Lucrări publicate

Poezie

SONETUL FLACARII 59

Te-asemeni tot mai mult c-o lumânare,

Cu candela aprinsă noaptea-n schituri,

Cu o lumină bântuind vagi rituri,

Icoană prea suavă în altare.

 

Ești flacăra născând atâtea mituri:

Pentru păgâni o  sacră sărbătoare,

O rază zămislită chiar de soare,

Trădând cu limbi de foc comori în situri.

 

Un răsărit de lună poate-un apus…

Cuvântul negru sălbatic  sau supus;

Jarul încins cenușa să și-o doară?

 

Tu curgi în jos în taină poate în sus…

Iubesc se vede pentru-ntâia oară

Mireasă-n văluri strălucind fecioară.

Lucian Strochi

SONETUL EXTRATERESTULUI 58

din galaxii venit-am fără veste

să-mi caut trupul printre voi vecine

cu așteptări priviri și rugi divine

descălecând semeț dintr-o poveste

 

fiu de-ntuneric lacrimă lumine

să vin din spații limpezi și  celeste

în care nu va fi a fost ci este

astfel eu crezut-am că e mai  bine

 

un suflet caut măcar de împrumut

mai vreau de e nevoie și un sărut

și minții mele tandră mângâiere

 

visez dorinței să îi ofer un scut

cerșesc veșmânt de zâmbet și durere

și se cuvine  și-nceput de vrere

Lucian Strochi

SONETUL CĂRȚII 57

Cartea-i mireasă mereu deflorată…

Când ochii-mi ridică epitalamuri,

Cu degetele moi mângâi noi lamuri:

Aripă de înger tâmplă de fată.

 

Copac alb din care cresc negre ramuri;

Cu rădăcină și floare ciudată…

Poveste fără de „a fost odată”…

Rune barbare cu litere neamuri.

 

Cu bolți mărețe, secrete intrânduri:

Prea nobile și trădătoare  gânduri,

Prea rele drepte prea sucite rânduri…

 

Minune între noi divin ivită

Și unii spun că e prea grea ispită:

E viața însăși ce în ritm palpită

Lucian Strochi

SONETUL IUBITEI MAGICE 56

în tine porți sămânța nemuririi

un cântec mut ce îl aud doar mirii

cuminte îți aștepți șoapta robirii

când te înalți spre marginile firii

 

călăi sunt norii razele doar zbirii

în ochi se-adună-n pleoape trandafirii

tu porți conduri ce-i poartă doar zefirii

tăcută-noți privind spre insula iubirii

 

mai porți în gând potecile-amintirii

desprinsă ești din patima rostirii

sfârșit de lume începutul spirii

 

nu te iubește stânca nici menhirii

și visu-așteptă-n marginea zidirii

totem ciudat e ceasul zămislirii

Lucian Strochi

SONETUL APEI ELEMENTARE 55

Nimic nu e mai generos  ca apa:

Iubește trupul, sufletul și gândul,

Cititul, scrisul și desigur rândul;

Chiar și-n pământ ajută brazda, sapa.

 

Ca leac, nu-ți pierde timpul; căutându-l:

Ajută lacrima, ochiul și pleoapa,

Și  e modelul ce-l urmează capa

Când curge, lesne a găsit intrândul…

 

Topită-n flori, în frunze sau în muguri,

Ciudată, dreaptă e, precum lumina:

Duioasă când alintă rădăcina…

 

Cu soarele se-adună toamna-n struguri;

Când plouă, arde în întoarse ruguri.

Și între elemente e divina…

Lucian Strochi

SONETUL IUBIRII CUCERITE 54

Cearșaful alb duhnind a așteptare…

Cu degete, cercetând arse buze

Cu ochi, gloanțe trase din archebuze

Și sâni eliberați din închisoare…

 

Cu gânduri strecurate ca meduze,

Plutind între tăceri adânci și-o mare;

Cu mâini făcute pentru alinare

Și cu urechi în scâncete lehuze;

SONETUL ADEVĂRATEI CREDINȚE 53

Singurii credincioși cu adevărat

Sunt copiii: ei văd ce nu se vede;

Doar ei citesc necitind străvechi vede

Și au sufletul doar din aur curat.

 

Doar ei văd în frunze arginți,  monede

Și-n orice piatră un rubin sau agat

În șotron un ducat pătrat un palat

Și  – n-ai crede – în scaun  patrupede. 

DESPRE STRUCTURA ACESTOR SONETE ENGLEZE, DESPRE RIME SI NUMERELE ASCUNSE DIN SONETE

DESPRE STRUCTURA ACESTOR SONETE ENGLEZE

Trebuie precizat că aceste sonete engleze pot fi considerate aşa doar prin structura de trei catrene şi un distih, diferită de cea a sonetului italian – două catrene şi două terţine.

Rimele şi măsura acestor sonete este extrem de variată, demonstrând, cred, vitalitatea acestei specii literare, care nu se lasă încorsetată nici formal, nici ideatic.

 

DESPRE RIME

Rimele din aceste sonete engleze sunt extrem de variate.

Primul catren din fiecare sonet are rimă îmbrăţişată (abba) în sonetele I, III, VIII, IX, X, XI, XV, XVI, XXIII; rimă încrucişată (abab) în sonetele II, IV, V, VI, VII, XII, XIII, XIV, XVII, XVIII, XIX, XX, XXI, XXII, XXIV, XXV, XXVI.

SONETUL LIMBII ROMANE1 (XXVI)

Ca într-o poveste2 te-a scos în cale

Cineva3; eram mut, ca un vas de lut.4

Mă apărau cele şapte vocale5,

Le primisem, semn sacru, ca pe-un sărut.6

 

Te-nalţi la munte7, te cobori la vale,8

Învăluită-în pace ca într-un scut,9

Şi aflu că mătase este moale,10

Şi că durutul, Doamne, vai, m-a durut.11

SONETUL MAMEI RUSIA1 (XXV)

Taigaua2 uriaşă, nesfârşite 

Fluvii3 şi apoi, măreaţă câmpia4,

Lacuri şi mări5, podişuri infinite5:

Iubeşte şi moare Mama Rusia6.

 

Cetăţi, măreţe ziduri şi creneluri7,

Mestecenii8, suspinând a primăvară:

Poeţii ruşi duios mor în dueluri9,

Mama Rusia, necuprinsă ţară10.

Proza

Aprecieri critice – Donatorii de suflete (3)

Originalitatea la tezaurul de gândire estetico-sacro-profan românesc/ european, al scriitorului bibliocrat, Lucian Strochi, constă în postularea și transfigurarea Lumii ca Teatru, într-o Libris Mundi sibilinică, postmodernă, proteică, noologică, dar și în configurarea misterului existențial, văzut ca un dat ontologic suprem, alături de Nihil sine Deos și de sugestia omniprezentă, că toate au mai fost văzute de noi, într-o existență anterioară. Fascinația acestui artist de tip renascentist, pentru infinita morfologie a enigmelor Cosmosului, a tainelor Omului proteic, ființă cosmică, este permanent potențată de cultura sa enciclopedică, de perpetuarea estetico-poetică/ poietică, într-un dedalic labirint borgesian al simbolurilor și al nesfârșitelor serii de toposuri, de timpuri divergente, convergente, paralele, de ontologia misterului și de mitul conservării miraculoase a tainelor Sufletului.

