Lucrări publicate

Poezie

SONETUL NOII ERE (22)

Cearșaful alb duhnind a așteptare…

Cu degete, cercetând arse buze

Cu ochi, gloanțe trase din archebuze

Și sâni eliberați din închisoare…

 

Cu gânduri strecurate ca meduze,

Plutind între tăceri adânci și-o mare;

Cu mâini făcute pentru alinare

Și cu urechi în scâncete lehuze;

 

Cu umbre viorii ascunse-n coapse,

Cu zâmbete ce par netrase capse,

Cu–un pântec umilind o emisferă…

 

M-aștepți să ne-ntâlnim în noi sinapse

Și – ntr – o iubire vag restanțieră

Vrem  să întemeiem o nouă eră…

Lucian Strochi

SONETUL TIMPULUI TRADATOR (21)

N-aș fi crezut că ne vom bate-n spade

În versuri ca săgeți din arcuri  trase

Și în priviri  și-n inimi și în oase

În ploi nebune  și în reci cascade

 

În gânduri ne-am bătut și-n nopți focoase

N-aș fi crezut că nu-mi ești frate bade

Păreai atât de blând de cumsecade

Un mesager cu – atâtea plicuri roase

 

În tine am crezut cum cred în bine

Aceiași arbori ierburi ceruri grâne

Eram ca mâna să-ți sărut  stăpâne

 

Dar toate mi s-au șters printre lumine

Silabele îmi par prea-nalte spâne

Iubita mea calp timp e pentru mine

Lucian Strochi

SONETUL CLOPOTELOR TRASE (20)

în noaptea alba-a clopotelor trase

cu funii roase dincolo de fire

stăpânul tău sunt sclavul tău iubire

fantome fug timide și retrase

 

e frig de te pătrunde până-n oase

și-i o tacere aspră de menhire

vibrații vin din veche amintire

iar sunetele-s grele de mătase

 

ne închinăm la vii iconostase

ne pogorâm icoane  din zidire

pentru iubire nori nu sunt atlase

 

și-n jur a chiparoase amiroase

bat clopotele-n turn de mănăstire

iar noi murim în sacrala lor rostire

Lucian Strochi

SONETUL AMÂNDURORA (19)

Cum poți să dormi când plouă adânc în noi ?

Venind, vâslind, din zare, din nefire,

Mesteceni  se sărută în neștire:

Păsări se-închină și ne devin altoi.

 

Suntem în vis o singură zidire:

Același mugur, duh înflorind în doi,

Aceleași gânduri, în calm, nebun, șuvoi…  

SONETUL PRIMULUI OM (18)

Bătrâne sunt amintirile mele 

Poate chiar de la începutul lumii, 

Când omul nu era deasupra humii 

Și nu cotrobăia prin vis, prin stele. 

Pielea mea avea strălucirea lunii; 

Privirile păreau  ancore grele… 

Pleoapele –ntredeschise erau vele 

Gura mea cerceta  buza genunii… 

Eram zei, monștri, semizei sau titani.  

Timpul nu se împărțise încă- n ani; 

Gândul nu se rostogolise în bani. 

Fierbinte  magmă pentru începuturi:

În loc de inimi, despicate scuturi;  

Tainic întemeiam mituri din fluturi …

Lucian Strochi

SONETUL LUI BRÂNCUȘI DĂRUIT MARIEI TĂNASE (17)

Eu pot să fac să cânte bronzul, piatra 

Sau marmura, atât de -nșelătoare; 

Eu pot să rup o rază, ram din soare

Și să-nfierbânt doar cu privirea vatra. 

Pot să cioplesc cuvântul ce te doare 

S-o zămislesc în gând pe Cleopatra 

Să țes un rând păgân din Panciatantra 

Să-ngheț un zâmbet să topesc ninsoare

Iubirii noastre pot să-i fac armură   

Pot sufletul să-l prind într-o sculptură 

Și să strivesc un zeu în colț de gură

Și aur pot ciopli oricând din zgură

Un curcubeu înalț din zare sură

Și te zidesc plângând fără măsură 

Lucian Strochi

SONETUL NENĂSCUTULUI (16)

Te-am plămădit cu dragoste de mamă, 

Zidindu-te în zâmbet și săruturi; 

Pe umeri  crească-ți  aripă și fluturi, 

Iar chipul tău să fie pus în ramă.

