INVITAT DE UN PRIETEN LA „CASA LUI PE PĂMÂNT”, SCRIAM ÎNTR-O DIMINEAŢĂ, ÎN LINIŞTEA ŞI UMBRA UNEI LIVEZI, DESPRE ÎNCEPUTURILE UNIVERSULUI, O LEGENDĂ COSMOGONICĂ, MAI EXACT TEOGONICĂ, ATUNCI CÂND AM SIMŢIT PE CINEVA ÎN SPATELE MEU, PRIVIND PESTE UMĂRUL STÂNG, LA TEXTUL CARE, ALBASTRU, SE ODIHNEA PE HÂRTIA ALBĂ, CA O ŞOPÂRLĂ LA SOARE.

M-am întors: nu era prietenul meu, ci un bătrân prisăcar pe care îl văzusem vag,  atunci când păşeam în livadă;  îmbrăcat în alb, cu plete albe, părea un prooroc sau, oricum, un pustnic, un călugăr sau chiar un sfânt.

Am ezitat să-i spun ceva, măcar să-i dau bineţe, uimit de faptul că nu-i auzisem deloc paşii.

Bătrânul m-a privit destul de aspru şi mi-a spus, fără vreo altă introducere:

– Şi crezi că ai voie să scrii despre oricine? Pentru ce ai luat numele Meu în deşert?

DIALOG CU VOPSITORUL PE O SCARĂ ♦ de vorbă stau cu vopsitorul / cel ce-mi vopsește zilnic noaptea-n alb / bătrâne iată fiii tăi s-au dus / rămâi deci risipitul și risipitorul / așa cum pâinea caldă o împarți / la masă celor din jur / înțelepciunea e a ierbii nu a cărnii / mai deasă iarbă după un cosit răsare / trăindu-mi viitorul mereu acest gând / nu pot muri vreodată / zâmbește vopsitorul și în joacă / prin păr îmi trece bidineaua /

DESPRE NAȘTEREA MEA ȘI TRECEREA PRIN ZODII ♦ până la urmă am fost obligat să mă nasc / altfel ar fi trebuit noaptea să pasc / iarbă albastră de lună sau să beau lapte / de stele mulse de vrăjitoare vreo șapte / sau să cobor într-o mână / cam într-o rână / în cea mai adâncă și luminoasă fântână / iar  eu eram obișnuit cu miracole cu feericul / cu minunata strălucire mată a întunericului /  totul devenise în jurul meu gelatinos flasc / am ridicat din umeri și împins să mă nasc / bineînțeles că mi se promisese prin cântec / aproape orice numai să ies odată din pântec / mai rămânea să-mi aleg așa cam în dodii / una dintre cele douăsprezece zodii / și-am început să gândesc doar n-oi fi zevzec / să optez tocmai pentru prima adică berbec / să mai aștept o epocă de bronz sau de aur / asta dacă m-aș opri firește la taur / dar să văd dacă tot mă arunc între semeni / nu ar fi bine să mă gândesc  la gemeni / sau poate în loc să mă-ncleștez să atac / să mă retrag discret demn să fiu rac / dacă aș fi sigur că am aripă la  subțioară / aș fi ales să fiu frumoasă fecioară / sau firește în ultimă instanță / nu ar fi fost prea rău nici în balanță / dacă aș fi vrut să fiu vestit campion / alegeam să fiu temut scorpion / sau ca lumea să fie săgetată de iubire de dor / nu-mi era greu să fiu săgetător / dacă era să fiu altceva  piron sau dorn / aș fi fost împuns ca ciudat capricorn / sau cum nu-mi place să zbor / aș fi ales să fiu vărsător / nu aveam prea multe sigure  vești / să știu cum e să fii în pești / dar până la urmă am ales tot eu / m-am hotărât să mă nasc leu / auzisem nu știu de unde de undeva / că e singura zodie în loc de planetă c-o stea / așa că fără să am încă vreun nume / m-am aruncat cu capul înainte în lume / acum că știu lucrurile cum sunt cum se țes / că această lume e de neînțeles / m-aș întoarce dacă s-ar putea / renunțând la leu și la stea / ar fi mai bine abia acum socotesc / să-mi aleg ceva din calendarul chinezesc / dar până la urmă presat de împrejurări / rugăminți gemete  amenințări sau urări / m-am gândit să merg înainte / fără să mai comentez adică fără cuvinte / cam așa m-am ivit eu pe lume / păcălit de o stea și de un nume / iar mama rămasă cam fără mimică / a ales dureros o  zi de duminică / și mie ca să-mi fie mai ușor să socotesc / să mă încurc sau și mai grav să greșesc / am ales un an cu un zero în coadă / poftim toată lumea poate să vadă / cartea mea de identitate / și alte acte certificate/