Autorul capodoperei Donatorii de suflete are nostalgia Cărții totale, a divinei Biblioteci, a Cerului înstelat, dar și a filosofiei ce ne propune abolirea celor trei principii ale logicii: de identitate, noncontradicție, terț exclus/ inclus. Astfel, mitografia omului etern, din romanul său, arhetipal, plutitor, filosofico-teologic este ca un joc de tarot: repetă modelele arhetipale ale inconștientului, retrăiește fascinația exercitată de seriile de opoziții ale lumii: masculin – feminin; bine – rău; lumină – întuneric etc., remitizează interacțiunea celor patru elemente: aer, apă, foc și pământ, dar și corelația rai – iad. Lucian Strochi, el însuși un donator de suflete, mi se pare un scriitor ales și angajat în profeție ca într-o actualitate.                                                                  

 

PETRE ISACHI 

Lucian Strochi nu este un scriitor, ci un adevărat fenomen literar, el nu stăpânește doar cuvântul, ci materia și antimateria scrisului, mantrele și tantrele dezvoltării spiritului uman,  un adevărat atlant rătăcit la timpul prezent, înălțător de piramide estetice, atât în proză cât și în poezie. Opera lui este una megalitică, religioasă și funebră în egală măsură, formată din elemente brute pre care sunt așezate broderii gotice și motive suprarealiste, astfel încât ea poate lua forma eternității și a fluidului în egală măsură. Cartea DONATORII DE SUFLETE este o donație pentru revigorarea literaturii române, un manual enciclopedic despre antropologia sufletului uman, cu trepte de evoluție și de cădere în hecatele primitivismului și ignoranței, dar și de salvare prin cunoaștere și de șlefuire prin iubire pură… Succes cărții, succes autorului… Mi-a plăcut și o voi reciti cu aceeași plăcere…

ECATERINA  PETRESCU BOTONCEA

 

Aprecieri critice – Donatorii de suflete (2)

Donatorii de Suflete este  o minunată aventură și un Omagiu al Începutului, al Cuvântului, al Cărții, al Religiei, al Iubirii de Oameni și de Istorie, dar, mai presus de toate, al Iubirii pentru FEMEIE, o aventură la capătul căreia avem revelația Sufletului și a Donatorilor lui.

O carte cum nu am mai citit până acum, cred că nu a mai fost scrisă și care e atât de densă, încât a trebuit să o recitesc, pentru a nu pierde nimic din bogăția cuvântului ei, „căci în ea sunt cuprinse toate darurile promise și încă nepromise și chiar multe neștiute”.

Lucian Strochi a primit de la Dumnezeu și ne-a dăruit, la rându-i, CARTEA și sufletul ei.

GRAȚIELA RÎPEANU (CANADA)

Aprecieri critice – Donatorii de suflete (1)

Cu Donatorii de suflete, Lucian Strochi oferă literaturii române o scriere unică – impresionant edificiu artistic- însumând aventura spiritului în momentele de răscruce ale istoriei omenirii.

Roman neomodernist, sugerând o catedrală în interiorul căreia are loc o întâlnire cosmică între figurile emblematice ale parcursului existenței umane, opera utilizează întreaga recuzită a tehnicilor narative moderne, făcând din personajul narator o întrupare a uneia din ipostazele autorului: „Sufletul meu s-a strecurat până acum în sute de trupuri, să le spunem cuiburi. Am fost, pe rând, rege, arhitect, general, revoluționar, ziarist, Adam, navigator, filosof, preot, sculptor, scriitor, trubadur, Iisus”…

Erudiția autorului explică lejeritatea cu care se mișcă în epoci și spații diverse, operând  firesc cu categorii estetice și filosofice, lăsând întotdeauna o fereastră deschisă spre fețele Veșniciei.

Roman de prim raft al bibliotecii, Donatorii de suflete tinde  spre statutul de capodoperă a literaturii!

ALEXANDRU MIHĂILĂ

CONSEMNARI DE SUFLET LA DONATORII DE SUFLET (2)

Caratele vieții preotului Ștefan se dezvoltă progresiv din inima lui, devenită din pubertate  un „abces de fixație” pentru suferința zăgăzuită în ea față de ceea ce-i văzuseră ochii… De aceea se și îmbolnăvește de timpuriu, deși preotul a muncit mult pentru comunitate încercând o răscumpărare a destinului, pecetluindu-și dreptul de a fi fericit.

Munca devenise pentru el cel mai puternic drog – un opiu, exaltă și tulbură.

La preotul Eugeniu Ștefan există o vitalitate încăpățânată care îl face să aducă oamenii dintr-o lume aspră în alta mai blândă. El trece tânăr, apoi matur prin forja vieții, care îl călește, având la activ și câteva excursii in iad (a asistat la un viol, al lui Narcis, pe care nu l-a mărturisit, iar altul i-a fost „pus în cârcă”). Își îmbolnăvește inima, de „inimă-rea”, simțind parcă în inima lui trăgând în sensuri opuse doi cai, precum la emisferele de Magdeburg, respectiv Binele și Răul.

Așadar, personajul masculin al romanului este dăltuit, robust și puternic, de granit, în vreme ce femeile care traversează în galopul vieții existența preotului, sunt mai fluide.

Pentru femeie e valabilă afirmația: „Dacă vrei să schimbi lumea, iubește un bărbat cu adevărat”, acel bărbat al cărui suflet îl cheamă pe al tău, care te vede și care îți inundă inima de bucurie. Pe acel bărbat, când îl privești în ochi îi vezi neamurile și luptele pe care le-a dus, cu sine însuși sau cu alții, frământările pe care le-a avut, temerile sale interioare… înțelege-l și nu-l judeca!

Femeile lui Eugeniu Ștefan, au turnată în sânge truda, visul de-o clipă, voința oțelită și izbânda. Ele sunt rând pe rând, sau una singură poate întruchipa întregul, fiind mireasă, iubită, soție, mamă, înger blând și bun, floare de cais, vis, având locul alături de bărbat. Există femei care visează cu gust și rafinament, rebele, dar care în același timp au comportament juvenil dorindu-se purtate în brațe. Femeile iubesc cu ochii, cu mâinile, dar și cu inima, iubind lumea bărbatului lor, sufletul acestuia devenind partenere și nu centrul universului, dar sigur, centrul universului celui ales.

Sufletul dantelat al femeii în mii și mii de flori ale spiritului mereu îndrăgostit tânjește după clipe de dezmierdare sufletească, ce înseamnă puțină tandrețe. Este forma de lacrimă a inimii feminine care dă viață ca să uite de viață, care iubește iubirea închipuită, obosită adesea, dezamăgită de viața reală.

Iubirea nu trece niciodată, orice lucru adevărat care a existat e veșnic, chiar dacă nu vine altceva. Altceva, nu șterge niciodată ce a fost. De aici senzația eternității.

În toate cuplurile femeia este legată de bărbatul unic, iar între ei își afla locul un singur cuvânt: armonie, întreg, ANDROGIN.

Autorul ne propune dileme și ne trimite în lumea întrebărilor, legându-ne cu pământul și cu viața spre a ne căuta pe noi înșine, cei esențiali.

Există în roman conexiuni între multiplele niveluri ale realității, iar o lectură atentă descoperă atât cultivarea intelectului, cât și o subtilă înțelegere a iubirii.

Sufletele pereche ce au refăcut cândva Androginul pot străbate timpul și spațiul întrupchipându-se succesiv în alte cupluri care vor reface la rându-le întregul.

Preotul devine un suflet ascultător, tolerant până dincolo de posibil. El este un erudit, cu „sufletul născut într-o bibliotecă”, iar autorul ne oferă metamorfozele acestui suflet a cărui  „memorie (pare că) stă întotdeauna la ordinele inimii” (Antoine Rivaroli,  conte de Rivaroli).

El simte că doar prin scris se poate descătușa și fiind cronicar al vremurilor  de demult, dar și actuale (vezi era pandemică), dorește ca rostirea sa cifrată, esopică să fie lăsată moștenire omenirii și își adăpostește moștenirea sub paza lui Titus.

Un cutremur deschide grota (poate fi și un cutremur de atitudine a lumii) dând la iveală un nou alfabet (de presupus cel al iubirii și înțelegerii dintre oameni), inovații, invenții, deslușiri ale timpului și spațiului, tot ceea ce mintea lui a zămislit.