Înfiorând lumină, ape, luturi, 

Cu părul blond, întunecat, de-aramă, 

Să-mi iei, să-mi dai, a vieții mele vamă 

Să-ntemeiezi prin tine începuturi. 

Privirile-mi să-ți fie veșnic scuturi…

Și-n gând și-n vis făptura ta mă cheamă 

Cândva vom fi, copile, de o seamă.

Dar eu fântână, tu  – doar grele ciuturi;

Vom popula mereu alte ținuturi…

Și pentru toate, Domnului dăm seamă.

Lucian Strochi

SONETUL ANULUI NOU (15)

Lucian Strochi - aforismeCu greu  mă strecor acuma  printre  sfinți:  

Aureolă n-am, nici alte semne  

Și nici povețe, fapte sau îndemne,

Nu am  nici lacrimi, nici vreun  surâs,  n-am  dinți… 

Așa s-a potrivit să fiu pesemne:   

Cum  mă născură părinții din părinți…  

Ei, visători, gândindu-și noi biruinți  

Și vieți frumoase, luminoase, demne.  

Din dragoste și-au plămădit speranțe:   

Subtil poemul ce-i  țesut din stanțe,  

Tivit cu doruri  rătăcind hoinare…  

Sau m-am ivit în alte circumstanțe…  

Oricum sunt fără timp și n-am hotare 

Și ard încet, cum arde-o lumânare.

Lucian Strochi

SONETUL ADEVĂRATEI CREDINȚE (14)

Singurii credincioși cu adevărat  

Sunt copiii: ei văd ce nu se vede; 

Doar ei citesc, necitind, străvechi vede

Și au sufletul doar din aur curat.  

Doar ei văd în frunze arginți,  monede  

Și-n orice piatră un rubin sau agat   

În șotron un ducat pătrat un palat   

Și  – n-ai crede – în scaun  patrupede.  

Doar copii vorbesc cu o păpușă:  

Cred în sacra lucrurilor iubire 

Și în a cerului lunii privire,  

Că soarele însuși poate fi  mire, 

Că fiarele încap într-o mănușă.   

Doar ei schimbă lumea cu-o nuielușă…

Lucian Strochi

SONETUL IUBIRILOR ALBASTRE (13)

Iubirea e dumnezeiască vină 

Și legea cea dintâi supremă-a firii 

Fulger răzleț pe cerul nemuririi 

Lumină mov desprinsă din lumină  

Pleoape de dor cum sunt clar trandafirii 

O liniște în tunet mai deplină  

O scriere trimisă anonimă  

Un jurământ pe cere-l fac doar mirii  

O funie unindu-ne-n vecie 

Cuvânt ce nu mai știm cum  ni se scrie  

Parfum de mosc de smirnă iasomie 

Timp suspendat  o sete fără sațiu 

Un gând fără de limite de spațiu  

Un vers din Dante poate din Horațiu

Lucian Strochi

Proza

DONATORII DE SUFLETE (3)

Preotul a devenit în timp tatăl meu. Un tată de duminică, dar totuși un tată. Alții nu au nici atât.

Oamenii mi-au căutat cu îndârjire mama. Trebuia să fie tânără și proastă. Și poate frumoasă. Din satul lor sau din satul vecin.

Dar moașele erau doar câteva, medicii și mai puțini, iar femeile se duceau la ei doar când erau gata să nască. Sau când nășteau. Nu cu mult înainte sau după.

DONATORII DE SUFLETE (2)

Căci preotul, deși tânăr, era înțelept. Știa bine că oamenii nu erau atrași de o slujbă din care nu înțelegeau mare lucru, pentru că numele din predică le sunau străine, faptele, – petrecute cu sute sau chiar mii de ani în urmă – , de asemenea.

Dar pildele erau vii, tâlcul lor era clar pentru toți și, chiar dacă era adesea amenințător, glasul preotului era blând, îndemnând parcă la împăcare, la iertare, la smerenie.

