Copilărie
Proza
DONATORII DE SUFLETE (148)
Dar iată și cum s-a desfășurat ÎNCORONAREA, așa cum e prezentată în CARTEA ÎNCORONĂREI – ALBA – IULIA – BUCUREȘTI – 15-16 octombrie 1922:
„Pentru Încoronare s-a ridicat la Alba Iulia o măreață catedrală a cărei construcție a durat mai bine de un an și care s-a sfințit la 15 octombrie 1922.
Cu o zi înaintea Încoronării au sosit de dimineață la Alba Iulia ÎPSS Mitropolitul Primar al țării, ceilalți mitropoliți și toți episcopii ortodocși din România. Au sosit și 70 de generali, iar „țărănimea a venit cu zecile de mii, de nu-i mai încăpea orașul”. În aceeași zi a sosit și I. I. C. Brătianu, primul ministru al țării, însoțit de generalul Mărdărescu, ministrul de război și de alți miniștri.
DONATORII DE SUFLETE (147)
În 1896 Carol I a decis numirea principesei Maria în calitate de comandant onorific al Regimentului 4 Roșiori devenit Regimentului 4 Roșiori „Regina Maria”.
În 1897 am trecut printr-un moment de mare cumpănă: m-am îmbolnăvit grav de febră tifoidă. Maria a luptat pentru sănătatea mea, ca o îndrăgostită adevărată, ca o leoaică: „Se va bate pentru că știe că acest om, mai mult complice afectuos decât un soț iubitor, este cheia destinului său.”
Ne-a unit, poate curios, dragostea. Nu între noi, ci dragostea pentru Țară și pentru copii. De fapt, ne-am iubit cu cel de al doilea suflet, e drept, cel etern.
DONATORII DE SUFLETE (146)
Despre ea au scris oameni de seamă: „Toate popoarele cuprind în cadrul vieții lor sufletești ceea ce s-a scris de persoane aparținându-le în alte limbi.” (Nicolae Iorga); „N-a fost niciodată despărțită de țara în limba căreia n-a scris (…). O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care își afirmă cu orgoliu și originea și sufletul românesc. (…) O asemenea personalitate onorează două literaturi.” (Camil Petrescu); „… ne putem minuna de sensibilitatea exponențială a înzestratei poete de limbă franceză, care cu fapta, cu cuvântul și cu versul, el însuși acțiune, a stat necontenit în serviciul îndepărtatei patrii, pentru ea, omniprezentă.” (Șerban Cioculescu); „Descendentă în linie directă din spița glorioasă a Văcăreștilor – poeți (nepoată a lui Iancu, autorul „Primăverii amorului”, Elena Văcărescu a încheiat șirul strămoșilor care au răspuns, cu pana și inima, celebrului „Testament” al lui Ienăchiță. Prin opera literară cât și prin vasta sa activitate ea s-a pus neîncetat, din dragoste și cu ambiție, de la vârsta adolescenței la octogenat, în slujba culturii române și afirmării spiritului național dincolo de meridianul locului. ” (Ion Stăvăruș).
DONATORII DE SUFLETE (145)
M-AM ÎNTREBAT DACĂ OMUL ARE TRUP ȘI SUFLET ȘI DACĂ DA, EXISTĂ SAU NU UN RAPORT DE INERENȚĂ ÎNTRE CELE DOUĂ ENTITĂȚI; DACĂ NU CUMVA SUFLETUL E UNIC, ETERN ȘI TRAVERSEAZĂ MEREU ȘI MEREU ALTE TRUPURI; DACĂ TRUPUL POATE FI ADĂPOSTUL PENTRU MAI MULTE SUFLETE.
După șaptezeci de ani de viață terestră, cred că pot da un răspuns cât de cât convingător.
Un om are mai multe trupuri și mai multe suflete. Omul năpârlește de mai multe ori în viață. În fond, dacă toate celulele noastre se schimbă o dată la șapte ani, înseamnă că un om care are 84 de ani, a locuit în 12 trupuri, case, cuiburi, tipare – spuneți-le cum vreți.
DONATORII DE SUFLETE (144)
…Aceste scrisori ale Mariei către Serghei și ale lui Serghei către Maria, le-am găsit după moartea lui Serghei, în 1865, la doi ani după moartea Mariei.
Erau într-o casetă de argint și deasupra lor era o hârtie care spunea doar atât: Scrisorile neasemuitei mele soții și ale mele către ea. Nu le distrugeți!