Păstrătoarea acestei respirații sufletești, extinsă pe un arhipelag al cunoașterii, nu poate fi decât o femeie, Ștefana, sufletul pereche care fusese inițiată în bibliotec-economie.

Cărțile străvezii, vibraționale sunt oare cărțile viitorului?!?

Când închizi cartea, simți că legile firești în care ai fost crescut, s-au suspendat pentru o vreme, autorul propunându-ne o lectură vibrantă, captivantă, deși revoluționară ca narațiune, mângâind însăși viața.

Citind acest roman plin de informație, poveste, inovație, credință, într-un alfabet unic, închegate toate într-o narațiune, putem concluziona: credința mișcă munții, iubirea mișcă lumea, iar rugăciunea mișcă Mâna lui Dumnezeu, iar unde există voință există și cale.

Silvia MĂNDĂȘESCU

CONSEMNARI DE SUFLET LA DONATORII DE SUFLET (1)

Cartea aceasta m-a surprins prin structura ei de Odisee în timp și în spațiu, autorul țesând pe un fir narativ evoluția cuvântului, a primilor oameni, a sentimentului unic – iubirea – care „mișcă sori și stele” (Dante) în cupluri celebre de-a lungul istoriei, păstrarea zestrei umanității în vestite biblioteci…

Nava imaginației ne poate duce oriunde, deschizând poarta noilor întrebări.

Cuvintele meșterite anulează inegalitatea dintre oameni, iar consemnarea gândurilor în cărți este zestrea inestimabilă a bibliotecilor care adăpostesc frumosul și adevărul. Frumusețea are multe straturi, ca și adevărul, iar drumul către miez e diferit, lung și accidentat.

GANDURI LA VREME DE APUS

Ralph Waldo Emerson spunea: „După părerea mea singurul lucru de preț într-o carte este ceea ce e transcedental și extraordinar.” 

Romanul „Donatorii de suflete” al prozatorului și marelui om de cultură Lucian Strochi este valoros tocmai prin perspectiva transcedentală a viziunii scriitoricești.

LUCIAN STROCHI – SUBLIMUL MIT AL ANDROGINULUI SAU „ZODIACUL IUBIRII” (8)

Pelerinajul continuă la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, cea mai veche bibliotecă universitară din România, pe urmă la Biblioteca de la Mânăstirea Neamț și de aici în Țara Nilului, țara soarelui răsare, țara lui Amon-Ra.

În ipostaza de rege își găsește regina pe potrivă pentru a forma „pentru totdeauna, întrupchiparea unei perechi divine, femeie și bărbat, sau poate un androgin.” (p.343)

Retrăirea episodului biblic Adam și Eva din capitolul „Facerea” când Evei i-au spus toți „mamă” iar nu „părintele nr. 2” cum cere așa-zisa corectitudine politică a zilelor noastre.

LUCIAN STROCHI – SUBLIMUL MIT AL ANDROGINULUI SAU „ZODIACUL IUBIRII” (7)

Trecerea „de la întuneric la lumină va însemna victoria spiritului asupra materialului și, în același timp, al veșnicului asupra efemerului, al științei asupra  violenței oarbe.” (conform „Dicționarului de simboluri”)

În cenușa manuscriselor arse, Ștefana descoperă un dicționar de la A la Zet. Nu putem nota, din păcate, decât definiția sărutului: „Sărutul este prima încercare disperată a îndrăgostiților de a reface androginul.” (p.261)

LUCIAN STROCHI – SUBLIMUL MIT AL ANDROGINULUI SAU „ZODIACUL IUBIRII” (6)

La pagina 207 dăm peste visuri, parabole, povești, o fabulă, o întâmplare, o snoavă. „Visul aduce o poveste și noi, oamenii, suntem doritori de povești.”

Povestea ține de arheitate, spune  Eminescu („Archaeus”).

Câteva din poeziile sale au cuvântul încă din titlu: „Călin (file din poveste)”, „Povestea teiului”, „Povestea codrului”, „Povestea magului călător în stele”, chiar capodopera „Luceafărul” este cea mai frumoasă poveste de iubire din poezia lumii.

LUCIAN STROCHI – SUBLIMUL MIT AL ANDROGINULUI SAU „ZODIACUL IUBIRII” (5)

Capitolul care se deschide cu enunțul „Era bună prietenă cu Tereza” pare o exemplificare a maximei „Somnul rațiunii (și al națiunii n.n.) zămislește monștri (Goya). Tereza, nimfomană, se dovedește a fi o ființă abjectă, atrăgând-o pe Anastasia-Calipso într-o cursă pentru a fi violată și supusă la perversiuni inimaginabile de către trei infractori: Ceacâru, Șchiopu și Jâmbilă, infirmitățile lor fizice fiind o confirmare a celor morale. Din nefericire, multe bestii scapă nepedepsite de-o justiție neputincioasă și coruptă. Când cei trei o violează și pe mama unuia dintre ei, cel poreclit Șchiopu, șeful de post, tatăl acestuia, își mobilizează „echipa” și pornește în căutarea lor. Panicați, hăituiți de oameni, cei trei își găsesc sfârșitul într-o apă „prea puternică” și „prea murdară”,    împlinindu-se astfel dreptatea divină, fiindcă cea umană întârzia să vină.

Poezie

APUS DE SOARE – LA TEATRUL TINERETULUI

Teatrul-Tineretului-Apus-de-soare-2004Primele întrebări pe care ni le putem pune în legătură cu prezenţa piesei istorice Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea pe o scenă de teatru profesionist din mileniul III este legată de receptare: Ce mai spune o piesă de acest tip sensibilităţii noastre, în ce măsură naţionalismul şi mitizarea unui personaj (e drept, fabulos) mai convinge un cetăţean care se vrea internaţional/ist, care aşteaptă globalizarea şi Marea Europă?

Piesa – prima partea a unei trilogii – a avut mare succes la premieră şi în epocă şi asta din mai multe motive. În primul rând era vorba de carisma autorului, Barbu Şt. Delavrancea fiind cel mai strălucit orator de la începutul secolului al XIX–lea, calitate ce l-a propulsat până în fotoliul de Primar general al Capitalei! În al doilea rând exista o tradiţie a piesei istorice, spectatorul acelor vremi având o ofertă de gen impresionantă: Răzvan şi Vidra, Despot-Vodă, Vlaicu-Vodă (ca să amintim doar biruinţele). În al treilea rând, exista o sete de rotund, de Românie Mare, Transilvania, Moldova de peste Prut, Banatul, Bucovina fiind pe atunci în aşteptare. În fine, drama are un moment astral al ei, celebrul monolog al lui Ştefan, la fel de celebru ca dialogul dintre Mircea şi Baiazid din Scrisoarea III.

Altfel piesa e modestă, nu are fior dramatic, conflictul e aproape inexistent(o statuie nu se poate bate cu umbrele, chiar dacă ele sunt trei), iar pe alocuri e melodramatică, cu accente de…telenovelă (iată-l pe Delavrancea şi precursor!).

În mai mult de jumătate din piesă Ştefan agonizează, se vaită eroic, medicii (străini, desigur) sar ca arşi la fiecare oftat mai convingător al protagonistului…

Şi mai e ceva. lumea noastră s-a cam săturat de discursuri, poate din cauza politicii, poate pentru că se simte găunosul în miezul oricărei fraze, altminteri bine împachetate.

Cât despre patriotism, ce să mai vorbim!

