Se prezentase la post într-o zi de august. Se aşteptase să-l găsească pe director, avea să-i înmâneze personal repartiţia şi adeverinţa ce ţinea, timp de un an, loc de diplomă. Aşa li se spusese la Secretariatul facultăţii. Diplomele se eliberează abia peste un an, trebuie semnătura Rectorului, a Decanului, a Preşedintelui de comisie, a Secretarului-şef, aplicat timbrul sec, trecut pe original şi pe cotor numărul de la minister şi numărul diplomei, nu te joci un un asemenea act, e un unicat, procedurile sunt greoaie, dar sigure, aşa e în administraţie, dar nu era nicio problemă, adeverinţa avea aceeaşi valoare cu originalul, atâta doar că nu are poza absolventului, secretara-şefă era gureşă, astăzi era bine-dispusă, de obicei era acră, monosilabică, acum însă se vede că i se întâmplase ceva plăcut, nimeni dintre studenţi nu aflase dacă era domnişoară bătrână sau doamnă, sau dacă era văduvă sau divorţată, se spunea că purtase cândva un alt nume, dar nimic nu era sigur.

Repartiţia se făcuse centralizat, avea medie mare, putea să aleagă un oraş închis, preferase un sat, e drept, destul de aproape de localitatea de baştină, un municipiu ca oricare altul, abia trecând de o sută de mii de locuitori, dar curat şi liniştit, cu o creştere naturală, nu cunoscuse revoluţia industrială ca alte oraşe mai mari, unele burguri medievale, dar care acum deveniseră oraşe muncitoreşti, cu platforme industriale, cu o populaţie migratoare, ţărani care fuseseră atraşi de mirajul unui salariu relativ sigur, de o casă la bloc, dezrădăcinaţi, buimaci, dezlănţuindu-se doar pe la nunţi, când dansau aşa cum ştiau ei de pe-acasă, doar atunci era mulţumiţi, obosiţi, dar fericiţi, ochii li se limpezeau ciudat, nu mai conta că a doua zi îi aştepta coloana la cinci şi jumătate, schimbul începea la şase, oraşul ei era într-adevăr liniştit, nu era totuşi un oraş de pensionari, îşi iubea oraşul şi se hotărâse să trăiască toată viaţa în el, curios, nu se gândise prea mult la o familie, nu era deloc o fată urâtă, poate puţin cam ştearsă, cam palidă, avea însă ochi frumoşi, expresivi, albaştri, îi plăcuse cartea, Bucureştiul îi oferise, prin biblioteci publice sau universitare, cărţile pe care le visase şi iată că acum avea şansa să le ţină în mână, mai mult, să le poată citi, citise mult, obţinuse uşor note bune şi foarte bune, era respectată în an, câţiva băieţi încercaseră să se apropie de ea, renunţaseră, nu pentru că fuseseră respinşi, ci se retrăseseră, pentru că simţiseră în ea cel mult o camaradă, nu o eventuală amantă, o aventură de o noapte sau de un semestru, sau o nevastă cu care să împarţi începuturile de drum, să înfrunţi cei trei ani grei ai repartiţiei, legarea de glie, oricum, băieţii erau destul de puţini şi, aceia care mai erau, alergau după juriste sau după mediciniste, nu după filoloage, aşa că timpul trecuse pe nesimţite, rămasese singură, fără să-şi fi propus neapărat acest lucru, nu o speriase intimitatea cu un bărbat, ştia că va veni o vreme când şi ei i se va întâmpla acel lucru de care se tem şi se bucură toate femeile, dar credea că toate vor veni la rândul lor, fără să le cauţi anume, aşa cum te naşti şi cum mori, adică fără să vrei anume să se întâmple un lucru, acel lucru.

Alesese satul Cotunghi, aflase dintr-o hartă veche a judeţului că era la vreo 12 kilometri de oraş, la vreo 2 kilometri de drumul naţional, asfaltat şi destul de frecventat, autobuzele erau şi ele destule, aproape din sfert în sfert de oră până la intersecţie, din oră în oră până la şcoală, acolo autobuzele întorceau, după o staţionare de vreo zece minute, mai exact până când autobuzul devenea neîncăpător, atunci soferul care se sprijinea invariabil de un tei din apropiere, se urca agil, grăbit, dintr-un singur salt, la volan, trântindu-se pe scaunul din muşama care imita vag pielea, ca şi cum ar fi vrut să recupereze timpul pierdut, bineînţeles că nu era vorba de aşa ceva.

