Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul poetului (XIII – englez)

Lucian Strochi - Sonetul poetuluiSONETUL POETULUI1 (XIII – ENGLEZ)

A fost sărac, hulit întotdeauna2,
Adesea alungat şi din cetate3,
E singurul care miroase luna4
Şi-ntrebă soarele de sănătate5.

E slab, de bolile celeste şi ftizii
Atins
6, nu ştie adesea floarea vieţii7,
Dar el, doar el aduce grav, din tării,
Parfumul amărui al dimineţii
8.

Doar el tiveşte9, tainic, universuri10,
Şi leagă, abil, stelele-n constelaţii11.
Etern îşi potriveşte, silnic, versuri12
Şi ne coboară timpuri, ample spaţii.13

Cerşeşte mult, dorindu-ne lumina,14
Şi asta-i este măreţia, vina.15

SONETUL POETULUI1 (XIII -ENGLEZ) – ne întoarcem, prin acest sonet, din nou la cuvânt şi la creatorul acestuia, poetul

A fost sărac, hulit întotdeauna2   – cu rare excepţii, poate şi din cauza dezinteresului său faţă de tot ce este material, poetul a fost dintotdeauna un om sărac. La aceasta s-a adăugat şi imaginea poetului vagabond, tâlhar, chiar ucigaş (a se vedea cazul Villon)

Adesea alungat şi din cetate3   – aluzie şi la Republica lui Platon. Acesta, filozof, nu preţuieşte un poet nici măcar cât un soldat.

E singurul care miroase luna4  – în realitate poetul este un geniu, un individ cu calităţi excepţionale, cu performanţe senzoriale ce nu pot fi atinse de alţi oameni.

Şi-ntrebă soarele de sănătate5   – poetul este nonşalant, indiferent la mărimile din zona socialului. El e singurul care poate purta un dialog de la egal la egal cu natura

de bolile celeste şi ftizii / Atins6  – poetul este atins de cele mai stranii maladii, maladiile celeste fiind nostalgia spre absolut, neostoita sete de cunoaştere, dar şi de bolile cele mai comune, cum era la un moment dat ftizia, supranumită „boala poeţilor” şi care a secerat multe vieţii în secolele XIX-XX.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul castelanei (XII englez)

Lucian Strochi - Sonetul castelaneiSONETUL CASTELANEI1 (XII – ENGLEZ)

Prinţesa are astăzi faţa tristă,2
De-un an întreg nu are nicio ştire,
De când a fluturat tăcut batistă3
Celui plecat, prea tânăr, la oştire.4

Plecat-au toţi, zâmbind, la cruciadă,
Spre-a apăra, dârz, sfintele morminte;
Coif lângă coif, de-argint vie cascadă,5
C-un singur ţel, în inimi şi cuvinte.

Doar ea rămasă albă castelană6
Şi, biciuit de patimi şi păcate,
I-e trupul tot
7: dorinţă vagă, rană
Cerşind tăcut iubire cât se poate
8

Corăbii negre poartă echipajul9:
În pat de nuntă se strecoară pajul10

SONETUL CASTELANEI1 (XII – ENGLEZ)  – acest sonet pare o frumoasă şi graţioasă poveste de dragoste dintre o prinţesă castelană şi iubitul ei, tânăr cavaler.

Prinţesa are astăzi faţa tristă2  – poza prinţesei e conformă cu ritualul medieval

batistă3  – incredibilă istoria acestui cuvânt, obiect şi simbol în artă. Pentru o batistă s-au purtat chiar bătălii la propriu (v. Hernani  de Victor Hugo). Batista anunţă moartea eroului în basm prin picăturile de sânge care apar pe o batistă albă. Batista albă e semn de solie şi de capitulare, e semn de despărţire şi de rămas-bun. Batista e cuibul lacrimilor. Batista e cea care „trădează” ftizia. Batista poate fi şi o emoţie pură, atunci când este strânsă în palmă, în pumn.