Un spectacol cu mai multe istorii. Adică rădăcini…

Un interviu cu Ştefan Iordănescu

Stefan-IordanescuR: Eşti, cu Shakespeare reîncărcat, la a cincea montare la Piatra-Neamţ. Practic, acum e vorba de o selecţie de mai multe piese din Shakespeare. „Montura” îţi aparţine. E uşor sau nu un spectacol care să comprime atâtea piese celebre, replici, monologuri, situaţii, costume? Cum reacţionează actorii? Cum crezi că vor reacţiona spectatorii? Sunt nu mai puţin de şapte piese în una singură…

I: Spectacolul acesta are câteva istorii şi rădăcini. Prima istorie datează din 1999, când am realizat un Work Shop la Royal Shakespeare Company, unde, timp de trei săptămâni, împreună cu alţi regizori din toată lumea, am realizat o Integrală Shakespeare. Eu am realizat Hamlet, am ţinut şi un curs despre Hamlet. A doua istorie o constituie cele câteva spectacole Shakespeare pe care le-am văzut. E vorba de spectacolul lui Silviu Purcărete cu Titus Andronicus de la Teatrul Naţional din Craiova, de spectacolele Cătălinei Buzoianu de la Institutul Casandra, realizat cu studenţi, în 1978. Şi eu am realizat, în 1999, un Macbeth la Târgu-Mureş. Tot aici aş încadra şi spectacolul lui Robert (Bob) Wilson cu Die Hamlet Machine de Heiner Müller. A trei istorie (sursă) e textul Opere complete a lui WLM SHKSPR, text tradus şi montat de Petre Bokor la Craiova, la Nottara, la Braşov şi de mine la Arad. Mi s-a părut bună ideea să cuprinzi într-un spectacol tot universul Shakespeare, însă am simţit nevoia să sondez mai adânc textul, să ajung în profunzimea textelor shakespeare-iene. În fine, ultima istorie, sursă, o constituie întâlnirea mea cu colectivul Teatrului Tineretului. Am făcut un Work Shop, textul iniţial al lui Petre Bokor fiind doar un punct de plecare, pentru un spectacol nou, de sine stătător. Acest Work Shop, cu toţi actorii teatrului, desfăşurat acum şase săptămâni, a fost un alt punct de plecare. Actorii şi-au căutat singuri textele din Shakespeare care să-i reprezinte, am lucrat câteva dintre ele care mi s-au părut mai importante. Spectacolul actual prezintă munca a 6 actori care au ales împreună cu mine materialul care constituie structura spectacolului. Spectatorii vor vedea şi se vor pronunţa asupra spectacolului…

Teatru: DE SFÂNTUL GHEORGHE AM AVUT …YORICK

Festival-de-teatru(1992)

RADIOGRAFIA UNUI FESTIVAL

Ediţia a II-a a Festivalului de teatru YORICK organizat între 20-23 aprilie 1992 de Casa de Cultură a Sindicatelor din Piatra-Neamţ debutează calm. Toate lucrurile par a fi puse la punct, inclusiv „modificările” de ultimă oră. Încep primele intervenţii, primele emoţii.

Mottoul festivalului e împrumutat de la cei din Năsăud: „Întunericul a îmbrăcat haina luminii”. Motivaţia: toate spectacolule avea să înceapă pe întuneric (cu o excepţie). Şi nu din cauza unei pene de curent…

Primul spectacol,(cel al Năsăudului), primele concluzii: text interesant, bine decupat, dar…mişcare scenică imposibilă, trei personaje uitate de regizor pe scenă vreo treizeci de minute (unul din personaje dădea totuşi din mâini?!?). Cineva propune un premiu de neinterpretare feminină.

Căminul cultural din Săcel (Maramureş) propune Cântec de Bătrân de Valentin Munteanu. Primul paradox: deşi foarte mulţi poartă numele de „Grad” (o, poezia regulamentelor militare!), vizată e armata, care în 1907 „nu a fost cu noi”. Textul tezist (pe lângă figura luminoasă a preotului, figura la fel de luminoasă a muncitorului – e drept, aluziv : Paşcanii, ah, Paşcanii!). Avem şi Deus ex machina)În traducere: Zeul te macină!), aşa că totul e bine când se sfârşeşte… Interpretarea corectă nu salvează un text vetust.

Primul „Caragiale” vine de la Urziceni. N-a fost o Năpastă (nici la propriu, nici la figurat). Spectacol curat, bună Anca, bun şi Gheorghe, ne bun Dragomir şi ne bun Nebunul (Ion pe lângă PGP, mai avea şi epilepsie, paranoia etc.) Nebunii sunt ceva mai expresivi şi mai hotărâţi.

Teatru: RADIOGRAFIA UNUI PORTRET COLECTIV

TeatrulTineretului-dulcea-ipocriziePalmares. Bilanţ. Perspectivă. Trei termeni nedramatici, aproape „festivişti”, imposibil însă de evitat pentru oricine ar încerca o „ochire retrospectivă” asupra stagiunii 79 – 80 a Teatrului Tineretului (pe scurt „T.T.” –.colectivul pietrean având suficiente argumente pentru a-şi putea etala butonii simetrici ai iniţialelor).

După spectacolul de lirică patriotică „Suntem şi rămânem” (regia Eduard Covali) şi „Cei trei muschetari” (care a deschis de fapt stagiunea), a urmat premiera cu „Program special L.B.”, piesa englezului Stephen Poliakoff, în regia inspirată a lui Alexandru Tocilescu (regizorul Nevestelor…) şi în scenografia expresivă a lui François Pamfil. Departe de a fi un „colaj” de fraze dramatice şi muzicale, departe de a înfăţişa doar „suferinţele” unui redactor muzical dintr-un obscur studio de radio, piesa se constituie într-un vehement rechizitoriu împotriva poluării sonore, a inculturii, a prostului gust „taxat” drept artă şi impus prin puterea difuzoarelor şi amplificatoarelor, încercând să corecteze, măcar în ultimul ceas, traiectoria unor juvenile destine în derivă, o lecţie de demnitate şi de luciditate amară, poate prea târziu cucerită; piesa nu cere aplauze, ci o participare mai intimă şi mai subtilă.

E o piesă care prilejuieşte un rol de zile mari actorului Cornel Nicoară (rol extrem de dificil: să „spaţiezi” doar prin privire şi prin polifonia vocilor e o performanţă greu de egalat), veritabilul debut pietrean al actorului Răzvan Ionescu (remarcabilă „devenirea” personajului Rex), un rol mic cât o bijuterie lui Constantin Ghenescu şi două partituri cu replici puţine, dar suficient de sugestive, actriţelor Mariana Buruiană-Dabija şi Anca Bejenaru.

RADIOGRAFIA UNUI TURNEU

Teatrul-Tineretului-2007La invitaţia Teatrului Masca, Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ a efectuat, în zilele de 22-25 februarie 2007 un turneu la Bucureşti cu spectacolele Angajare de clovn de Matei Vişniec, un spectacol de Louise Dănceanu şi Dacă ăla e cu aia, ai’a lui cu cine-o fi? de Mimi Brănescu, în regia lui Dan Tudor.”

Cam aşa ar suna sec, dar corect, un comunicat de presă.

În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate, cu elemente de senzaţional, cu zâmbete strivite, cu mâini ridicate expresiv a disperare, cu tabieturi ştiute de toată lumea, cu familii regăsite preţ de câteva ore, cu critici prea serioşi la început şi prea destinşi după spectacol, cu o televiziune care vor emite începând cu 5 martie a.c., cu actori înfrăţiţi, cu spectatori formidabili, cu un teatru de mileniu III (ca dotare). Pe scurt, o lume minunată, ca o dulce otravă, pe care e păcat să nu o cunoşti, dar dacă o cunoşti, crează dependenţe.

Se pleacă din curtea teatrului, la nouă dimineaţa imprecis, adică după o ezitare academică de un sfert de ceas. Formula e completă, plus regizorul Sorin Militaru care redevine pentru câteva zile bucureştean. Plecăm primăvara şi ajungem iarna, dar, oricum, la Bucureşti e mai cald decât la Piatra, unde în plus şi ninge.