Iată ce scrisese Părintele și ce am citit și eu:  

„Dumnezeu își coborî privirea pe pământ. Nu o făcea prea des, avea și alte planete și stele, și tot universul care nu mergea așa, de la sine.

DONATORII DE SUFLETE (1)

LUMINA NU LASĂ UMBRE. NICI SUFLETUL NU LASĂ UMBRE. DECI SUFLETUL E LUMINĂ.

Nu mi-am cunoscut nici mama, nici tatăl. Omul e cea mai neajutorată ființă din lumea vie.

La naștere, dacă e lăsat singur, copilul nu supraviețuiește. Un mânz poate alerga după câteva minute…

Nașterea e trecută ca verb la diateza reflexivă, deși ar trebui să fie la cea pasivă. În loc de  „s-a născut”,  ar fi trebuit spus și scris „a fost născut”.

Numai că atunci ziua ta de naștere ar trebui să fie a mamei. Dar dacă mama naște mai mulți copii? Care mai e ziua ei de naștere?

Am fost găsit pe treptele de piatră ale bisericii. Pe ultima treaptă. Plângeam. Scânceam. Gemeam. Sughițam. Țipam. Nu mai știu dacă erau sunete sau zgomote. Oamenii spuneau că fusese foarte frig în ziua aceea. Miez de iarnă și un frig de crăpau pietrele. Sau ouăle de corb. Un aer polar. Sau cam așa ceva. Eram vânăt. Și hainele erau vinete. Aveam un scutec albastru și o căciuliță roz. Împreună dădeau violet. Sau vânăt  – dacă mă priveau și pe mine. Eram totuși înfofolit. Poate de aceea am supraviețuit. Cineva a țipat. Apoi alte voci, alte țipete. În loc să țip eu, țipau oamenii.

Preotul a întrerupt slujba. A ridicat de jos copilul, adică pe mine. Nimeni nu avusese curajul să o facă. Parcă aș fi fost un blestem. Sau blestemat, ceea ce e același lucru. Preotul m-a luat în brațe cu grijă. Preoții știu să țină copiii în brațe, chiar mai bine decât femeile. Pentru că o femeie își ține în brațe doar copiii ei, nu pe ai altora. Pe când preotul ține în brațe toți copiii. Cel puțin la botez.

Eu plângeam. Când m-a luat preotul în brațe, am tăcut brusc. De parcă el era tatăl meu, îl recunoscusem și mă simțeam acum în siguranță.

Preotului i s-a schimbat vocea. Răgușise de emoție. Sau răcise.

A spus pentru el, dar și pentru ceilalți:

Trebuie să facem ceva cu copilul ăsta…

Și  m-a dus la altar. Ca și cum ar fi știut că sunt băiat.

Apoi lumea n-a văzut ce s-a mai petrecut. Bănuia numai. Și au început să curgă bârfele. Prea e tânăr preotul ăsta nou și prea frumos și cântă prea bine. I-o fi sucit mințile vreunei fete și, până să se dezmeticească ea mai bine, s-a simțit grea. N-a știut ce să facă și a lăsat copilul. Și, după ce l-a născut, l-a lăsat în grija tatălui.

Poate ca să se răzbune pe tinerețea ei furată. Poate pentru că a crezut că preotul, adică tatăl, nu-și va lăsa fiul de izbeliște.

Apoi a ieșit preotul din altar și a vorbit oamenilor. Altfel decât vorbește de obicei un preot:

„Copilul ăsta e băiat. Nu știu cine e mama lui, dar, dacă nu vine repede, va trebui să avem noi grijă de el. Orice copil e trimis în lume de Dumnezeu. Mai târziu se rătăcește el printre oameni și adesea uită de unde a plecat.”

 Oamenii s-au risipit și nu știau ce să mai creadă. Unii credeau că preotul le spusese adevărul, adică faptul că nu știa cine e mama copilului. Alții credeau că, dimpotrivă, știa prea bine.

Preotul a intrat cu copilul în casa parohială. A găsit-o pe preoteasă plânsă:

„- M-ai făcut de rușine. Cum mai pot eu să trec printre oameni fără să-mi plec capul?”

El nu a zis nici da, nici nu. Apoi cu o voce blândă, i-a prins mâna:

„- Te înțeleg. Dar înțelege-mă și tu pe mine. Putem părăsi a doua oară un copil nevinovat?”