Mov… roz… roz… mov… parcă mestecând un morcov… lila… lila… lila… lila… sonor, agresiv ca maşina Ambulanţei sau mai degrabă a Poliţiei.

Stai liniştit privind prin hublou, nu vezi, bineînţeles, nimic, nici nu-ţi doreşti asta, ai nevoie de un nucleu de condensare, să-ţi poţi aduna liniştit gândurile, vezi doar un câmp de beton, câteva piste de rulare, câteva balize, câteva dungi de vopsea albă, probabil fosforescentă noaptea, acum e abia 11 şi 25, vreo două maşini de alimentare sau…

Răsufli mulţumit, acum ai timp să te ocupi de ceilalţi, de pasageri adică, nu-i vezi pe toţi, majoritatea stau cu spatele la tine, stewardesele încă nu au apărut, aşteaptă la scară ultimii călători întârziaţi, întotdeauna se găseşte cineva care să întârzie, să vină în ultima clipă, evident că au o poveste care să justifice această presupusă sau reală întârziere, te gândeşti acum că în două ore vei fi la Atena, ai mai fost în Grecia, dar n-ai ajuns încă la Atena, nu e doar capitala grecilor, e una din capitalele lumii antice, curios, nu ţi-ai dorit prea mult această călătorie, poate şi pentru că nu ai crezut până în ultima clipă că vei pleca, câteva renunţări, amânări cu alte ocazii, te-au convins că cea mai bună filosofie e să spui că pleci undeva în străinătate, abia după ce te-ai întors de acolo, e un fel de superstiţie, nu eşti superstiţios, dar, ca întotdeauna, superstiţiile funcţionează, nu eşti singur şi asta e cel mai important lucru acum, nu e bine să fii singur într-o călătorie, chiar dacă e vorba de o deplasare cu avionul. Nu era singur şi totuşi era, celălalt invitat venise însoţit de soţie, erau invitaţi la o consfătuire privitoare la strângerea legăturilor de prietenie dintre ţările balcanice, avea o comunicare interesantă, Limba paternă, în trei versiuni, în română, în engleză şi în franceză, ideal ar fi fost să aibă şi o versiune în greacă, dar nu găsise pe nimeni care să-i traducă textul, poate că gazdele aveau să asigure o traducere simultană, veneau la consfătuire, pe lângă greci, bulgari, sârbi, albanezi, turci, parcă şi nemţi.

Decolarea, câteva probleme de rutină, legaţi-vă centurile, vă rugăm să nu fumaţi... rutină… nu se mai fumează de mult timp în avion… becuri care se aprind şi se sting în tavan sau în laterale, eşti într-un tunel luminos sau, mai degrabă, în pântecele unei balene sau al unui şarpe uriaş, fantastic, un balaur, un dragon care avea să şi zboare, şi încă la peste zece mii de metri, deasupra pământului.

Pentru cel care ne priveşte de afară, viaţa noastră pare grea şi poate de neînţeles.

Şi este, dar asta numai la început. Apoi te obişnuieşti cu toate. Cu mâncarea, cu programul, cu vizitele – prea rare şi prea scurte, cu gardienii morocănoşi, tăcuţi, răi şi imbecili, cu ceilalţi.

Cel mai greu te obişnuieşti cu ceilalţi. De afară, crezi că cei dinăuntru au tot timpul din lume. Dinăuntru – dimpotrivă, ţi se pare că timpul trece prea repede, că nu ai timp să le faci pe toate, să fii atent la toate lucrurile, să-ţi gândeşti gândurile. În linişte, pe îndelete, să-ţi poţi aminti totul, aşa cum a fost.

Fără să te minţi pe tine, fără să-i înşeli pe alţii.