O oprire de o oră, pentru masa de prânz, undeva pe traseu, se mănâncă bine, numai cârnaţul de Pleşcoi vrea să demonstreze că nu degeaba e marcă înregistrată şi e piperat la propriu. Se traversează tot Bucureştiul şi ajungem la Hotelul Sir, denumire nostalgică şi titlu de nobleţe pe care îl visează toţi actorii, de la Laurence Olivier încoace.

EU ŞI TEATRUL

vasilache_si-marioaraLegăturile mele cu teatrul trec de vârsta jubileului. Acum cincizeci şi ceva de ani urmăream cu sufletul şi cu genunchii la gură păţaniile unor păpuşi obraznice, gălăgioase şi bătăuşe la Teatrul Vasilache din Petroşani, teatru aflat undeva în apropierea Pieţei Centrale a oraşului. Câţiva ani mai târziu participam la piesa Atrizii la Teatrul de Stat Valea Jiului, în prezenţa autorului, Victor Eftimiu.

Am evocat deja aceste întâlniri care m-au marcat profund, prima pentru că încercam o dezamăgire cumplită, resimţită organic, văzând din balcon, faptul că păpuşile nu erau vii, ci mânuite prin sfori de către oameni, ascunşi în dosul unui placaj, iar a doua pentru că scriitorul Victor Eftimiu mi-a apărut ca un zeu printre oameni; el, bătrânul aflat într-un scaun cu rotile (sau într-un jilţ), purtat ca un senator roman, într-o lectică, spre scenă, la aplauze, de braţe credincioase, ne domina olimpian, ca o statuie vie.

Primele mele proiecte teatrale serioase datează din 1992, atunci când mi-am schiţat un proiect literar amplu. La capitolul Teatru erau trecute următoarele titluri de piese: Acolade, Arcul de triumf, A şaptea pecete, Ceva despre cineva, Cumpăna, Grota vântului, Lamura, Noaptea inorogului, Scurt tratat despre bubaline, Socrate. De scris, am scris până acum doar Arcul de triumf şi Cumpăna. Pe prima, o piesă interesantă, am pierdut-o, deşi ea a ajuns să fie citită de vreo doi-trei secretari literari care au avut despre ea destule cuvinte de laudă; a doua, de asemenea rătăcită, a luat chiar un premiu literar, locul II pe ţară, dar era atât de slabă, încât nu-mi mai amintesc din ea nici măcar o replică…

Paradoxal, deşi nu scriam teatru, eram încurajat să o fac (de către prieteni, evident), apreciindu-mi-se promptitudinea şi incisivitatea unor replici, dar şi o viziune dramatică inedită în celelalte texte (poeme, romane, povestiri). Criticul Constantin Tomşa îmi lua un interviu despre teatru pentru cartea sa Lucian Strochi sau ieşirea din cuvânt, apărută în 2003, din care reproduc câteva fragmente: „Teatrul m-a fascinat dintotdeauna, ca pe fiecare, cred. La urma urmelor, atunci când se joacă singuri de-a mama şi de-a tata, de-a doctorul, de-a baba oarba, de-a teatrul, copiii (aceiaşi!) sunt regizori, scenografi, autori dramatici, actori, ba chiar joacă, aproape simultan, mai multe roluri, îşi dau singuri replici, cu voci schimbate, adecvate personajelor, caracterelor, însufleţesc marionetele, păpuşile, scaunele. Câţi actori profesionişti reuşesc acest lucru? Prima întâlnire cu un teatru profesionist s-a produs la Petroşani (cred că teatrul se numea pe atunci Teatrul de Stat Valea Jiului) şi se afla dincolo de calea ferată. Se juca, dacă nu mă înşel, piesa Atrizii, iar autorul, Victor Eftimiu, venise, într-un scaun cu rotile, să-şi vadă piesa. Era un vultur argintiu, cu o frumuseţe statuară, ne domina pe toţi, părea că pluteşte peste noi, printre noi. Nu mai reţin altceva, nici măcar nu sunt sigur că nu era vorba de Înşiră-te, mărgărite…, dar acea scenă n-am uitat-o şi nu am mai revăzut-o decât mult mai târziu, în Siberiada; acolo însă era vorba de o fetiţă dusă pe umeri de tatăl ei, iar semnificaţia scenei era cu totul alta. Tot o experienţă teatrală e cea povestită de mine undeva, despre trădarea iluziei, despre teatrul de păpuşi şi păpuşarii – deconspiraţi de înălţimea lojei în care mă refugiasem. Prima experienţă de autor dramatic am încercat-o ca student, când am compus o piesă într-un concurs interfacultăţi şi, fiind o piesă originală, se puncta bine. Era şi un juriu din care făceau parte, între alţii, Irina Petrescu şi Virgil Ogăşanu, iar dintre actori îl mai reţin pe regretatul poet gorjean Alin (Artur) Bădiţa. Ideea piesei era următoarea: se organiza o preselecţie pentru un teatru studenţesc, actorii erau nonconformişti (Achile, de exemplu, avea ochelari!), întârziau de la repetiţii (nici nu prea înţelegeau rolul lor) dar motivat, pentru că afară era viaţa şi ei nu înţelegeau de ce trebuie să joace într-o piesă antică; ei care vroiau să joace, în cel mai bun caz, Hamlet, văzut eventual ca Romeo şi Julieta, adică accentuându-se pe latura uşor erotică. Ei vroiau să joace viaţa, cu dramoletele ei, cu ridicolul ei, dar şi cu dramele sau chiar tragediile ei. Piesa a căzut cu succes, în primul rând din cauza protagonistului care, pentru a-şi face curaj, a dat peste cap aproape o jumătate de sticlă de un litru de coniac. Cu ceva tot m-am ales din piesă: am fost selecţionat ca… actor pentru un festival de teatru studenţesc de la Braşov, într-un recital pe versurile lui Zaharia Stancu, în regia studentului Ion Dade Moisescu. Am avut ocazia însă, fiind student la Bucureşti, să urmăresc câţiva regizori, actori şi scenografi extraordinari, apoi am descoperit teatrul lui Eugen Ionesco, teatrul lui Dürrenmatt, teatrul englez al lui John Osborne şi teatrul american gen Tennessy Williams. Shakespeare m-a fascinat dintotdeauna, prin verbul său inegalabil (cred că doar Dante îl egalează), dar scenografia la piesele sale m-a derutat în copilărie, de multe ori crezând că marele Will este un autor de basme. Între Regele Lear şi Sarea în bucate eu nu vedeam diferenţe prea mari. Am scris câteva piese de teatru, Arcul de triumf – în primul rând (cândva mă voi întoarce la ea, sunt sigur). Am mai scris o piesă, Cumpăna, proastă (de aceea a şi fost premiată), dar, ceea ce m-a interesat întotdeauna, a fost nu replica, dialogul propriu-zis, ci volumetria unei piese de teatru, relaţia actor-text-scenografie-costum-lumină-sunet-spectator-autor-regizor (există o singură relaţie, nu mai multe). Revenind însă la piesele de teatru: cred că am replică, suficient umor, e drept, cam livresc, bazat pe paradox şi calambur, cred că pot înscena convingător o situaţie comică sau una dramatică. Mă tem doar de parabolă, de facilitatea ei, de liricizarea textului dramatic, de metaforele care te pot încânta la un moment dat, dar care se uzează repede (uzura morală a metaforei). Îmi doresc apoi ca spectacolul să fie cât mai fidel viziunii mele, ceea ce e aproape imposibil, din cauza orgoliilor şi a lipsei de profesionalism, în cele mai multe situaţii.”