În preoteasă se zbăteau două dureri: cea de mamă și cea de femeie înșelată. Respira greu. Într-un târziu, cu o voce albă, ce nu părea a ei:

„- Nu mă pot opune ție. Așa că du copilul la o creșă, la un cămin. Și să ai grijă de el. Poate că așa, și eu și oamenii, vom uita mai ușor.”

Apoi au realizat amândoi că a doua zi avea să fie ziua în care se născuse Mântuitorul. Și i-au spus copilului Eugeniu Ștefan, de parcă nu se putuseră hotărî pentru un singur nume.

Printr-o fericită întâmplare, am găsit într-o carte, peste ani, o carte dăruită mie de preot, pilda pe care acesta o rostise oamenilor de ziua mea, mai exact în ziua în care am fost găsit. Nici acum nu știu dacă preotul folosise acea predică, pildă, parabolă, drept semn de carte sau o lăsase așa, ca semn pentru mine, într-adins, în acea carte.

Lucian Strochi

Foileton: Emisferele de Brandenburg (28)

emisfere-28M-am înspăimântat de cât de multe lucruri reţinusem despre el. Nu-i nimic, fetiţă, somn uşor şi mâine e o zi şi vorba poetului: „Noaptea e un sfeşnic bun !” (Că sfetnic nu avea să-mi fie, eram sigură de asta…)

Am continuat, după amiezi în şir, timp de vreo două luni, plimbările. Mai exact, rătăcirile. Dimineţile ni le petreceam la cursuri, apoi luam masa la cantină (îşi luase şi el o cartelă, numai „prânz”), apoi urmau plimbările. Parcul Operei, Grădina botanică, Cişmigiu, Parcul Circului, Herăstrău. Şi străzile: Dr. Lister, Dr. Staicovici, Uranus, Ştefan cel Mare, Labirint, Vintilă, Mântuleasa, Calea Moşilor, Sfânta Vineri, Magheru, Ana Ipătescu, Calea Victoriei. Descopeream Bucureştiul. Aşa cum  mi-l imaginasem dintotdeauna: misterios, poetic, întortocheat, când un sat mai mare, când un oraş modern, sever, cu clădiri reci, îndepărtate, imense, din timpul lui Carol I: CEC-ul, Poşta (apoi Muzeul Naţional de Istorie), Casa Centrală a Armatei.

Foileton: Emisferele de Brandenburg (27)

Emisferele-de-Brandenburg(27)Aşa mi se întâmpla şi mie acum: acceptasem uşor, prea uşor dialogul cu mine însumi, întrebările şi răspunsurile se despicau, când tăioase, când tandre, când „telefonate”, când    pline de neprevăzut.

Poate că uneori eşti depăşit de realitate şi atunci mintea ta caută, cu înfrigurare, soluţii.

-Ce s-a întâmplat de fapt cu mine?

-Asta aş vrea s-o ştiu şi eu!

-De cât timp sunt  aici ?

-De câteva zile bune, sigur.

-Dar unde sunt acum?

Foileton: Emisferele de Brandenburg (26)

Emisferele-de-Brandenburg(26)E clar: trebuie să vorbesc cu colegii lui din teatru. Sunt  sigur că îl vor ajuta…

…În fond, sunt un timid. Şi, ca orice timid, incapabil de nuanţe. Există, pentru timizi, un prag de suportabilitate, cam ceea ce ar reprezenta zona de siguranţă la animale. Odată depăşit acest prag, timidul devine violent, brutal, în realitate nesigur. Deci, imprevizibil. Curios, această timiditate e una relativă. Inexistentă în spaţiile cunoscute, pe care timidul le stăpâneşte, prin cultură, prin proprie experienţă, prin repetiţie, timiditatea devine absolută în acele relaţii pe care timidul nu le poate domina: în armată, în relaţia cu justiţia, cu poliţia, cu medicii, cu vânzătoarele, cu mulţimile neorganizate (spontane).