DIALOG CU BUNICA DESPRE CE E  FRICA ȘI MOARTEA ♦ copil fiind nu știam ce e frica / așa că am întrebat-o pe bunica / dacă se teme de moarte furnica / sau câinele pasărea pisica / și cum îți dai seama de e vie sau moartă / o femeie o frunză o legumă fiartă / mi-a răspuns moartea e o poartă /  unii o numesc destin tărâm alții soartă / oricum pe nimeni nu iartă / cu nimic nu vrea să se-mpartă / e ca o ceașcă fără toartă / pentru timp e un fel de consoartă / și de fapt e o oglindă spartă / dar numai oamenii o recunosc / are un miros de tămâie sau mosc / numai doctorii și preoții îl cunosc / moartea e un fel de trecere / pentru unii chiar o petrecere / o bătrână cu o coasă sau secere / aflată pe lumea noastră în întrecere / cu surorile ei vitrege boala și viața / pentru unii e noaptea pentru alții dimineața / pentru unii dosul pentru alții fața / pentru unii ghemul pentru alții ața / pentru unii e neagră ca tăciunele /

SONETUL  ANULUI NOU ♦ Cu greu  mă strecor acuma  printre  sfinți, /   Aureolă n-am, nici alte semne /   Și nici povețe, fapte sau îndemne, / Nu am  nici lacrimi, nici vreun  surâs,  n-am  dinți… // Așa s-a potrivit să fiu pesemne: /   Cum  mă născură părinții din părinți… /  Ei, visători, gândindu-și noi biruinți /  Și vieți frumoase, luminoase, demne. //   Din dragoste și-au plămădit speranțe: /    Subtil poemul ce-i  țesut din stanțe, /   Tivit cu doruri  rătăcind hoinare…//   Sau m-am ivit în alte circumstanțe…/   Oricum sunt fără timp și n-am hotare /  Și ard încet, cum arde-o lumânare. /

DACĂ ♦ Dacă n-ai fi fost femeie, / Erai trup de curcubeie, /

SONETUL CĂRȚII ♦ Deschid o carte și ea mă citește, / Îmi vorbește de viață și de moarte; / Deschid ochii și se închide o carte: / Nu mai știu cine sunt pasăre, pește. // Rândurile, drumuri despletesc – se împarte / Litera de lemn, de piatră, dorește / Să cânte, să spună: încă iubește, / Într-un fel mai subtil și mai aparte. // Deschid o viață și dau de o carte / Sufletul meu îl tulbur și mă ceartă / Trupul meu e pentru el doar o poartă; // Închid o carte și dau de o moarte: / Iubirea ta  de lume mă desparte / Plutind prin vremuri cu atâta artă./

□ Uneori și natura se apără de oameni, practicând tactica pământului pârjolit. Așa că nimic nou sub furtună. □ Uneori și planul înclinat poate fi o trambulină. □ Uneori și virgula poate fi retorică. □ Unii ar schimba oricând o aureolă pe o farfurie cu mâncare de același diametru. □ Unii au darul suptului, alții al dedesubtului. □ Unii fac alergie la flori, alții la polen. Am cunoscut pe cineva care făcea alergie la frumos. □ Unii laudă sămânța, alții fructul, alții pomul. Eu laud triunghiul naturii. □ Unii sunt purtători de cuvânt. Alții, de vorbe. □ Unii transformau turnurile în clopote. Alții transformau clopotele în tunuri. Unii istorici au protestat: nu auziseră încă de reciclarea metalelor. □ Universul e destul de mic, dacă poate încăpea în ochii iubitei.