Teatru: TE VOI PRIVI PÂNĂ CÂND VOI DEVENI PRIVIRE

teatru-tineret-ankaraPersonaje: Juriul – 3 membri, Concurent I, Concurent II, Profesorul, Tânăr I, Tânăr II,Tânăr III,Tânăr IV

O tabără internaţională a elevilor. Într-o sală (de clasă) are loc o selecţie pentru tineri actori care să joace într-o piesă dintr-un program european. Decorul este extrem de simplu: o masă, câteva scaune, un panou care permite intrările şi ieşirile actorilor


UN MEMBRU AL JURIULUI: Poftiţi, urmaţi dumneavoastră. E penultima probă. Recitarea. Baftă!

CONCURENT I: Să fie! (Recită, uşor emoţionată): teme-te de cei fără umbră: ei vin / din ne-ncepute ape şi sunt / de stirpe aleasă / sunt fără de număr şi poartă / veşnic alt chip de prieten al nostru / au tălpile curate de parcă culorile / nu le-a vorbit nu le-a uns / şi nici o culoare a ochiului nu le-a / ars / teme-te de cei fără umbră căci nu-i vei putea / înţelege / chipul pietrei îl au sau al focului spart // şi vin să îndrepte să culce / făpturile noastre piezişe… (iese, uşor nemulţumită)

UN MEMBRU AL JURIULUI: Vă mulţumim! Următorul! Aceeaşi probă! Baftă! Înţeleg că sunteţi ultimul concurent!?!

CONCURENT II: Aşa se pare! (începe ezitant, îşi revine pe parcurs): nebunii nu au patrii şi nici zestre / ciudat popor totemu-i o oglindă / în lumea noastră vagă suferindă / n-au nume dăltuit statui ecvestre // dar ei pot adevărul să-l cuprindă / în laţ dibaci uşor fără de veste / sunt neam de scalzi de magi şi de poveste / de cocoşaţi de spânzuraţi de grindă // deşi-s chemaţi la falnice ospeţe / cu regi prelaţi alte cinstite feţe / nu vor pe-un blid de linte să se vândă // sunt luaţi de-aceea-n palme şi în beţe / rugi nu ascultă nici porunci poveţe / dar ochiul lor din frunte stă la pândă… (iese, vrea să spună ceva juriului, dar renunţă)

UN MEMBRU AL JURIULUI: Şi acum ultima probă: monologul. Se va intra în ordinea inversă de la recitare. Atenţie: monologul va trebui să fie o improvizaţie. Prin urmare… titlul…tema monologului va fi extrasă din această pălărie… Fiecare concurent are cinci minute la dispoziţie…

CONCURENT II (extrage un bilet şi citeşte, uşor surprins): Prietenia… Avem şi un timp de gândire, de pregătire?

UN MEMBRU AL JURIULUI: Da! Un minut…

NEVOIA DE TEATRU

Nevoia-de-teatruCând, în urmă cu mai bine de două decenii, un cunoscut actor român, cu apreciate roluri în film, mi-a spus că dragostea lui cea mare rămâne teatrul, că nu se compară filmul cu teatrul, am crezut că fie se alintă, fie că ne dorim întotdeauna ceea ce nu avem.

La o a doua întâlnire i-am spus despre aceste lucruri şi multe altele, de acelaşi gen.

I-am arătat avantajele cinematografului, faptul că poţi fi urmărit simultat pe ecranele cinematografelor din întreaga lume de milioane de spectatori, că filmul îţi permite să cucereşti altfel spaţiul, că scapi de tirania spaţiului-limită, poţi urmări de exemplu traseul pe kilometri întregi al unei maşini, peisajul e variat, se poate schimba instantaneu şi, poate cel mai important lucru, nu ai cum să ratezi o scenă, poţi să o duci spre perfecţiune, având posibilitatea de a trage câte duble vrei.

Actorul mi-a răspuns: „Tocmai acest lucru omoară creaţia, omenescul din creaţie. Vreau să simt respiraţia oprită de emoţie a spectatorului, să-mi simt partenerii de pe „scândură”. Am nevoie de aplauze. Ele sunt hrana noastră cea de toate zilele. Nicio interpretare nu e identică cu cealaltă, în fiecare seară magia e alta. Pe scenă sunt zeu, sunt actor, în film – doar un interpret.”

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 57

TABLOUL 57

PRÂSLEA: Ai venit prea târziu.

POETUL: Am venit la timp. Acum trebuia să vin şi acum am venit.

PRÂSLEA: Dar mama? Dacă ai fi venit cu o săptămână mai devreme…

POETUL: Ştiu asta şi ar trebui să-mi pară rău. N-am putut veni mai devreme. Dacă m-ar auzi, mama m-ar înţelege şi m-ar ierta. Toţi îşi isprăviseră lucrarea şi puteau să vină: eu nu. Trebuia să aflu tot, pentru ca, mai apoi, să pot mărturisi tot. Cred că ce am făcut eu e cel mai bun lucru pe care îl puteam face, lucrul cel mai bun pe care îl poate face cineva.

PRÎSLEA: Celălalt îşi privi mâinile. Mari şi noduroase, pline de semne. Şi le privi cu încăpăţânare, de parcă ar fi vrut să citească din ele şi alfabetul (sau numai scrisul nu se lăsa descifrat).

PETRE: Ceea ce fac eu nu face nimeni. Nici măcar…

PRÂSLEA: Făcu un gest ciudat din mână, mâna plecase din dreptul inimii, părea mai scurtă decât de obicei, părea un ciot, aşa încât, gestul lui, aproape nervos, fu stângaci, o tresărire de creangă groasă; aproape cenuşiu, printre alte trunchiuri retezate, nevăzute însă, o creangă puţin îndoită şi, din această cauză, nehotărâtă, căutându-şi un echilibru pe care aerul nu putea să i-l ofere.

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 56

TABLOUL 56

FATA: Am deschis din nou ochii: eram într-o cetate cu ziduri înalte, cu case cu două sau trei etaje, cu multe turnuri. În mijloc, o fântână îşi arunca în sus apa, în şuviţe subţiri, risipind-o apoi, în cădere, într-un abur strălucitor. „Parcă ar fi umbra unui curcubeu” – am gândit şi m-am apropiat de fântână. Am privit apa: era atât de limpede, încât cerul senin care se răsfrângea în undele ei părea că vrea să o tulbure. În apă se vedeau peşti de aur, peşti de argint, peşti roşii şi peşti de culoarea aramei. Înotau fără grijă, făceau asta de la începuturile lumilor şi umbra mea uşoară nu avea de ce să-i sperie. Mi-am răcorit degetele în apă, gânditoare. Era atâta linişte în cetate, peştii atât de puţin speriaţi de prezenţa mea acolo, încât nu mi-a fost greu să înţeleg că eram singura locuitoare a acelui oraş. Am scos un suspin atât de adânc, încât cineva, auzindu-l, ar fi crezut că mă despart de viaţă. Am pornit-o cu paşi rari, egali, pe strada ce urca în trepte spre o colină. „Poate că, acolo, vei descoperi, întreg, adevărul.” Ce căutau peştii aceia în piaţă? De ce erau de patru culori şi, mai ales, de ce erau în număr egal din fiecare culoare? Îi numărasem (nu era greu, apa fiind atât de limpede): erau câte douăzeci şi unu de peşti. Până şi mărimea era aceeaşi. Aveau toate acestea vreo importanţă? Fântâna, peştii, culoarea, numărul lor, mărimea lor, erau semne pe care eu trebuia să le înţeleg? Gândeam toate acestea în timp ce urcam treptele. Egale, late, nesfârşite. Strada sfârşi brusc într-un turn. De jos nu-ţi dădeai seama de asta. Turnul era ascuns de două corpuri înalte de casă de culoare roşiatică. Am privit îndelung turnul. Era un turn cu ceas. Deodată am auzit un mârâit, ca de fiară gata de asalt. Am făcut fără voia mea un pas îndărăt. Sub ceas s-a deschis, în două părţi egale, rotunjite în partea de sus, ca doi plămâni uriaşi (aveau chiar culoarea aceea unică de plămân fiert) o poartă şi, în sunet de trâmbiţe, cu paşi egali şi stângaci, a apărut un adevărat cortegiu, închipuind un bal la curtea unui rege puternic. Regele avea o coroană ciudată, nu aşezată pe tâmple, ci pe creştetul capului; coroana era răsturnată şi semăna cu un soare. Chiar soare era; mi-am dat seama de asta, când am văzut regina, cu coroana în formă de lună. Urmau apoi planetele sau zeii: un paj, aproape un copilandru, purtând o cască cu aripi şi sandale cu aripioare, câte două la fiecare picior; un zeu arţăgos, purtând în picioare sandale de fier; o fecioară îmbrăcată într-un costum străveziu, strălucitor (părea pudrat cu pulbere de stea); un bărbat urât, puternic şi şchiop, târând în mâini un baros, pe care îl scăpa, din când în când, pe o nicovală; apoi un alt bărbat, aproape gol, care-şi înfăşurase braţele în frunză de viţă; un bărbat foarte gras, într-un costum plumburiu; o altă fecioară, cu o căprioară alături, ţinând în mâna stângă un arc, iar în dreapta o săgeată. Apoi alt sunet de trâmbiţă şi cortegiul se retrase, alunecând uşor spre inima turnului. Am numărat personajele: erau zece; douăsprezece, cu regele şi regina…