Foileton: Emisferele de Brandenburg (25)

Emisferele-de-Brandenburg(25)Pagini de Jurnal

(Adăugat cu cerneală albastră: posibil bruion”, crochiu dintr-un discurs-monolog)

…În această seară, stimaţi spectatori, aveţi o şansă unică.  Un om, adică eu, va încerca să intre în dialog cu Dumneavoastră, monologând. Fireşte că mă simt emoţionat. E, şi pentru mine, ca şi pentru Domniile Voastre, extrem de dificil.

Ne-am obişnuit să ne ascundem gândurile în dosul cuvintelor. Cineva spunea că limbajul a fost inventat tocmai pentru a ne ascunde mai bine gândurile. Cine are nevoie atunci de sinceritate, de adevăr ? Preferăm aluziile, jumătăţile de măsură, jumătăţile de minciună sau de adevăr. Preferăm şoapta unei voci sincere, directe, clare. Nu ştiu a cui e vina, dacă e vorba de o vină colectivă sau nu, dacă e vorba propriu-zis de o vină a cuiva.

Foileton: Emisferele de Brandenburg (24)

Emisferele-de-Brandenburg(24)Încerc să-mi aduc aminte ce mai ştiu despre respiraţie, despre igiena coardelor vocale, lucruri învăţate pedant în facultate. Poate îmi trece, dacă n-o bag în seamă. Aşadar, pe puncte (sau pe litere):

Reguli obligatorii:

  1. a) vindecarea oricărei răguşeli, guturai, faringite, laringite sau traheite trebuie să înceapă cu un regim de repaus vocal.

(Ceea ce şi fac, acum apelez la …monologul interior);

  1. b) tusea, dregerile de glas obturează aparatul fonator şi corzile. Se impun măsuri medicamentoase.

(Conform butadei: dacă o răceală e netratată, se vindecă în 14 zile. Dacă e tratată, în doar 2 săptămâni);

Foileton: Emisferele de Brandenburg (23)

Emisferele-de-Brandenburg(23)Internaţionalismul proletar al Verei funcţiona ireproşabil: avusese la pat, fără prejudecăţi, elevi români, doctoranzi chinezi, lectori americani, studenţi arabi, antrenori canadieni, doctori vietnamezi, ziarişti chilieni, funcţionari ruşi de la ambasadă.

Am fost şi eu cu ea de vreo câteva ori şi mărturisesc că sentimentul pe care îl încercam era acela al imensităţii.

Vera era unică, avea peste un metru şi optzeci, un trup de voleibalistă (sau de baschetbalistă), cu sâni frumoşi, cam mari pentru o sportivă de performanţă, dar perfecţi „pentru o muritoare” – cum se exprimase un prieten de-al meu, cuceritor şi el al nurilor formidabilei.

Foileton: Emisferele de Brandenburg (22)

Emisferele-de-Brandenburg(22)Am privit-o cu atâta intensitate, de parcă aş fi văzut-o pentru prima dată şi cu toate astea aş fi încercat să-mi aduc aminte  unde o  mai văzusem cândva; sau cu credinţa că dacă n-aş privi-o aşa, s-ar risipi în azur.

Şi atunci, fără voia mea, am murmurat cuvintele ce s-ar fi putut închega într-un vers: „Mă vrei iubire? Iată-mă cuvânt…”

…Visez, ca toţi oamenii,  fără să ştiu, când mă trezesc, ce anume am visat.

Totuşi îmi amintesc acum perfect de un vis pe care l-am avut recent.

Poezie

APUS DE SOARE – LA TEATRUL TINERETULUI

Teatrul-Tineretului-Apus-de-soare-2004Primele întrebări pe care ni le putem pune în legătură cu prezenţa piesei istorice Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea pe o scenă de teatru profesionist din mileniul III este legată de receptare: Ce mai spune o piesă de acest tip sensibilităţii noastre, în ce măsură naţionalismul şi mitizarea unui personaj (e drept, fabulos) mai convinge un cetăţean care se vrea internaţional/ist, care aşteaptă globalizarea şi Marea Europă?