Celui plecat, prea tânăr, la oştire4 – a participa la o cruciadă era un gest comparabil cu hagia, de exemplu. Era o iniţiere, o datorie sacră, chiar dacă s-a văzut cruciadele au însemnat şi multe lucruri negative, ca să nu spunem altfel.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul cavalerului trist dar care nu şi-a pierdut speranţa (XI – englez)

Lucian Strochi - Sonetul cavalerului trist dar care nu si-a pierdut sperantaSONETUL CAVALERULUI TRIST
DAR CARE NU ŞI-A PIERDUT SPERANŢA1 (XI – ENGLEZ)

Sunt cavalerul trist al tristei figuri2,
Păzitorul onoarei şi-al iubirii,
Amantul desfrânat  şi tandru3al firii4
Şi port, drept veşminte, cuvinte, armuri.5

Prăsesc numai cai fantomatici şi suri,6
Crinii detest7, dar iubesc trandafirii8;
Păzesc acasa9, bătrânii10 şi mirii11
Şi apăr de furi, nevăzute trăsuri12.

O singură icoană – Dulcineea13,
Un singur cal iubit e Rosinanta14,
Ce nu cunoaşte frigul, biciul, panta,
Şi mă iubeşte, ca pe-un sfânt, de-aceea15.

Sunt trist, dar n-am pierdut încă speranţa:16
Din urmă mă ajunge Sancho Panza17.

SONETUL CAVALERULUI TRIST DAR CARE NU ŞI-A PIERDUT SPERANŢA1 (XI – ENGLEZ) – un sonet omagiu adus literaturii, poetului, scriitorului de geniu. Cele mai multe trimiteri se fac  la o capodoperă: Don Quijote de la Mancha a lui Miguel Cervantes.

Sunt cavalerul trist al tristei figuri2 – aluzie la caracterizarea celebră a lui Don Quijote:  cavaler al tristei figuri. Evident, cavalerul trist al tristei figuri poate fi poetul.

Amantul desfrânat  şi tandru3 – o metaforă cred frumoasă a firii atât de nestatornice a cavalerului, dar şi a poetului „obligat” să iubească toate cuvintele.

al firii4 – firea este un cuvânt încăpător, extrem de sugestiv, trimiţând şi la fire (din care e toarsă viaţa), şi la personalitate şi la „a fi –fire” adică la existenţă.

Şi port, drept veşminte, cuvinte, armuri5 – un vers eliptic care naşte ambiguităţi fertile. Cavalerul, personajul Don Quijote şi poetul poartă „drept veşminte, cuvinte, drept armuri” , adică cuvinte care îl apără. În enumerarea „cuvinte, armuri”, cuvintele pot fi arme, sentimente, bogăţii, orice.

Prăsesc numai cai fantomatici şi suri6 – simbolistica acestui animal este extraordinar de complexă. Calul este psihopomp şi terimorf, la începuturi, pentru a deveni simbol al vieţii în final. Calul poate fi o expresie a întregului univers. Aici e vorba de o „naştere onirică”, dar şi o aluzie la caii Apocalipsei.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul timpului îndrăgostit (X – englez)

Lucian Strochi - Sonetul timpului indragostitSONETUL TIMPULUI ÎNDRĂGOSTIT1 (X – ENGLEZ)

Buimac2 se împletesc, spre hanuri, drumuri3;
Oşteni răspund la vagi chemări de goarnă4;
Spre vechi cântări şi inima se-ntoarnă5
Şi, dinspre deal, coboară ceaţa-n fumuri.6

Miroase-a busuioc, a brumă, coarnă7
Şi, azi, albastre depărtări par fumuri.8
Toamna se îmbată-n gravele-i parfumuri,9
Când, blând, domniţa blondă mustul toarnă.10

Sărbătorim cu toţii vreo izbândă;11
Vreun nevăzut fir vrea-vei să dezlegi:12
Dintr-un noian de fapte, gânduri şi legi13,
Îţi dai singurătatea drept osândă14.

Te-ntorci atunci pe vechile poteci15,
Dator vândut16, cu mii de ipoteci17.

SONETUL TIMPULUI ÎNDRĂGOSTIT1 (X-ENGLEZ) – Un sonet singular, având un personaj alegoric, timpul, trăind o stare unică, cea de îndrăgostire.