Proza

DA, IUBESC HARTIA

Lucian StrochiHârtia îmi aduce (mereu, stăruitor, implacabil)  aminte de copilărie. Cu ajutorul ei, am ajuns constructor de avioane, de rachete, de spărgătoare de gheață (de fapt bărcuțe, dar pentru un copil cada albă din baie poate fi un ocean înghețat convingător), de animale fabuloase (o „solniță” putea fi o labă de dragon), iar zmeul de pe deal pe care îl struneam ca pe un bidiviu îndărătnic ne ridica tuturor privirile spre cer, admirativ.

Tot din hârtie imaginam trompete și acordeoane, iar apoi, descoperind „origami” am putut face orice din hârtie, de la șopârle la flori, de la plante la umbrele, de la animale la zeități.

Geografie lirica: Muzeul de Arta din Targoviste

Muzeul de Artă din Târgoviște este amenajat într-o clădire istorică de o frumusețe aparte și se află în vecinătatea „Curții Domnești”. Clădirea a fost construită între anii 1892–1894 de antreprenorul italian Giovanni Baltasare Vignosa ca sediu al Prefecturii judeţului Dâmboviţa, având o decoraţie clasică cu influenţe baroce, iar în interior are o impresionantă pictură. Splendoarea picturii se vede tot mai mult pe măsură ce se ajunge la etaj, culminând cu decoraţia „Sălii de Consiliu”, situată central la etajul clădirii. Pictură murală, cu care este decorată Sala de Consiliu, impresionează ochiul, prezentând motive neoclasice, vegetale şi florale cu influenţe clare ale barocul italian. „Deasupra celor cinci căi de acces în sală se întâlneşte pictat câte un peisaj cu monumente reprezentative din Târgovişte (Curtea Domnească, Mitropolia nouă) ori împrejurimi aşa cum le-a văzut pictorul de origine italiană Giovanni Battista del Basso la 1894–1895, o excepţie constituind-o prezenţa, deasupra uşii centrale, a căpriorului ca stemă a judeţului Dâmboviţa.

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (4)

În folclorul balcanic se găsesc multe cântece dedicate lui Mihai Viteazul, în care era prezentat ca salvator al creștinătății în calea păgânilor, cântece culese de specialiști în decursul timpului.

Și în folclorul nostru se găsesc cântece culese de Vasile Alecsandri, printre care ar trebui să fie cunoscut de către toți românii „Cântecul lui Mihai Viteazul”.

Iată ce spun sursele: »Acest cântec l-am găsit scris într-o psaltire foarte veche din biblioteca mănăstirii Neamțului. Dedesubtul cântecului erau următoarele cuvinte scrise cu slovă călugărească: „Scrisu-s-au acest viers bătrân de mine, ieromonahul Paisie, credincios rob al lui Dumnezeu, iar eu l-am auzit și l-am învățat de la răposatul bunul meu, Stoian Jolde armășelul”.«

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (3)

Mănăstirea Dealu este un aşezământ de maici. Aici există o adevărată necropolă domnească, fiind locul unde se află capul domnitorului Mihai Viteazul. Osemintele domnitorului se află la Mănăstirea Dealu încă din anul 1601, la scurt timp după ce a murit.

La Mănăstirea Dealu mai sunt înmormântaţi în ordine cronologică: Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447) şi fiul său Nicolae, Vladislav al II-lea (1448-1456), cel ucis de Vlad Ţepeş, Radu cel Mare (1508), aflat în partea stângă a bisericii, Jupâniţa Caplea, sora sa (1511), (pe a cărei piatră stă scris „răposat-a roaba lui Dumnezeu Caplea, fiica lui Io Vlad voievod şi sora lui Io Radu voievod şi a domnului Io Vlad marele voievod, fosta jupâneasă a lui Bogdan marele vornic, în anul 7019 (1511), luna fevruarie în a 21-a zi”.), Vlăduţ Voievod sau Vlad cel Tânăr, fratele lui Radu (1512), cel ce a luptat împotriva lui Neagoe Basarab şi a fost omorât de soldaţii lui Mehmet Paşa, Radu Vodă Bădica, fiul domnitorului (1523-1524) – cel care încercase să-l detroneze pe Radu de la Afumaţi (1522-1529), Vlad Înecatul (1532), fiul lui Vlad cel Tânăr şi al Doamnei Anca, înecat în râul Dâmboviţa, Pătraşcu Vodă cel Bun (1554-1557), Mihai Viteazul (1592-1601), Principele moldovean Mihail Movilă (1608), ginerele domnitorului muntean Radu Şerban, călugări, precum caligraful Mihail Rusin, răposat în 7122 (1613-1614) şi egumenul Matei al Mirelor (1624).

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (2)

Importante informații sunt primite de vizitatori de la măicuțele de la mănăstire sau din pliantul care se poate cumpăra – surse din care m-am inspirat și eu.

Unele izvoare spun că această mănăstire exista încă din anul 1431, așa cum reiese dintr-un document prin care Alexandru I Aldea făcea o danie mănăstirii două sate.

Se spune că mănăstirea a fost întemeiată iniţial de către Mircea cel Bătrân, însă Radu cel Mare este cel care a ctitorit-o în anul 1500. În 26 august 1499 s-a început zidirea construcțiilor din jurul mănăstirii, iar în anul 1500 a bisericii Sfântul Nicolae, care a fost sfințită în 4 decembrie 1501, date consemnate în pisania din vechiul turn-clopotniță și de cele două inscripții de pe fațada vestică a bisericii.

Una dintre inscripții spune așa: „Din mila Lui Dumnezeu, Io Radu voievod, și Domn a toată țara Ungrovlahiei, a început turn (clopotniță) al Sfântului părintelui nostru Nicolae, făcătorul de minuni în anul 7007 (1499) luna august 26 zile.”

Sursele spun că Biserica Sf. Nicolae este singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu construit de Radu cel Mare și este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Ţara Românească, rămânând semeaţă pe dealul de la care şi-a luat şi numele. De asemenea am aflat că este unul dintre monumentele cele mai desăvârșite ale arhitecturii vechi românești. Biserica este construită din piatră și cărămidă, având fațadele în totalitate placate cu piatră fățuită și decorate în două registre cu arcaturi de ciubuce, prezentând un plan triconic cu turla pe naos și două turle pe pronaos, în care se îmbină elementele tradiționale cu inovații care îi subliniază originalitatea. Acest sistem de decorare în două registre separate de un brâu median va caracteriza monumentele de cărămidă ridicate în cursul secolului al XVI-lea în Țara Românească.