Piesa – prima partea a unei trilogii – a avut mare succes la premieră şi în epocă şi asta din mai multe motive. În primul rând era vorba de carisma autorului, Barbu Şt. Delavrancea fiind cel mai strălucit orator de la începutul secolului al XIX–lea, calitate ce l-a propulsat până în fotoliul de Primar general al Capitalei! În al doilea rând exista o tradiţie a piesei istorice, spectatorul acelor vremi având o ofertă de gen impresionantă: Răzvan şi Vidra, Despot-Vodă, Vlaicu-Vodă (ca să amintim doar biruinţele). În al treilea rând, exista o sete de rotund, de Românie Mare, Transilvania, Moldova de peste Prut, Banatul, Bucovina fiind pe atunci în aşteptare. În fine, drama are un moment astral al ei, celebrul monolog al lui Ştefan, la fel de celebru ca dialogul dintre Mircea şi Baiazid din Scrisoarea III.

Altfel piesa e modestă, nu are fior dramatic, conflictul e aproape inexistent(o statuie nu se poate bate cu umbrele, chiar dacă ele sunt trei), iar pe alocuri e melodramatică, cu accente de…telenovelă (iată-l pe Delavrancea şi precursor!).

În mai mult de jumătate din piesă Ştefan agonizează, se vaită eroic, medicii (străini, desigur) sar ca arşi la fiecare oftat mai convingător al protagonistului…

Şi mai e ceva. lumea noastră s-a cam săturat de discursuri, poate din cauza politicii, poate pentru că se simte găunosul în miezul oricărei fraze, altminteri bine împachetate.

Cât despre patriotism, ce să mai vorbim!

Un spectacol cu mai multe istorii. Adică rădăcini…

Un interviu cu Ştefan Iordănescu

Stefan-IordanescuR: Eşti, cu Shakespeare reîncărcat, la a cincea montare la Piatra-Neamţ. Practic, acum e vorba de o selecţie de mai multe piese din Shakespeare. „Montura” îţi aparţine. E uşor sau nu un spectacol care să comprime atâtea piese celebre, replici, monologuri, situaţii, costume? Cum reacţionează actorii? Cum crezi că vor reacţiona spectatorii? Sunt nu mai puţin de şapte piese în una singură…

I: Spectacolul acesta are câteva istorii şi rădăcini. Prima istorie datează din 1999, când am realizat un Work Shop la Royal Shakespeare Company, unde, timp de trei săptămâni, împreună cu alţi regizori din toată lumea, am realizat o Integrală Shakespeare. Eu am realizat Hamlet, am ţinut şi un curs despre Hamlet. A doua istorie o constituie cele câteva spectacole Shakespeare pe care le-am văzut. E vorba de spectacolul lui Silviu Purcărete cu Titus Andronicus de la Teatrul Naţional din Craiova, de spectacolele Cătălinei Buzoianu de la Institutul Casandra, realizat cu studenţi, în 1978. Şi eu am realizat, în 1999, un Macbeth la Târgu-Mureş. Tot aici aş încadra şi spectacolul lui Robert (Bob) Wilson cu Die Hamlet Machine de Heiner Müller. A trei istorie (sursă) e textul Opere complete a lui WLM SHKSPR, text tradus şi montat de Petre Bokor la Craiova, la Nottara, la Braşov şi de mine la Arad. Mi s-a părut bună ideea să cuprinzi într-un spectacol tot universul Shakespeare, însă am simţit nevoia să sondez mai adânc textul, să ajung în profunzimea textelor shakespeare-iene. În fine, ultima istorie, sursă, o constituie întâlnirea mea cu colectivul Teatrului Tineretului. Am făcut un Work Shop, textul iniţial al lui Petre Bokor fiind doar un punct de plecare, pentru un spectacol nou, de sine stătător. Acest Work Shop, cu toţi actorii teatrului, desfăşurat acum şase săptămâni, a fost un alt punct de plecare. Actorii şi-au căutat singuri textele din Shakespeare care să-i reprezinte, am lucrat câteva dintre ele care mi s-au părut mai importante. Spectacolul actual prezintă munca a 6 actori care au ales împreună cu mine materialul care constituie structura spectacolului. Spectatorii vor vedea şi se vor pronunţa asupra spectacolului…

Teatru: DE SFÂNTUL GHEORGHE AM AVUT …YORICK

Festival-de-teatru(1992)

RADIOGRAFIA UNUI FESTIVAL

Ediţia a II-a a Festivalului de teatru YORICK organizat între 20-23 aprilie 1992 de Casa de Cultură a Sindicatelor din Piatra-Neamţ debutează calm. Toate lucrurile par a fi puse la punct, inclusiv „modificările” de ultimă oră. Încep primele intervenţii, primele emoţii.