Buimac2 – timpul apare ca personificat. Buimac pentru că el nu poate fi decis, decisiv, unic.

drumuri3 – drumul este o metaforă a timpului şi al cuvântului, caracterizaţi ambii termeni prin valori comune: devenirea şi iniţiere.

vagi chemări de goarnă4 – goarna sună din diverse motive, anunţând lupta, sfârşitul luptei, un moment solemn, un moment de relaxare etc.

inima se-ntoarnă5 – inima, personificată şi ea, este sensibilă la trecut. Inima ca sediu al  sensibilului, este martora tuturor întâmplărilor faste şi nefaste din trecut.

coboară ceaţa-n fumuri6 – ambiguitatea percepţiei: ceaţa se poate confunda cu un fum. Ca elemente: apa şi focul.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul trădătorului (IX – englez)

Lucian Strochi - Sonetul tradatoruluiSONETUL TRĂDĂTORULUI1 (IX – ENGLEZ)

Ochi lunecoşi2, privirea de omidă3,
Voce şoptită, sâsâind, de şarpe4,
Şi mâna răsucită5, juri că-i harpe6,
Iar trupu-i şui şi strâmb7, ca de aspidă8.

Când îl asculţi, simţi gust de aguridă9,
Vorbeşte, spumegă, dar are har10 pe
Care fals de-adevăr nu îl desparte.
Tu îl asculţi cu inima lividă,

Îl crezi prieten11, sfânt fără pereche12,
Căci vorba blândă-i poleieşte chipul13,
Prin minte se strecoară ca nisipul14,
Şi-otrava îţi ajunge în ureche15.

Ai vrea să strigi, durerea e atroce,
Dar nu mai ai nici chip, nici duh, nici voce16.

SONETUL TRĂDĂTORULUI1 (IX – ENGLEZ) – Un sonet dificil, din cauza persoanelor, eul liric fiind la persoana a II-a, iar „descrierea”, pamfletul, diatriba fiind la adresa persoanei a III-a.

Ochi lunecoşi2  – datorită limbajului, sonetul pare a fi rupt în două. Trădătorul are toate atributele unui monstru, nu doar moral. Ochii lunecoşi sunt ai celui care, trădând, nu are totuşi curajul de a te privi drept în ochi, ştiind că ochiul trădează cel mai uşor

privirea de omidă3  – evident se face trecerea, prin privire, de la ochi la omidă. Se reţine din omidă proprietatea acesteia de a se târî, de a se camufla.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul zmeului (VIII – englez)

Lucian Strochi - Sonetul zmeuluiSONETUL ZMEULUI1 (VIII – ENGLEZ)

Arc falnic mi-am făcut din curcubeu2.
Puternic sunt, în aurită-armură.
Galben, întorc priviri pline de ură.3
Vrăji vechi, obscure, m-au îngropat în zmeu.4

Aş vrea să pot iubi, cum ştiu doar eu,
Cu foc domol şi cald, nu-s doar arsură.
Dar nu-s decât gândac pe arătură5
În ochii dragei; dar eu, ca scarabeu6

O lume-ntreagă pot uşor învinge;
Dacă e singur, chiar şi pe Făt-Frumos7.
Dacă mă vrei, ai mire credincios8
Ce singuratec, în palat, azi plânge.

Aşa rămân tăcut, la margini de poveste9:
Căci totu-a fost, va fi, dar nu mai este10.

SONETUL ZMEULUI1 (ENGLEZ- VIII) –un sonet enigmatic, întrucât personajul este de mai multe ori ficţional. Zmeul este un produs al imaginaţiei infantile, opozantul lui Făt-Frumos, monstrul, simbolul absolut al răului. În acelaşi timp ar simboliza increatul, haosul, informul. De multe ori el este însă un Făt-Frumos blestemat şi metamorfozat astfel de o vrăjitoare. Dar zmeul poate fi şi scrisul care pleacă din increat şi ajunge creat.

Arc falnic mi-am făcut din curcubeu2.  Vers ambiguu. Dacă zmeul e scrisul, Cu unduirile sale de dragon, atunci salturile de la o literă la alta sunt arce de curcubeie, scrisul fiind o jubilaţie. Zmeul poate fi şi scriitorul, cel care transformă ficţionalul într-un ficţional al realităţii. În acelaşi timp, zmeul, scriitorul, scrisul, sunt efecte demiurgice.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul martorului soldat (VII – englez)

Lucian Strochi - Sonetul martorului soldatSONETUL MARTORULUI SOLDAT1 (VII – ENGLEZ)

Mărturisesc c-am fost de faţă şi ştiu2,
Cum s-au petrecut toate, ca-n poveste3,
Ca un vis deşirat, tăcut şi saşiu4;
Da, totu-a-nceput fără de veste5.