□ Se credea generos, doar pentru că hrănea zilnic porumbeii din fața primăriei. □ Se credea patriot numai pentru că se născuse de ziua națională. □ Se îmbăta cu apă rece. Asta pentru că îneca un cub de gheață într-un pahar de votcă de cea mai bună calitate. □ Se spune că era cândva o țară unde oamenii primeau la naștere pe lângă certificatul de naștere și pe cel de deces. Nu ni se spune și dacă oamenii aceia erau mai fericiți decât ceilalți. □ Secret e acel lucru pe care nu îl știe nimeni. □ Setea de simetrie înseamnă salvarea și condamnarea noastră ca oameni. □ Simbioza este un concubinaj dintre două lucruri diferite care trăiesc consensual. □ Sinecdocă – o metaforă pentru criză, adică partea pentru întreg. E mai simplu să spui „ochii tăi” decât să faci o descriere completă a iubitei, descriere de două ori inutilă. □ Sinestezia este anestezia unui simț înlocuită de trezirea celorlalte simțuri. □ Singura întârziere cu care era de acord era să-i întârzie moartea. □ Singurele femei frumoase sunt cele care curg. □ Singurul cor perfect este muntele. El face o voce să pară mii și invers. □ Sirena e o femeie prea nehotărâtă sau un pește prea inteligent. □ Slova aduce slava. □ Spiritul e ca spirtul. Se evaporă, arde și cred că are o frumoasă culoare albastră, celestă. □ Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cât trăiești. □ Statuile nu râd niciodată. Oare? □ Stilul este trădarea sublimă a fiecărui autor. □ Strânge bani negri pentru zile albe. □ Struțul este o pasăre care nu poate zbura și din această cauză nu poate fi cu capul în nori. A găsit însă o soluție comodă: și-l ascunde în nisip. □ Sunt nehotărât: nu știu dacă să-i las să facă așa cum vreau eu sau să le interzic să facă așa cum vor ei. □ Sunt un tradiționalist: prefer cascada unei fântâni arteziene. Chiar dacă prima înseamnă cădere, iar a doua înălțare. □ Suntem totuși și un popor al mării. Ați observat cât de mult seamănă opinca cu o barcă? □ Suntem un mezocosmos, adică pulbere de stele: amintirea stelei de mare și nostalgia stelei galactice. □ Șahul e inversul literaturii: faci zece mutări geniale și una slabă și pierzi partida. În literatură, dacă scrii zece pagini geniale și una foarte proastă, câștigi o capodoperă. □ Șapte e cifra inițierii. E drept că seamănă cu o coasă, dar…□ Șarpele: decât două limbi, mai bine una despicată. □ Și cărțile pot suferi o uzură morală. □ Și cel care iubește poate pedepsi. □ Și inima poate avea viermi. □ Și nenorocirea care te-a lovit a avut nevoie de o perioadă de incubație. □ Și toate-așteaptă-n versuri mântuire. □ Și umbra unei idei poate fi frumoasă. Cu o condiție: ideea însăși să nu fie pocită. □ Și-a dat arama pe față. Regretabil. Era cu totul altceva dacă-și dădea argintul, aurul sau platina. □ Și-a salvat viața, întrucât trenul în care era a intrat în ultima clipă pe o linie moartă. □ Șmecherul e ca ștecherul. E eficient doar dacă e pus în priză. □ Șocul viitorului este infinit mai grațios și mai acceptabil decât șocul trecutului. □ Șoferul e un animal de pradă care crede că poate stăpâni o herghelie. □ Ștampila e copita unui animal terestru care locuiește prin birouri și care răspunde doar la un singur cuvânt: Șefu’! □ Știința mea a pus hotar grădinii mele. Neștiința mea a întemeiat  o împărăție. □ Tăcut ca un pește, gălăgios ca o broască, înțelept ca un șarpe și liber ca o pasăre în zbor. Animalul acesta trebuie să fie omul. Ce va urma mai departe pe scara evoluției? □ Te asemeni atât de mult cu mine, de parcă am fi frați. Și, după unele bârfe, chiar suntem. □ Te iubesc pentru imperfecțiunile tale care pot corecta perfecțiunile mele. □ Te voi privi până când voi deveni privire. Seamănă cu o declarație de dragoste a unei statui pentru o altă statuie. □ Te-aș ascunde într-o metaforă, dacă aș avea certitudinea că te mai găsesc. □ Teatrul proletcultist cultiva lupta dintre bine și prea bine, dintre mai bine și foarte bine. Și totul e rău când se termină prea bine. □ Teme-te de greci, chiar atunci când își fac daruri. □ Textul pe care îl recita era atât de profund, de arzător, că avea nevoie permanent de un sufleor. Să-l mai răcească. □ Tezeu e un erou cam tezist. □ Tigrul poate pretinde și el că a ucis în legitimă apărare. □ Tindem spre involuție. Ca oameni ne dorim zborul, specific păsărilor, aflate nouă pe o treaptă inferioară în evoluția vertebratelor. □ Tiranul e un democrat devenit indezirabil. □ Toată viața a colecționat erori. Un singur lucru i-a scăpat: n-a observat că și el era o imensă, unică, absolută eroare. □ Toată viața învățăm să devenim muritori. De aici și importanța pe care o acordăm comemorărilor. □ Toate lichiditățile lui erau extrem de solide. □ Toate lucrurile tind spre perfecțiune. Un exemplu: muntele vrea să fie piramidă. □ Toate marile iubiri se termină cu o moarte. Cu excepția iubirilor născute moarte. □ Toate miracolele sunt simple, dar nu pot fi reproduse. Copyrightul e al lui Dumnezeu. □ Totul a fost scris, chiar și rândul acesta. □ Toți conducătorii ambițioși au fost mici de statură, semn că există,            într-adevăr, o lege a compensației. □ Toți înțelepții sunt prea bătrâni pentru a fi ascultați. □ Traducătorul e un trădător. Normal. Orice act de creație e o trădare. □ Tragedie optimistă, comedie tragică. E  o dramă să nu poți alege între ele .□ Trăiau într-un concubinaj simbiotic, dar plin de nodozități. □ Trebuie ascultată și cealaltă parte. De aceea avem două urechi. □ Trebuie să te obișnuiești cu greutățile, pentru ca lucrurile să ți se pară ușoare. □ Triunghiul e figura geometrică cu trei laturi (din gândirea unui elev). □ Trupul e pieritor, sufletul nemuritor. De ce plângi? Ai fi vrut să fie invers? □ Țărușul e singura armă perfectă. Poate omorî un viu, un mort sau un strigoi. □ Ținta e acel loc unic, unde trebuie să te refugiezi când au loc tragerile armatei, dacă vrei să scapi cu viață. □ Țipătul e superlativul absolut al strigătului. □ Țurțurele este o sabie care nu știe că sângele apă nu se face. □ Uit, dar nu iert. Sau iert, dar nu uit. Iartă-mă, am uitat ce voiam să-ți spun. □ Uitarea e o moarte mai subtilă, mai rafinată, mai acceptabilă. □ Umbre! Umbre! Umbre! Iată o posibilă replică de teatru. Dacă ar fi scris-o Shakespeare, ajungea celebră. □ Umbrela te apără de soare, pe ploaie, chiar de vânt, dar nu te poate apăra de umbră. □ Umilința e cea mai perfidă și mai puternică armă. Străbate orice platoșă, orice piept, orice inimă. □ Un actor se lăuda că a jucat un rol de o mie de ori. Mare lucru – spuse iritat un cerșetor. Eu joc de o viață rolul acesta și nu mă mai laud atâta! □ Un bărbat cu mai multe amante e fie un artist, fie un timid nehotărât. □ Un cal nu poate deveni măgar, decât dacă în prealabil a fost om. □ Un muzeu al ignoranței este imposibil pentru că ar fi prea neîncăpător. □ Un nebun spunea doar atât: O păpușă nu-i o ușă! □ Un posibil mit: o pasăre ciudată mă crezu un măr și mă ciuguli de două ori. De atunci văd. □ Un semidoct vorbea de anus domini. Cu siguranță că Dumnezeu își întorsese fața de la el. □ Un regat pentru-o regală. Un regat pentr-un regal. Un  regat pentru un renegat. Să fie doar jocuri de cuvinte? □ Unde sunt pădurile de altă dată? S-au topit odată cu zăpezile…□ Uneori copiii îi înnobilează pe părinți.

