Ce face timpul din om! M-am întâlnit zilele trecute cu inginerul Adam. Nu-l mai văzesem de peste douăzeci de ani. Când l-am cunoscut, la o cabană forestieră, era în floarea vârstei: destul de înalt, cu părul negru, cu ochi vii, de sălbăticiune, rapid în mişcări şi la vorbă (atunci când vorbea). Dar despre el auzisem însă destule înainte.

Lucruri în general bune (din punctul meu de vedere): că iubeşte oamenii şi animalele, că e amantul pădurii, că e aprig la mânie, neezitând să mai pălmuiască câte un braconier, că le lua armele atunci când îi prindea în pădure, că dădea amenzi zdravene sătenilor, când aceştia scăpau, voit sau nu, vitele la păşunat în luminiş, acolo unde e iarba mai grasă şi mai bună, că se războia mereu cu brigadierii, care mai lăsau de la ei, când era vorba de lemne de foc sau chiar de construcţii, bineînţeles că nu pe gratis, se înţelege; dar, dincolo de toate acestea, nu-i înşela pe oameni la colectare, fie că era vorba de zmeură sau de mure, de ciuperci sau ghindă, de conuri de brad sau mai ştiu eu de ce subprodus al pădurii. Un om drept, care, dacă nu era neapărat iubit, era oricum respectat şi temut, aşa cum trebuie să fie un bun inginer silvic, mai ales dacă e şef de ocol.

În casa noastră petrecerile de familie sunt destul de rare. Nu suntem un clan morocănos, ursuz, căruia să nu-i placă petrecerile; dimpotrivă. Numai că neamul nostru, destul de numeros de altfel,   s-a cam risipit, în timp, prin ţară, urmând legi de nimenea ştiute, totuşi legi, cărora li s-au supus cu toţii, bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici. Cel mai adesea a fost vorba de un loc de muncă sau de o căsătorie; dar şi de alte întâmplări, unele mai tainice, altele ştiute de toată lumea, ajunse în legendă. Întâmplător sau nu, neamul nostru e un neam al cuvântului: ai să găseşti în el procurori, avocaţi, judecători, profesori de limbă şi literatură română, de limbi străine, preoţi, diplomaţi. „Muncitori cu vorba” – cum spune cu dispreţ un văr mai răzvrătit. (Deocamdată). N-ai să prea găseşti printre noi medici, ingineri sau militari. Cu două-trei excepţii (şi acelea mai mult accidente), fiecare membru s-a străduit să aibă cel puţin o diplomă universitară. Diplomă obţinută firesc, fără prea mari sacrificii, semn că strămoşii fuseseră mintoşi şi transmiseseră asta şi urmaşilor. E drept că nici geniile n-au bântuit prin familie. Dar o anumită onorabilitate s-a făcut remarcată la fiecare dintre membri. Să fii bun, să nu aibă nimeni treabă cu tine, să ai un serviciu onorabil, sigur, la stat, o pensie decentă (şi, dacă se poate, cât mai lungă), o familie nu foarte numeroasă, dar cu care să te poţi mândri, să nu ai niciun conflict cu statul, cu puterea, cu vecinii, cu creditorii, cu biserica, cu propria conştiinţă – iată câteva lucruri care pot părea derizorii unora, dar, când e vorba de generaţii întregi, trebuie să recunoască oricine că e o veritabilă performanţă.

Multă vreme întâlnirile de familie s-au petrecut la ţară, în casa cea mare, albă, mereu văruită primăvara, lipită de crâşmă; în ogradă se ţinea şi hora satului, aşa că, uneori, petrecerile de familie degenerau în alte petreceri mai mari, la care participau, dacă nu tot satul, măcar o bună parte din el.           

Exerciţiile din faţa oglinzii. Torturantele, necruţătoarele ore trăite în faţa oglinzii. Dacă urăsc cu adevărat ceva, atunci pot spune că urăsc oglinzile. Prima întâlnire cu oglinda a fost (nu se putea altfel) dramatică. Ştiam că trebuia să vină Moş Crăciun. Dormeam  (dormeam întotdeauna după prânz) şi m-a trezit mirosul de brad. Pentru a nu ştiu câta oară, moşul mă păcălise. Venise pe neaşteptate şi plecase la fel, fără să-l văd. M-am repezit în cealaltă încăpere. Era întuneric, am aprins lumina şi am văzut doi brazi şi un băieţel privind năuc. M-am apropiat foarte mult de oglindă. Oglinda unduia abia vizibil, era o apă extrem de clară, mai clară decât orice apă şi decât aerul; lucrurile din încăpere păreau că alunecă în ea, ca şi cum ar fi alunecat într-o pâlnie uriaşă. Mă înclinam şi eu spre apa aceea nemaivăzută, verticală şi atunci m-am tras înspăimântat înapoi, ca din faţa unei prăpăstii. Am căzut pe spate, leşinând. Probabil că bufnitura a fost auzită şi de ceilalţi, pentru că au intrat cu toţii în încăpere.