Căzuserăm, se vede,-n ambuscadă6,
De peste tot veneau, vâjâind, săgeţi.
Şi sânge roş curgea în zăpadă,
Din aer amar7, ne certau albi ereţi.8

Voinicii au murit cum se cuvine,
Cu faţa la vrăjmaş9, se înţelege.
Nu-mi amintesc de răgete, suspine,
De moartea neagră pentru al nostru rege.10

Şi nici acum, mărturisesc, nu ştiu
De vă vorbesc ca mort, sau de sunt viu11.

SONETUL MARTORULUI SOLDAT1 (ENGLEZ) – O nouă  şi dublă ipostază a poetului: cea de soldat şi de martor. Poetul îşi apară opera de intruşi, e martorul luptelor care se dau în interiorul textului, între personaje şi idei.

Mărturisesc c-am fost de faţă şi ştiu2 – martorul are iluzia că el ştie adevărul, neînţelegând că el poate şti, în cel mai bun caz, doar o parte a unui adevăr

ca-n poveste3  – e vorba de ficţiune, dar acel ca adverb de mod comparativ relativizează torul, înclinând balanţa spre adevăr. Numai că adevărul nu poate fi decât unul ficţional.

vis deşirat, tăcut şi saşiu4 – realul este mai slab decât visul, care este o chintesenţă a realului. Prin urmare realul devine un vis deşirat şi inexpresiv.

totu-a-nceput fără de veste5 – începutul ficţiunii, care trebuie să fie brusc, tăiat pentru a interesa cititorul sau ascultătorul.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul regelui de-o seară (VI – englez)

Lucian Strochi - Sonetul regelui de-o searaSONETUL REGELUI DE-O SEARĂ1 (VI- ENGLEZ)

Poartă coroana-n fiecare ceas2
Şi-n fiecare seară – e rege3.
Mândria-l urmăreşte pas cu pas,
Dorinţa ascultată fie-i lege.4

Alb se-nclină, gânditori, curtenii.5
Nimic nu-l mişcă-n gândul său ciudat:
Nici prinţul, soaţa… negre vedenii
Pe chip i se perindă ne-ncetat.

Ar vrea să sfarme cercul de minciuni,6
Mulţimile să-l cheme în delir,7
Să-i fie aproape nu blajini nebuni, 8
Vesel să bea cu toţii din potir.9

Încă o clipă… se retrage-uşor…
Pe scenă-i rege, altfel… doar actor…10

SONETUL REGELUI DE-O SEARĂ1 (VI- ENGLEZ)  – De această dată personajele sunt regele, actorul şi, desigur, poetul (scriitorul), toate (con)topite într-un singur personaj.

Poartă coroana-n fiecare ceas2 – coroana este un semn al puterii, al regalităţii. Dacă este de aur este pentru rege, dacă e de lauri pentru poet, de hârtie, pentru nebun,  de mucava pentru actori, de spini, pentru martiri. A purta mereu coroana e un semn de putere, de consacrare.

Şi-n fiecare seară – e rege3. Iluzia aparţine nocturnului, când contururile sunt estompate. Sera scriitorul, actorul şi chiar regele sunt în deplinătatea activităţilor lor (scriere, spectacol, pat nupţial, sfat de taină etc.)

Dorinţa ascultată fie-i lege.4 – semnul sigur al autorităţii consacrate e ascultarea. Fiecare cuvânt devine lege. Cuvântul scriitorului din operă, cuvântul actorului de pe scenă, ca şi cuvântul regelui adresat tuturor au valoare de text definitiv, indiscutabil, de lege.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul călătorului (V – englez)

Lucian Strochi - Sonetul CalatoruluiSONETUL CĂLĂTORULUI1 ( V-ENGLEZ)

Orice drum trebuie să ducă-undeva2,
Orice om trebuie să încerce-un drum3,
Chiar dacă decorul e de mucava4
Şi praful galben un părelnic, palid fum
5.

