Povestirea este un mic Decameron, un quatrameron, patru personaje povestind diverse întâmplări, fără nici o legătură între ele, singurele lucruri care îi unifică fiind călătoria şi podul.

Ideea în sine nu este nouă, o foloseşte şi Sadoveanu în Hanu Ancuţei, ca să nu mai vorbim de Decameronul lui Boccaccio, Heptameronul Margueritei de Navarra sau de Pentameronul sau Povestea Poveştilor lui Giambattista Basile.

Există un centru, compartimentul unui tren, din care pleacă mai multe labirinturi.

Originalitatea scriiturii lui Eliade constă în întretăierea acestor labirinturi, obţinîndu-se, şi în acest fel, ambivalenţe. Povestirea „se bizuie în sensul teoriei pe care o ştim pe ambivalenţa evenimentului, pe posibilitatea coexistenţei a două fapte, universuri contrarii (coincidentia oppositorum) în aceeaşi fiinţă, lucru.” ¹

Nu există un personaj principal, povestitorii (şi ei personaje), precum şi protagoniştii povestirilor lor, fiind luminaţi atunci când intervin în naraţiune, când ajung în prim plan.

Se formează astfel cupluri inedite povestitor – personaj: Onofrei – locotenentul de roşiori, Gologan – Stavroghin, cel cu magazinul de coloniale şi delicatese, Zamfirescu – bătrâna oarbă ţinută de mână de o fetiţă şi Vladimir – Emanuel, motociclistul.

Lucrurile nu sunt chiar atît de simple: există intermedieri şi intermediari, cum ar fi vecinul lui Onofrei, prietenul locotenentului, Blanduzia sau Iancu Gorovei, care leagă în triunghiuri relaţiile Onofrei- locotenentul de roşiori şi Zamfirescu – bătrâna oarbă cu fetiţa sau apariţia unor personaje şi episoade semiindependente cum ar fi Herghelie şi suita lui de personaje viscontiniene, în relaţia Gologan-Stavroghin.

Scrisă în 1959 cu doar cu doar trei luni înainte faţă de La ţigănci, povestirea Ghicitor în pietre nu impresionează prea mult, punând aceeaşi problemă cu cea din Fata căpitanului, dar textul e mult mai stufos, relaţiile umane mult mai complexe, iar spaţiul-limită e foarte larg, având o latură în infinit, marea.

Există o anumită superficialitate generală a personajelor, o relaxare a relaţiilor umane, explicabile în parte prin faptul că ne aflăm în plin sezon turistic.

Povestirea are totuşi câteva inovaţii tehnice în ceea ce priveşte fantasticul, cum ar fi capacitatea unui iniţiat care ghiceşte viitorul, să poată ghici şi trecutul, prin visul introdus diurn, ca element al realului.

Emanuel, unul din personajele principale (vor fi în final trei) îi cere altui personaj principal, Vasile Beldiman să-i ghicească viitorul, cu alte cuvinte să-şi probeze iniţierea.

Acesta nu ezită să-şi exercite vocaţia:

„Nu prea înţeleg nici eu bine ce se întâmplă. Pentru că văd două fete care vă poartă nenoroc, şi totuşi nu înţeleg de ce, pentru că nu vă îndrăgostiţi de nici una dintre ele. Dar sunt două fete care într-adevăr vă poartă nenoroc… Şi e curios, reluă după o pauză. Parcă pe una din ele aţi întâlnit-o undeva la un patinaj sau pe o stradă cu polei, şi ea alunecă, şi tocmai alergaţi spre ea, ca s-o ajutaţi, când din senin apare o a doua fată şi o ridică ea. Şi atunci vreţi să spuneţi ceva, dar în aceeaşi clipă fata care o ajutase spune ea ceva şi atunci începeţi să râdeţi…”

Emanuel e încântat de rezultat, dar precizează că „tot ce-mi spuneţi dumneavoastră acum (…), s-a întâmplat deja…”

Schema narativă prezentată de Beldiman fusese trăită de Emanuel în vis:

„-…Nu ştiu dacă mi-era somn, dar m-am întins pe nisip şi am închis ochii. Şi deodată m-am văzut pe o stradă pe care o ştiu ea, la Bucureşti, în plină iarnă şi am văzut o fată căzând…”

Fantasticul porneşte din imposibilitatea lui Emanuel în a accepta revelaţia unui mister, faptul că va trăi un timp deja trăit:

„-Este extraordinar, spuse. Aţi izbutit să vedeţi ce mi-am imaginat eu cu două, trei ceasuri înainte. Prin ce minune aţi putut vedea toate astea, nu înţeleg. Dar nu pot să cred că le-aţi văzut în nisip şi pietricele…”