Circul ţi se părea o corabie nebună, circulară, cu o pânză tare şi aspră, cu frânghii groase – aşa cum îţi imaginai că trebuie să fie frânghiile unei corăbii.

Venind într-un grup, ai crezut că, fiind cel mai mic, ceilalţi copii vor avea şi acolo, sub cupola circului, grijă de tine. Dar ei se grăbiseră să ajungă sus, la băncile de lemn vopsite în verde-închis; de sus, credeau ei că se vede mai bine, se vede adică tot şi nu vroiau să scape nimic, te uitaseră doar pe tine, ca şi cum n-ai fi fost.

Am primit, într-o dimineaţă, vizita unui munte de om. Era atât de uriaş, încât nu-i vedeam faţa. Vorbea cu un glas tunător, iar când râdea (şi râdea des) se ţinea cu amândouă mâinile de pântecele uriaş: „Ha! Ha! Ha!” – de se cutremurau geamurile. Era acoperit cu un praf alb, ca un morar (poate că asta şi era), iar părul de pe falangele degetelor, cenuşiu spre negru, alcătuia pătrate perfecte, ridicole.

Nu ştiu cine era namila, am înţeles că o rudă mai îndepărtată, un fel de văr de-al doilea, din partea tatei. Făcuse tot războiul şi am înţeles că se alesese cu o infirmitate pe viaţă. „Ce este aia o infirmitate?” – l-am întrebat, curios.

Niciodată nu-ţi simţi cu adevărat faţa. Dacă eşti sănătos, bineînţeles. Acum mi-o simt. Nu sunt bolnav, dar mi-o machiez. Degetele aleargă  sprintene pe faţa mea (ce animal ciudat e mâna mea, cu cinci picioare şi fără cap, expresie brutală a vitalităţii!), adormindu-mi muşchii, trezindu-i apoi la viaţă, relaxându-i; încordându-i; faţa trebuie să fie în acelaşi timp plastică şi elastică, să aibă inconsistenţa meduzei şi răceala lamei de oţel. Muşchii sunt torturaţi, dar se supun. Doar oasele se bucură cu adevărat de la început. Crema trebuie întinsă uniform, să astupe toţi porii, altfel machiajul s-ar fisura sau ar curge în timpul spectacolului. Faţa trebuie să fie suficient de încălzită (pentru a rămâne indiferentă la efort sau la lumina (şi căldura) reflectorului. Îmi urmăresc degetele: mâna nu s-a schimbat prea mult, forma ei a rămas aceeaşi din adolescenţă, degetele la fel de agile şi de nervoase.

Ca atunci. La început n-ai vrut să te machiezi. Ai crezut că vor să-şi bată joc de tine. „Trebuie” – a insistat bătrânul. „Altfel îţi arde faţa. Ştiu că nu e plăcut, dar trebuie. Dă-te cu cât mai multă malahie.” Cuvântul ţi-a explodat aproape ironic în urechi. Nu-l mai auziseşi. Ai crezut că vine de la „maladie.” O fetiţă din vecini, a lui Hârzob, avea „maladie albastră”, o boală de inimă, sângele arterial se amesteca cu cel venos, lipsea un perete întreg al inimii sau numai o parte din el, nu mai ţii minte. Numele bolii era frumos, ca o floare sau, mai bine, ca o ciupercă şi te-ai întrebat adesea de ce otrava produce atâtea frumuseţi, dacă nu cumva otrava e într-adevăr frumoasă şi utilă, cel puţin pentru planta sau animalul care o produce; pentru ceilalţi era utilă pentru că tocmai frumuseţea otrăvită te făcea să te opreşti prudent, dar şi în admiraţie şi să treci mai departe.

Să ai în oraş o stradă care să se numească Strada Cimitirului – ce şansă!