Există încă pete albe pe hartă6,
Mai sunt deşerturi7 şi junglă8 destulă,
Mai sunt şi drumuri ce soarte împarte9
Şi zaruri din a omului rotulă10.

Mereu, fractalic11, drumul se desparte12:
E un copac al vieţii13-n care moartea-adie14,
Mereu deschisă, cunoscută carte15,
Mereu cuvinte care-n pas învie16.

Mereu nu-i greu sfârşitul, ci-nceputul17,
Dar pentru mine lămurit e lutul18.

SONETUL CĂLĂTORULUI1 (V-ENGLEZ) – Aşa cum precizam în sonetul anterior, există mai multe identităţi ale unui acelaşi personaj şi, de aici, mai multe interpretări posibile. Astfel călătorul este un călător, un scriitor, un cititor, un om care se iniţiază. Drumul este şi el un drum, un fum, o alternativă a vieţii, un fractal, o opţiune, arborele vieţii (dacă drumul e vertical), o carte deschisă, cuvinte, un început, un sfârşit, un lut, adică materie de început.

Orice drum trebuie să ducă-undeva2  –  o replică de tip lapalisadă, prin evidenţă. Replica se găseşte şi în filmul lui Abuladze, Căinţa. Afirmaţie e conclusivă, dar înseamnă şi uimire şi speranţă.

Orice om trebuie să încerce-un drum3 – omul trebuie să încerce o iniţiere, să-şi urmeze drumul vieţii, văzut ca un parcurs cu obstacole.

Chiar dacă decorul e de mucava4 – aluzie şi la satele lui Potemkin. Acesta aranjase un „decor” cu sate şi oraşe pentru Împărăteasa Ecaterina cea Mare care făcea o călătorie în sudul Rusiei. Satele lui Potemkin este o expresie ce înseamnă un decor artificial care încearcă să păcălească realitatea. Se spune că şi copacii erau vopsiţi uneori în verde atunci când treceau conducătorii care nu trebuiau stresaţi cu arbori îngălbeniţi sau chiar uscaţi. Într-o altă interpretare, opera de artă are decorul de mucava, fiind o operă artificială, nu naturală.

Secrete din atelierul de creaţie: Sonetul neguţătorului bătrân (IV – englez)

Lucian Strochi - Sonetul negutatorului batranSONETUL NEGUŢĂTORULUI BĂTRÂN1 ( IV-ENGLEZ)

Ar vinde tot: mătăsuri2, porţelanuri3,
Aur curat4 sau sarea din bucate5,
Munţii semeţi6 sau generoase lanuri7,
Cuvinte  vii8, măreţe sau trucate.

Ar vinde sclavi9, cu pieile lucioase.
Sau, arătându-şi, nesupuse, colţii
Fiare10, sfărmând flămânde, hulpav, oase…
Sau, hâdă, moartea11-aflată-n pragul porţii…

Adesea, trupuri de copii12-i trecură
Prin mâini şi n-a avut creştină milă.
Chiar sentimente13 vinde: pizmă, ură,
Invidie sau ucigaşă silă.

Dar l-a ajuns tăcutele blesteme:
E-ndrăgostit14, dar e strivit de vreme15.

SONETUL NEGUŢĂTORULUI BĂTRÂN1  (IV-ENGLEZ) – începând cu acest sonet se pot face cel puţin două interpretări diferite, una ţinându-se cont de „arhetipul” cuvânt  având ca engrame carte, litera, silaba, autorul, cititorul, scrisul, imaginea, sunetul, simbolul, un întreg câmp semantic – o interpretare a conotativului, alta a denotativului, deloc analogică. Prin urmare, într-o primă interpretare neguţătorul bătrân este scriitorul, poetul, artistul în general. În a doua interpretare, neguţătorul bătrân este chiar… neguţătorul bătrân.

mătăsuri2  – aluzie la valorile pe care le au cuvintele: ele sunt mătăsoase, şoptesc, trimit spre un Extrem Orient, spre un imaginar populat de o poezie rafinată, delicată, graţioasă. Aluzie la drumul mătăsii, mătasea fiind un obiect extrem de căutat.