Mai trebuie să spun ceva, important cred. După moartea mamei, tata a devenit aproape mut. Apoi a dat, la propriu, în mintea copiilor.
Se juca ore întregi cu păpuși Matrioșka, pe care le făcuse el, scobindu-le din lemn de tei, de linden sau de mesteacăn. El le spunea Marioșka și mai adăuga că pe lume au fost șapte Marii, începând cu fecioara Maria și Maria Magdalena, ultima fiind Maria lui.
DONATORII DE SUFLETE (143)
Dragă Soție, Prea iubitoare Mamă, Veșnică Mireasă, Prințesă a Sufletului meu,
Cred că bunul Dumnezeu a rânduit și orânduit în așa fel lucrurile, ca întotdeauna un lucru rău să fie urmat de unul bun și, din păcate, și invers. Succesul tău fulminant de la operă, aplauzele mute, tăcerea respectuoasă a unei săli întregi, toate acestea l-au determinat pe Guvernator să-ți interzică accesul în orice sala publică, teatru, operă, chiar bibliotecă.
Mărturisesc că și eu am fost trist, furios, umilit. Dar atunci te-ai ivit tu, neasemuita, Prințesa. Ai adus teatrul la tine acasă. Ai lărgit conacul, cu trei săli, dintre care una pentru balet și dans, una pentru teatru și una pentru muzică.
DONATORII DE SUFLETE (142)
Incredibil: parcă ar fi fost ieri, parcă a fost în urmă cu multe veacuri.
Maria, eu am credința că noi am trăit mai multe vieți, că vom trăi multe vieți împreună, că am poposit pe pământ acum pentru o scurtă odihnă, pentru a ne lua apoi zborul, mână în mână sau, așa cum îmi place să cred, o funie împletită de raze, printre nouri, printre stele, printre alte spații, necercetate cu mintea sau cu sufletul. Ni se permit orele de dragoste, de revedere, numai dacă vom munci cu nădejde, dacă ne vom îndeplini norma, la sare, la minereul de argint, la diamante. Sper să nu fie normă și la diamante. Mi-ai spus că scrii versuri. Dar nu mi-ai arătat, nu mi-ai recitat niciun vers. Mi-ai recitat din Pușkin, din câțiva poeți germani și francezi, din Shakespeare. Poate că mi le vei șopti la prima noastră întâlnire. Eu am mai mult curaj și îți spun că, de când am ajuns aici, ți-am scris în fiecare zi câte o poezie. Îmi plac sonetele și pentru început, îți trimit pe această cale, trei:
DONATORII DE SUFLETE (141)
Dragă Mamă a fiului meu, dragă Soție, Veșnică Mireasă, Prințesă,
Nu știu când vor ajunge aceste rânduri la tine. Poate peste un an sau doi, poate niciodată. Multe dintre lucrurile pe care le evoc aici le știi prea bine, pentru că le-ai trăit și tu, mult mai intens, mult mai dramatic, uneori chiar tragic. Dacă le pomenesc, o fac pentru a-ți spune ce am văzut, simțit și trăit în acel drum al groazei, pe care nu l-aș mai face vreodată, cu orice risc.
DONATORII DE SUFLETE (140)
Dragă Mamă a fiului meu, dragă Soție, Veșnică Mireasă,
Am aflat când și unde vom pleca. Vom pleca pe 14 decembrie, spre Siberia. Grupul nostru se va opri la Irkutzk, adică la vreo 70 de kilometri de lacul Baikal, undeva pe malul drept al Angarei.
Acolo avem Palatul răzvrătiților, o baracă ceva mai arătoasă, din lemn de molid și de mesteacăn.
Am aflat și ce vi se pregătește. Veți fi lăsate să ne însoțiți, dar… pe jos.
Adică noi în sănii, iar voi pe jos! Asta ca să vă facă să renunțați. Sunt 12 soții care își vor urma soții în tot acest drum lung de peste 5.000 de verste. Sau… 17.500.000 de picioare englezești! Adică peste un an și jumătate până la destinație! Vom ajunge până în iunie 1829 la Irkutzk. Asta dacă nu se schimbă ceva în bine.
DONATORII DE SUFLETE (139)
Dragul meu Prinț, Scumpul meu soț, Tatăl Fiului nostru încă nenăscut,
Știu că ești trist, poate disperat. Dar încep cu o veste minunată: fiul nostru, Nikolai, a dat primele semne că există. Mă simt atât de mândră și de înduioșată!
O parte din tine e lângă mine și aș vrea să-ți fie și ție mai ușor după această veste aproape incredibilă.