Nu ştiam nimic despre porţi, credeam că în faţa porţilor grele, de fier, ale cimitirului, toţi aveau o ezitare. Poate şi morţii, numai că pe ei nu-i întreba nimeni. Toţi îşi trăgeau sufletul. Vălmăşag de prosoape albe, imaculate, de lumânări (unele aprinse, altele nu), de colaci şi de mere, de căni mari de sticlă, pline pe jumătate cu apă.

Apoi glasul preotului, cântând sau vorbind sau poate cântând şi vorbind în acelaşi timp, altcineva care îi lua cântul şi vorba şi o ducea mai departe, peste capetele oamenilor; ochii arşi de nesomn, de sarea lacrimilor, de griji a celor îmbrăcaţi în negru, aproape întotdeauna femei; şi din nou plânsul cântat al preotului, apoi un Amin pe care îl rosteau cu toţii în grabă, aproape cu ruşine şi crucile făcute stângaci, un întreg ritual pe care nu îl înţelegeai atunci şi nu îl înţelegi bine nici acum, caii îmbrăcaţi în negru, un negru tivit cu galben, formând un fel de ochelari în dreptul frunţii, uneori cu nişte clăpiţe care le acopereau ochii cu totul, cai orbi şi te întrebai de ce caii trebuia să fie orbi, ezitau înainte de a porni pe ultimul drum, căci într-adevăr ăsta era ultimul drum, lumea intra în cimitir, nu toţi; unii – doar cunoştinţe – rămâneau la porţile cimitirului, îşi făcuseră datoria, sau credeau că nu se face, de aici încolo era treaba rudelor, sau să nu se creadă că au venit pentru pomană, pentru un pahar de vin sau o lingură de colivă, lumea intrată în cimitir se răsfira, ocolind cu grijă celelalte morminte, curios, se părea că toţi ştiu unde e groapa, sau poate că unii se luau după alţii care, într-adevăr, ştiau, oricum nimeni nu o lua în altă direcţie, vedeai într-un târziu şi groapa, totdeauna lutoasă, grămada de lut era întotdeauna umedă, lutul galben şi greu, cimitirul era atât de  înghesuit, încât te mirai că de fiecare dată se mai găsea câte un loc care să mai primească un mort, dar morţii erau primitori, nu se înregistrau conflicte interetnice sau religioase, pământul îi primea la fel pe români, pe unguri, pe nemţi, pe evrei, pe turci, pe sârbi, pe ruşi, pe bulgari sau pe polonezi; pe ortodocşi, pe lutherani, pe unitarieni, pe musulmani, pe baptişti, pe pocăiţi, pe cei din cultul mozaic; nimeni nu se gândise să-şi revendice un teritoriu care să fie numai al său şi, poate, din cauza asta şi viii şi morţii erau liniştiţi, istoria şi patima trecând pe lângă ei, neatingându-i.

Virgil prinsese o bufniţă; n-a vrut să-mi spună cum şi, mai ales, unde. Am dus-o în pod. Ciudat, era destulă lumină, din cauza ochiului de fereastră, rotund, de parcă am fi fost într-un submarin. Fără sticlă, bineînţeles; privit de afară, ochiul părea o gură absolută: înconjurată de dinţi roşii. Ca şi cum ar fi fost gata să te înghită. Ca să nu ne urcăm în pod, tata îmi povestise un basm încâlcit, cu un monstru care fusese blestemat (pedepsit adică) să împietrească, dar din care mai rămăsese, vie, gura.

O gură ciudată, fără buze, dar înconjurată de dinţi. Urcam totuşi în pod, era imens, negru, gâtlejul monstrului, atât de plin de funingine, încât talpa piciorului lăsa urme adânci, de parcă ne-am fi aflat pe o planetă îndepărtată, necercetată vreodată de vreun vânt. Podul trecea peste toate locuinţele, legându-le astfel; trebuia să umbli cu multă băgare de seamă, să nu te audă locatarii de jos; se temeau de şoareci, de hoţi, de ploaia care ar fi putut pătrunde prin stratul de smoală crăpat sub greutatea ta. Trebuia să fii atent şi la grinzile de lemn care coborau pe neaşteptate, mai mult murdărindu-te, decât lovindu-te. Şi, peste toate, la ambele capete, cele două guri ale monstrului. Te aflai într-un vierme uriaş, într-un animal imposibil,  cu  coaste  de  lemn,  bizare,  savant  îmbinate; sau într-un pântec de balenă; sau, pur şi simplu, într-un tunel, aşteptând mereu să vină un tren şi să-l traverseze şuierând, având în frunte farul, ca un ochi galben şi otrăvit. Sau într-o mină  din  care nu se scoate nimic, fără să fie părăsită. Sau într-o peşteră, plină de comori nebănuite, mii de lucruri de care oamenii mari nu aveau nevoie, dar de care nu se puteau totuşi despărţi. Ochii (sau gurile) şuierau continuu, fără să ne înspăimânte, aşa cum ar fi susurul unui izvor. Dacă l-ai fi auzit în casă te-ai fi înspăimântat, dar aşa…