Filmele despre noi mint. E prea multă violenţă în ele, prea multe cuvinte aruncate, strivite, scrâşnite între dinţi. Şi prea multe crime. Nu e chiar aşa. E drept că ne întâlnim prea rar, dar atunci când o facem, fiecare are ceva de povestit. În primul rând – viaţa lui.

Ne rânduim la povestit. Ne mai descărcăm şi noi sufletele.

Cel mai interesant povestesc vieţarii, adică cei condamnaţi pe viaţă. Sunt altfel decât ceilalţi, altă specie. Mai puternici, mai hotărâţi, mai neînduplecaţi. Cu adevărat răi sau poate doar înrăiţi. Nu zâmbesc niciodată.

Timpul şi întâmplările i-au împietrit. Mai întâi trupul, apoi şi inima.

Fiecare are în spate cel puţin o crimă. Aşa că, pentru ei, prea puţine lucruri mai au cu adevărat vreo importanţă. N-am văzut la niciunul dintre ei vreodată vreo lacrimă. Sunt temuţi şi respectaţi. Ar putea să profite de asta, dar ei nu cer decât să fie lăsaţi în pace. Nu se tem de nimic, nici de paznici, nici de Dumnezeu. Nu e bine să le stai în cale.

Poveştile lor te înfioară, povestesc simplu, apăsând cuvintele, fără patimă, monoton, dar faptele, întâmplările, cuvintele lor sunt teribile. Simţi că ţi se răceşte şira spinării.

Şi gardienii îi respectă, caută să nu-i întărâte inutil.

Ceilalţi vin şi pleacă, stau un an, poate doi, cel mult cinci sau şase.

O vreme, vieţarii erau despărţiţi de ceilalţi, dar acum, pentru că sunt tot mai puţini, i-au amestecat cu noi. E un fel de a spune, pentru că ei nu se amestecă cu nimeni, niciodată. Doar atunci când povestesc.

De când se ştia, ţinea în mână o vărguţă. La început, pentru a îndemna oile, să nu se risipească. Nu ale lui, se înţelege, ale altora. E drept că mai şuiera scurt, a primejdie, cânta, vorbea răguşit sau subţire, suduia chiar, dar asta rar, doar atunci când vreo mioară se despărţea de turmă şi era gata-gata să se prăvale într-o râpă. În rest, se folosea doar de o nuieluşă, mai mult indicându-le drumul, decât să le atingă cu ea.

Se născuse parcă cu o vărguţă în mână. Auzise, din basme, de copii care se născuseră cu o carte în mână, sau cu un sceptru, sau chiar cu un ban de aur. Sau cu semne, cu luceferi pe umeri, cu soarele pe piept şi cu luna pe spate. Sau alte semne, alune, cireşe, fructe de pădure, zmeură, mure, furate de femeia însărcinată – se spune. Dar cine să fure stelele sau luna sau chiar soarele? Poate că nu sunt decât poveşti. Poate că cel născut cu o carte în mână avea să fie un mare învăţat, cel cu sceptru un mândru împărat, iar el, pentru că se născuse cu o vărguţă în mână… Aici se oprea cu gândul, pentru că nu ştia dacă e de bine sau de rău să te naşti cu o vărguţă în mână.

Oamenii îl iubeau pentru că era tăcut – ei spuneau că era cuminte, pentru că iubea animalele şi pentru că nu minţea niciodată, lucru atât de rar, mai ales la copiii de pripas, care nu se pot apăra şi se folosesc de minciună şi de poveste pentru a scăpa de vreo încurcătură.

Nu-şi cunoscuse părinţii, aflase de la o rudă îndepărtată că se stinseseră demult, când el avea doar vreo patru ani, pe rând, întâi tatăl, apoi mama, la doar câteva luni, dar el nu-i mai ţinea minte.