Am vrut să ajung într-un suflet la tine, să te privesc în ochi când îți voi da vestea, să fii mândru de tine, de mine, de dragostea noastră. Nu m-au lăsat.
Poezie
SONETUL ENIGMATICULUI SFINX (90)
mă simt senin ca omul lui Vitruviu
fantomă de apă vis de ivoriu
trecând prin rai prin iad prin purgatoriu
fluviu cu fluviu biblicul diluviu
îi adresez lui Dumnezeu memoriu
să ard ca steaua nu să fiu Vezuviu
sunt piatră gânditor umil eluviu
nimic celebru mai nimic notoriu
SONETUL LEVATEI (89)
plâns râs aceeași lacrimă sărată
cerneală sânge e aceeași pată
blestem și cântec în aceeași gura
încălecăm același drum aceeași roată
creștin ateu la fel ne e scriptura
de șarpe sau de tigru mușcătura
girafă om aceeași beregată
SONETUL PIETREI (88)
domnul mi-a dat la naștere o piatră
sisif vei fi de vrei s-o urci pe munte
e bună stăvilar pentru o punte
pentru o moară o cetate vatră
iar de va fi așa ca un grăunte
o vei cinsti cum omenești o voatră
în casă ca pe-o zestre dintr-o natră
pe deget de mireasă să te-nfrunte
SONETUL ZODIACELOR STRANII (87)
pășesc prin sideralele băltoace
și-mi număr zile stele în abace
mai cred că ceru-i plin de stâlpi cerdace
lumina-i învelită în cojoace
din milioanele de dobitoace
doar noi lăsăm lumina să se joace
deschidem larg ferestrele opace
SONETUL LUNII (86)
Vin caii lumii-n ceruri să mai pască
Albastre ierburi din tăcute focuri;
Din lună-și fac râzând zeii brelocuri…
O-așteaptă lupii răbdători să crească.
Mereu cuprinsă-i noaptea de amocuri
Și uită-atunci să își mai pună mască…
Din goluri, dintre nouri, vrea să nască
Mirări și spaime, bucurii pe-alocuri.
SONETUL FLORII DEVENITE FEMEIE (85)
cum nu aleg un fulg dintr-o ninsoare
razei din ochi nu-i caut un alt soare
val înspumat pentru adânca mare
ce pleoapă să îți prind la cingătoare
ce lacrimă albastră nu te doare
un dumnezeu e-n fiece mișcare
și-un curcubeu e punte peste zare
SONETUL RAVNITEI BIBLIOTECI (84)
natura e umbra unei biblioteci
cărțile-n suluri își amintesc copaci
rânduri se-ndoaie ca vița pe araci
silabele spade se ascund în teci
vin litere-n vârtejuri vii vârcolaci
scrisul se desparte în negre poteci
visările se-ascund în case culbeci
oamenii mării-au rămas fără tălmaci
fără cuvinte suntem omizi gândaci
ciraci stângaci robaci tenaci sub gârbaci
fără aureolă aurolaci
suntem cel mult pe veci reci dieci meteci
secunda se scufundă calm în parseci
ajungem deci în curând cercopiteci
Lucian Strochi
SONETUL HIMEREI (83) E
pentru un vis privire clară trează
pentru speranță pot fi chiar o rază
și pentru noapte cântec de amiază
pentru tăcere o subtilă frază
pentru săraci un om ales de vază
pentru un paști dorită bobotează
pentru lunatici ochiuri cu turcoază
pentru artist subtilă ipostază
pentru timizi o inimă vitează
pentru fecioare chiar o barză brează
hiperbolă timidă sau emfază
un duh romantic sau un film de groază
și pentru-nchipuire dreaptă bază
Lucian Strochi
SONETUL MUNTELUI (931) (82) E
eu vă vorbesc de vremuri vechi cărunte
domnul vroia pentru natură–o luntre
și-a început semeț să se încrunte
și-a pus atunci mirat mâna la frunte
și-așa a apărut întâiul munte
nu mai cunosc prea multe amănunte
cine și ce vroiau să se înfrunte
o luptă grea între civili și junte
SONETUL BOLII DIVINE (81)
Când iubim frunzele devin albastre,
Rotindu-se în spirale străvezii;
Pietrele par turme migrând, iată, vii…
Lumânările de priveghi sunt astre…
Miros și norii a trupuri de copii,
Pădurile ajung pe rând fiastre;
Pe umeri cresc brutal aripi măiastre
Și uiți să mai cânți, să scrii, să-ți aparții…





Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.