„Veniseră la rude – la bunici – spunea el, cu un ton răutăcios, jignitor, uitându-se totuşi temător la sora lui, cerşindu-i aprobarea, chiar mută. Ea era însă Prinţesa şi o Prinţesă nu-şi trădează niciodată gândurile. Aşa că Viciu (trebuie să fi fost o prescurtare, poate de la viniciu; altfel nu-mi pot imagina pe cineva purtând acest nume) plescăi nemulţumit din buze: „la bunici ”; repetă cu încăpăţânare acesta, deşi ştia că nu-l credeam, că bunicii trebuie să fi fost unchi şi mătuşă, dar aşa vroia el să-i numească, de parcă ei    l-ar fi putut auzi şi, dacă l-ar fi auzit, s-ar fi supărat cumva. Şi numele lor era curios, semăna cu cel al oraşului de unde veniseră, Medreaş din Mediaş; acum nu mi se pare că seamănă atât de mult, dar atunci eram convins că avuseseră noroc: „auzi, ce noroc, să te cheme la fel ca oraşul de unde vii, adică oraşul în care te-ai născut.”

Pe soră-sa o chema la fel de ciudat: Astrid; când îi pronunţai numele, parcă mâncai o felie de lămâie; am înţeles mai târziu că ar fi un nume nemţesc; ei nu erau nemţi, dar oamenii şi popoarele îşi mai împrumută unii altora numele; nu-i niciun păcat în asta şi multă vreme m-am gândit că poate nicicând numele cuiva nu s-a potrivit mai bine cu persoana: Viciu şi Astrid, Medreaş din Mediaş; nume aspre: primul – ca o lovitură de bici; al doilea – strepezindu-ţi dinţii. Viciu era pistruiat şi ciupit de vărsat atât de tare, încât întreaga faţă, chiar şi pleoapele, îi erau ciuruite, de parcă ar fi fost împuşcat cu alice.  Vărsatul de vânt era o boală rară pe la noi şi când i-am auzit întâia oară numele, m-am gândit: „Cum adică „vărsat de vânt”? Adică se varsă vântul peste tine? Ce fel de vânt?” Mai degrabă Viciu trecuse printr-o ploaie de acid. Poate de aceea era atât de rău. Era roşcovan, cu părul sârmos, cu firul gros cât o liţă şi cu genele atât de blonde, încât păreau albe. Îşi ţuguia buzele şi atunci ştiai că urmează o răutate. Era atât de răutăcios, încât credeam că e puternic. În fiecare zi bătea copiii de pe stradă. Scena se repeta, mereu şi mereu, fără vreo variaţie notabilă. Pe la ora zece, Viciu ieşea „la joacă”, însoţit de Astrid. Astrid se proptea în mijlocul drumului, o stradă lăturalnică, pe unde nu treceau niciodată maşini. Băieţii jucau fotbal, fetele săreau coarda, se  fugăreau; ea, nimic, stătea nemişcată în mijloc. Normal, o minge sau o mână o atingeau din greşeală. Viciu atâta aştepta. Se repezea ca un uliu la vinovat: „Ce? Dai în         soru-mea?” Şi, până să mai zică ceva, vinovatul se şi trezea cu un pumn puternic în faţă. Pumnul lui Viciu părea necruţător. Rar se întâmpla să scapi doar cu obrazul vânăt. Să-l eviţi era mai greu, fraţii se ţineau după tine, fără să-ţi dai seama. Viciu rămânea sprijinit de un gard, Astrid se strecura între noi, având grijă să rămână nemişcată. Urma atingerea Prinţesei şi pumnul necruţător al lui Viciu.