Crescuse printre oameni mari, aspri, dar drepţi, care nu prea cunoşteau mila, dar, e drept, oamenii erau aspri şi cu ei, nu numai cu el, aşa că tăcea şi înghiţea, nu se plângea niciodată, credea că lacrimile sunt de preţ, nu le poţi risipi prea uşor, cum o fac adesea femeile, bărbaţii plâng rar, o dată sau de două ori în viaţă şi numai atunci când îţi moare cineva prea drag; se lumina rar, doar la cântec de pasăre mică şi ascunsă sau când se jucau între ei puii de animale: nătângi, uşor de păcălit, se hârjoneau mereu, se mai loveau, mai luau câte-o scatoalcă de la mame, scânceau, dar uitau totul repede şi o luau de la început, cu joaca şi cu lupta.

Avea tot timpul cu el o crenguţă de alun, alunul nu e un copac prea mare, e mai mult un arbust, nu e supărăcios, îl lăsa să-i ia câte o creangă verde, cât mai dreaptă, pe care el o scrijelea, îndepărtând cu grijă coaja, până când dădea de carnea albă a lemnului. Căuta să fie cât mai dreaptă, dar a observat, după o vreme, că acea creangă se curba atunci când se întâlnea din întâmplare cu vreun pârâu, cu vreun izvor, când dădea de apă adică.

Când i-a văzut pe toţi privind în sus la ieşirea din gară, a crezut că e vorba de vreun balon sau de vreun elicopter sau oricum de un obiect zburător neidentificat poate la prima vedere.

Nimeni nu se grăbea, deşi autocarul îi aştepta chiar la ieşire, metalizat, argintiu, cu trei dungi laterale, imaginând un tricolor.

Nu, toată lumea privea în sus, în aceeaşi direcţie, admirând clădirea gării, înaltă de câteva etaje, din marmură verzuie, semănând cu sticla groasă în tăietură.

Nu era deloc obosit, deşi făcuse peste 1.500 de kilometri. Avionul decolase şi aterizase fără vreun incident, fusese senin, doar câţiva nori alburii, mai mult de circumstanţă, apoi alţi nori albi, mult mai denşi, parcă ar fi traversat ţinuturi polare, nu fusese, desigur, la pol, dar aşa îşi imagina că era acolo, printre gheţuri, printre banchize, apoi deplasarea pe un covor rulant, lung de câteva sute de metri, până la staţia T.G.V., o aşteptare scurtă, urcarea în tren şi încă o oră şi jumătate de mers.

Nu simţeai viteza trenului, totul era închis ermetic, peisajul era monoton, doar câmpie arsă, fără vreun pom, fără vreo casă, fără vreun reper.

Urcară lent în autocar, aşa cum fac vedetele, fotbaliştii în special, uşor crăcănaţi, lăsându-şi greutatea când pe un picior, când pe altul, trăgând cu coada ochiului să vadă dacă nu cumva sunt filmaţi.

Oraşul îl surprinse, se informase înainte de călătorie, dar dicţionarele erau laconice, cu informaţii destul de vechi şi prea generale, curios cât de perisabile sunt totuşi dicţionarele enciclopedice, iar profesorul care fusese în urmă cu un an aici îi declarase oarecum absent, peste umăr, a, e un oraş muncitoresc, cenuşiu, din cauza fumului de cărbune, cu o primărie totuşi frumoasă, mai ştia că era un oraş al dantelelelor, dar asta fusese în evul mediu, acum oraşul i se părea ultramodern, cu autostrăzi care se încrucişau pe pământ şi în aer, oricum mult mai mare decât s-ar fi aşteptat.

Ajunseseră destul de repede în oraşul studenţesc, străzile purtau nume de ştiinţe, erau tot soiul de indicatoare care te îndrumau spre diferite centre, laboratoare, facultăţi, hotelul era şi el neobişnuit, cu un singur etaj, dar plăcut, intim, înconjurat de multă verdeaţă.

Abia acum îi privi mai atent pe ceilalţi. Era vorba mai mult de o recunoaştere, întrucât cu majoritatea dintre ei se cunoscuse la diverse alte concursuri naţionale şi internaţionale.