Edificiul este dispus pe un plan triconic de tip Vodița II și are proporții zvelte, având opt metri lățime și 21,20 metri lungime la o înălțime de 24 metri (fără acoperiș).

Pronaosul bisericii adăpostește mormântul lui Radu cel Mare și racla cu capul lui Mihai Viteazul. Sarcofagele din marmură ale acestor voievozi au fost executate între 1912 și 1913 de Frederic Storck.

Tot aici se găsesc pictați cei trei ctitori: Neagoe Basarab, Radu cel Mare și Mircea cel Bătrân.

Neagoe Basarab, Radu cel Mare și Mircea cel Bătrân

Pictura care împodobise iniţial interiorul bisericii, o operă de valoare din anul 1514 a meşterului Dobromir din Târgovişte în colaborare cu Jitian şi Stanciu, nu s-a păstrat. Pictura actuală aparține pictorului Iosif Keber (1958 din altar) și Preacuviosului Arhimandrit  Sofian Boghiu (1984-1989, în naos și pronaos).

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, clădirile mănăstirii şi turnul-clopotniţă au fost refăcute de domnitorul Gheorghe Bibescu, care a dăruit mai multe odoare bisericii voievodale. Pe la 1863 mănăstirea a fost secularizată, iar autorităţile statului din acea vreme au lăsat-o în uitare. Din 1877 în clădirile ce aparțineau mănăstirii au funcționat de-a lungul timpului diferite instituții, cum ar fi: un lagăr pentru un detașament de prizonieri turci, Școala divizionară de ofițeri, Depozitul de arme al armatei, Școala copiilor de trupă, iar din 1912, la inițiativa lui Nicolae Filipescu, aici a luat ființă un liceu militar.

În timpul domnitorului Radu cel Mare, la Mănăstirea Dealu a fost întemeiată prima tipografie a Țării Românești, una din primele patru tipografii europene, în care s-au tipărit cărți în limba slavonă. Tipograf fiind Ieromonahul Macarie.

Domnitorul Radu cel Mare a fost preocupat de întărirea prestigiului bisericii și de înzestrarea ei cu cărți de slujbe tipărite, înlocuind manuscrisele care erau scumpe și totodată greu de procurat. Astfel, l-a chemat pe Ieromonahul Macarie de la Cetinje din Muntenegru, un tipograf talentat și cu experiență care învățase arta tiparului la Veneția. Ieromonahul Macarie a fost primul „meșter al tiparelor” în Țările Române și a realizat cărți de o mare valoare artistică, lucrările sale fiind cu mult superioare cărților tipărite în acea perioadă. Aici au fost tipărite „Liturghierul (1508) prima carte tipărită pe pământ românesc și prima ediție a acestei cărți de cult în limba slavonă – Octoih (1510) și Tetraevanghel (1512) – însemnătatea acestuia constând în faptul că este prima tipăritură pentru toți ortodocșii care utilizau limba slavonă ca limbă oficială a cultului”. (sursa: din afișul aflat la fața locului)

Un rol important în reorganizarea vieții bisericești muntene a revenit fostului patriarh ecumenic Sfântul Nifon, care a fost adus în țară de Radu cel Mare, care i-a spus: „… eu unul să domnesc întru cele din afară, iar prea sfinția ta să aibă toată grija bisericii întru cele dinăuntru”.

Reproduceri din diferite documente

După anul 1512, Macarie fiind numit mitropolit al Țării Românești, activitatea tipografică de la Mănăstirea Dealu a încetat până în timpul domnitorului Matei Basarab (1632-1654), când s-a instalat aici o tipografie domnească. Prima tipăritură fiind o „Evanghelie învățătoare” sau „Cazanie” (1644), care este printre primele cărți tipărite tot cu litere slavone dar de data aceasta în Limba Română.

Mănăstirea a suferit diferite distrugeri și a fost jefuită, începând cu invadatorii unguri conduși de Gabriel Bathory în anul 1610 și culminând cu devastatorii turci în 1738, când chiliile au fost distruse și bunurile prădate. Apoi au mai fost cutremurele din anii 1802 și 1838.

Ample lucrări de refacere s-au realizat la inițiativa Patriarhului Justinian Marina între anii 1953-1958. Alte lucrări de consolidare s-au realizat în anul 2001 la încăperea destinată muzeului și la biserică. Muzeul care a fost reorganizat de curând, prezintă într-o viziune modernă momentele principale din istoria mănăstirii, icoane și cărți vechi, obiecte bisericești, printre care se află și crucea de lemn de chiparos, ferecată în argint, cu ramele decorate cu ornamente vegetale, dăruită de Matei Basarab și doamna sa Elena în 1648-1649. Tot aici se mai află o reconstituire a unei tiparnițe din secolul al XVI-lea.

 

Prof. Eva Lazea

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (1)

Suntem în AN CENTENAR, când este necesar mai mult ca oricând să ne amintim, dar mai ales să cunoaștem și să prezentăm principalele momente din istoria patriei, atât în mass-media cât și în toate activitățile cultural-artistice – principalele momente din istoria acestui popor frumos și înțelept. Generațiile tinere au acest drept, să-și cunoască strămoșii pentru a-i putea respecta pentru jertfa lor de-a lungul timpului.

TAZLAUL – IZVOR DE INSPIRATIE

izvoarele-tazlauluiAparent, izvoarele Tazlăului sunt mai puţin celebre decât cele ale Nilului, Oltului sau Amazonului. În realitate ele sunt atât de numeroase, încât nimeni nu ştie de unde izvorăşte Tazlăului şi-ţi va răspunde ca un copil isteţ: din munte.

Sau va confunda Tazlăul cu Tarcăul, că tot râu şi munte şi depresiune sunt.

De fapt izvoarele Tazlăului sunt inverse, ca o deltă, rod al inegalabilului umor de Tazlău.

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (3)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-3Deşi nu îşi propune explicit acest lucru Mesageri ai portului naţional. Familia regală a României este o operă ştiinţifică,  o monografie a portului şi costumului popular românesc, un album cu multe imagini inedite sau foarte puţin cunoscute despre Familia regală.

Sunt urmărite detectivistic, cu vocaţie de paparazzi ieşirile în public sau oficiale, întâlnirile de taină sau de relaxare ale diverşilor membri, prinţi, prinţese, alteţe, regi şi regine.

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (2)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-2Se pune firesc o întrebare: a fost costumul pentru familia regală a României, un moft, o încercare de a obţine simpatia românilor, o lovitură de imagine?

Bărbaţii şi femeile din familia regală a României s-au dovedit a fi mai buni români decât mulţi români şi voi evoca trei momente cred semnificative:

Ferdinand I a fost considerat cel mai moale, şters rege al României din cauza timidităţii sale excesive, din cauza

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (1)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-1Am în faţă o nouă şi impresionantă carte, editată de Clubul Colecţionarilor din Piatra-Neamţ probează activitatea entuziastă a unor oameni care îşi propun să nu treacă indiferenţi pe lângă marile evenimente ale neamului, care înţeleg cât de importantă este memoria culturală, istorică şi de imagine  a românilor. De această dată e vorba de o carte dublă, cu două subiecte care s-ar fi putut dezvolta independent, dat care prin cuvânt şi imagine se reunesc convingător: Mesageri ai portului naţional şi Familia regală a României. De fapt chiar titlul apare formulat astfel.

Cartea are desigur şi doi autori fizici, care reuşesc cu fiecare carte să-şi afirme profesionalismul, spiritul de  ştiinţific, simţul istoric, şi, de ce nu patriotismul lor real şi nu de faţadă sau de conjunctură. E vorba de doi ingineri,