Lucian Strochi

□ Nodul e o sfoară indecisă. □ Nostalgie: când îmi voi vedea umbra sufletului? □ Nu am stat nicicând sub subțioara spaimei. □ Nu cred în omul care pretinde că nu a greșit niciodată. Ori e un mincinos, ori un Dumnezeu deghizat. □ Nu cred în revoluții, ci doar în mișcarea de revoluție. □ Nu e trăsnet fără fulger. □ Nu mă închin în fața niciunui erou. Destul că îi suport pe zei. □ Nu mă tem atât de lege, cât de normele de aplicare. Nu mă tem atât de normele de aplicare, cât de oamenii care aplică normele de aplicare. □ Nu orice preot e un duhovnic. □ Nu orice scandare e poetică. □ Nu oricine face un tabel e Mendeleev. □ Nu oțelul jungherului, nici lama ghilotinei, nici toporul de bronz, ci aurul și argintul sunt cele mai însângerate metale. □ Nu pot crede că, la origini, orga a fost un instrument muzical folosit în bordeluri. Dar dacă e așa, unde ne sunt bordelurile de altădată?

□ Lipit, ciuruit de găuri, de parcă ar fi un vas antic de Cucuteni, craniul rămâne totuși cel mai important os al omului. □ Lipsa de perspectivă e și ea o perspectivă. □ Locuțiune: atunci când nu-ți găsești cuvântul potrivit și folosești mai multe cuvinte pentru a spune același lucru. □ Lucrurile au pătruns atât de adânc în noi, încât le avem până și în urechi: scăriță, ciocănel, nicovală. □ Lucrurile se micșorează odată cu creșterea noastră. Casa în care m-am născut era o vilă impozantă. Acum e doar o modestă căsuță părintească. □ Lume ce vorbea în versuri și gândea în poezii. Am cunoscut doi oameni de acest fel strecurați în zilele noastre. Unul era geniu, celălalt nebun. Dar niciunul nu părea prea fericit. □ Lumea noastră nu e altceva decât visul de moarte, agonia unui cap de zeu decapitat, care rătăcește prin univers. □ Mai bine un adevăr neverosimil, decât o minciună credibilă.