Concursul era inteligent conceput, să dădeau destule medalii de aur, de argint şi de bronz, se premia practic fiecare temă, adică fiecare problemă rezolvată, exista desigur şi o concurenţă reală, dar cam toţi luau cel puţin o medalie, aşa că, atât concurenţii, cât şi oficialii erau mulţumiţi, agenţiile de presă livrau apoi prompt informaţia, delegaţia noastră a triumfat la…, s-au obţinut nu mai puţin de 8 medalii, dintre care 5 de aur…, o minciună frumoasă şi parţial adevărată, medaliile erau cât se poate de reale, numai că ele nu se dădeau individual sau pe echipe, restrictiv, cu parcimonie, ci repet, pe probleme.

-Ştii că până în Capitală ai exact 365 de kilometri?

-Da?

-Da.

-Şi ce e cu asta?

-Nimic. Mă gândeam numai că într-un an sunt exact 365 de zile.

-Şi ce e cu asta?

– Nimic. Mă gândesc că e o zi pentru fiecare kilometru.

– Asta n-are nicio importanţă.

Discuţia s-a frânt brusc. Avea dreptate Virgil: ce importanţă era  că până în Capitală erau exact 365 de kilometri şi că într-un an sunt exact  365 de zile?

E drept că noi tocmai învăţasem la şcoală despre banda timpului, timpul se desfăşura aşa, ca un drum, putea fi drumul vieţii, aşa că, până la urmă, faptul că până în capitală erau exact 365 de kilometri putea să însemne totuşi ceva. Personalul care pleca de la noi ajungea la Bucureşti peste exact 12 ore. Şi asta putea să însemne ceva sau putea să nu însemne nimic. Niciodată nu ştii ce să crezi despre timp. Nu poţi să te încrezi în el, mereu te păcăleşte, e mereu altul şi totuşi acelaşi. Aşa cum apa râului care îţi udă picioarele e mereu aceeaşi şi totuşi mereu alta – cum spunea un filosof. Dar filosofii spun multe, lucruri ciudate, prea greu de înţeles şi cel mai cuminte e să nu-şi baţi capul cu ele.

Când s-a născut, într-o noapte luminată, cu fulgere albe, dantelând neregulat văzduhul, cu bolboroseli asurzitoare ale cerului şi cu geamătul mai stins, dar cutremurat al pământului, mama sa i-a spus Chen.

L-a născut singură, fără vreun ajutor, fără să scoată vreun geamăt, la lumina unei lumânări, într-o odaie cu podeaua de lut, adică crescută direct din pământ, mai mult o magazie de lemn, pentru lemne.

Nu era din acel sat, se aciuase doar în acea odaie, apărându-se de stropii grei şi reci de ploaie, era înspăimântată şi spaima poate că i-a grăbit naşterea, dar nimeni nu a reuşit s-o determine să spună cine era tatăl.

Poate că era un tâlhar care o surprinsese în pădure, pe când plecase după ciuperci şi care o violase, după ce o ameninţase mai întâi cu pumnalul cu cap de şarpe, jurându-se că-i va lua gâtul, dacă va spune ceva, cuiva, cândva. Şi ea, înspăimântată, înnebunită de durere şi de teamă, dăduse de câteva ori din cap, întâi în sus şi în jos, adică da, a înţeles, apoi în stânga şi în drepta, la fel de rapid, ca o păpuşă, nu, nu va spune nimănui, nimic, niciodată.

Căci era mai greu de crezut să fi fost un mandarin înveşmântat în aur, în pulbere de soare, care şi-a coborât ochii leneşi, lunecoşi, negri şi adânci, în treacăt, asupra ei şi apoi s-a milostivit să o facă femeie şi mamă.

Lumea putea bănui că era pescarul cenuşiu, gârbovit de sare, de vânturi şi de bătrâneţe care o găsise singură pe ţărm căutând scoici şi care o învăţase cum se deschide o scoică.

Dacă nu era cumva neguţătorul de peşte, atât de fioros cu cuţitul său, atât de ascuţit, încât niciun spin, înotătoare sau burtă de peşte nu-i rezistă şi care îi dăruise o burtă de peşte crud, să-l mănânce şi să se întremeze.

Nu puteai şti dacă nu era omul cu ricşa, care se oprise pentru câteva clipe, să-şi tragă sufletul între două drumuri şi care i-a cerut mai întâi o cană cu apă şi care băuse şi apa din adâncul ochilor ei.

Bărbaţii crezură că putea fi războinicul, atât de viforos, încât nimeni n-ar fi îndrăznit să-l refuze sau să-i reziste, niciun bărbat, darămite o femeie, care, pe deasupra, era şi tânără şi servitoare.

Sau poate era fiul stăpânul ei, tânăr şi învăţat, cu ochelari, care părea atât de neajutorat şi de speriat, mai neajutorat şi mai speriat decât ea şi pe care ea îl făcuse bărbat aproape din milă, aproape în joacă, abia stăpânindu-şi râsul şi pe care el, fără să-şi dea prea bine seama, o făcuse femeie.

Totul începu cu o iluzie.

Îi plăceau trenurile de epocă, le găsea acum foarte rar, doar pe drumuri secundare, sau pe liniile înguste, locomotivele cu abur şi cu fum au o poezie a lor unică, degeaba au apărut locomotivele diesel sau electrice, aburul are ceva misterios şi uman, acum, instalată în Intercity, trăi bucuria de a se reîntâlni cu trenurile din copilărie nervoase, ambiţioase, pufnind şi pufăind, luându-şi avânt şi putere, era într-un Intercity, dar văzu chiar aburii alburii învăluindu-i fereastra, nu era nicio iluzie, cum era posibil, trenul ei se pusese în mişcare şi iluzia, pentru că era totuşi o iluzie, nu dură decât câteva clipe, fumul, aburul erau ale unei locomotive de manevră, care trecuse pe lângă trenul ei, alături de ea urcă o tânără care, după un moment de ezitare, i se prezentă, zâmbind uşor:

-Mă numesc Gabi Martin…

Zâmbi şi ea, ca şi cum ar fi ştiut acest lucru, îşi înclină foarte uşor fruntea şi zâmbi, răspunzându-i:

-Şi pe mine mă cheamă Gabi Martin...

O vreme tânăra îşi făcu de lucru cu un sudoku, iar ea îşi găsi o poziţie comodă, pregătindu-se să aţipească pentru câteva clipe.

Mâine avea să fie pentru ea o zi grea, multă alergătură, emoţii, oboseală, chiar fizică.

Nu mai fusese de multă vreme în capitală, nu avea de ce, reţinea de la televizor imagini cu maşini blocate în trafic, cu oameni nervoşi, grăbiţi, dar Bucureştiul, adevăratul Bucureşti pe care îl ştia bine din vremea studenţiei, avea un parfum unic al său, părea încremenit într-o epoca mult mai glorioasă, apusă, dar, dacă te refugiai în cele câteva oaze de verdeaţă, care pătrundeau până la doar câteva sute de metri de centru, era perfect.

–Eu am fost în rai.

Spusese asta liniştit, conclusiv, teribil, aşteptând răbdător mirarea noastră. Care nu veni.

Repetă deci, puţin precipitat, puţin iritat de lipsa noastră de reacţie:

–Eu am fost în rai. Şi nu o dată.

De astă dată vorbele căzuseră pe un strat de linişte, muzica din local, extrem de zgomotoasă, se oprise exact cu o clipă înainte, aşa încât cuvintele lui hotărâte, apăsate, răsunaseră nefiresc de puternic, făcându-i pe meseni să întoarcă spre el capul, uşor contrariaţi.

Eram în capul mesei, invitat de onoare, el, gazdă şi patron, stătea în dreapta mea, un loc care îi permitea să se scoale imediat, să circule printre mese, să dea indicaţii ospătăriţelor, să spună ceva orchestrei, să schimbe câteva cuvinte cu ceilalţi meseni.

Se aplecă spre mine, schimbând tonul, şoptindu-mi:

-Prima dată s-a întâmplat când aveam cinci ani. Eram de sărbători, în preajma sărbătorilor, cred că în aprilie, se apropia Paştele şi părinţii plecaseră la târg după cumpărături.

Pe mine mă lăsaseră acasă, în grija surori mele, Letiţia, cea mai mare dintre noi, care era deja studentă la matematici şi care vorbea cu un coleg, vecin cu noi.

Ar fi vrut să fie singuri, ca tinerii, aşa că eu le încurcam oarecum socotelile.