Mottoul festivalului e împrumutat de la cei din Năsăud: „Întunericul a îmbrăcat haina luminii”. Motivaţia: toate spectacolule avea să înceapă pe întuneric (cu o excepţie). Şi nu din cauza unei pene de curent…

Primul spectacol,(cel al Năsăudului), primele concluzii: text interesant, bine decupat, dar…mişcare scenică imposibilă, trei personaje uitate de regizor pe scenă vreo treizeci de minute (unul din personaje dădea totuşi din mâini?!?). Cineva propune un premiu de neinterpretare feminină.

Căminul cultural din Săcel (Maramureş) propune Cântec de Bătrân de Valentin Munteanu. Primul paradox: deşi foarte mulţi poartă numele de „Grad” (o, poezia regulamentelor militare!), vizată e armata, care în 1907 „nu a fost cu noi”. Textul tezist (pe lângă figura luminoasă a preotului, figura la fel de luminoasă a muncitorului – e drept, aluziv : Paşcanii, ah, Paşcanii!). Avem şi Deus ex machina)În traducere: Zeul te macină!), aşa că totul e bine când se sfârşeşte… Interpretarea corectă nu salvează un text vetust.

Primul „Caragiale” vine de la Urziceni. N-a fost o Năpastă (nici la propriu, nici la figurat). Spectacol curat, bună Anca, bun şi Gheorghe, ne bun Dragomir şi ne bun Nebunul (Ion pe lângă PGP, mai avea şi epilepsie, paranoia etc.) Nebunii sunt ceva mai expresivi şi mai hotărâţi.

Teatru: RADIOGRAFIA UNUI PORTRET COLECTIV

TeatrulTineretului-dulcea-ipocriziePalmares. Bilanţ. Perspectivă. Trei termeni nedramatici, aproape „festivişti”, imposibil însă de evitat pentru oricine ar încerca o „ochire retrospectivă” asupra stagiunii 79 – 80 a Teatrului Tineretului (pe scurt „T.T.” –.colectivul pietrean având suficiente argumente pentru a-şi putea etala butonii simetrici ai iniţialelor).

După spectacolul de lirică patriotică „Suntem şi rămânem” (regia Eduard Covali) şi „Cei trei muschetari” (care a deschis de fapt stagiunea), a urmat premiera cu „Program special L.B.”, piesa englezului Stephen Poliakoff, în regia inspirată a lui Alexandru Tocilescu (regizorul Nevestelor…) şi în scenografia expresivă a lui François Pamfil. Departe de a fi un „colaj” de fraze dramatice şi muzicale, departe de a înfăţişa doar „suferinţele” unui redactor muzical dintr-un obscur studio de radio, piesa se constituie într-un vehement rechizitoriu împotriva poluării sonore, a inculturii, a prostului gust „taxat” drept artă şi impus prin puterea difuzoarelor şi amplificatoarelor, încercând să corecteze, măcar în ultimul ceas, traiectoria unor juvenile destine în derivă, o lecţie de demnitate şi de luciditate amară, poate prea târziu cucerită; piesa nu cere aplauze, ci o participare mai intimă şi mai subtilă.

E o piesă care prilejuieşte un rol de zile mari actorului Cornel Nicoară (rol extrem de dificil: să „spaţiezi” doar prin privire şi prin polifonia vocilor e o performanţă greu de egalat), veritabilul debut pietrean al actorului Răzvan Ionescu (remarcabilă „devenirea” personajului Rex), un rol mic cât o bijuterie lui Constantin Ghenescu şi două partituri cu replici puţine, dar suficient de sugestive, actriţelor Mariana Buruiană-Dabija şi Anca Bejenaru.

RADIOGRAFIA UNUI TURNEU

Teatrul-Tineretului-2007La invitaţia Teatrului Masca, Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ a efectuat, în zilele de 22-25 februarie 2007 un turneu la Bucureşti cu spectacolele Angajare de clovn de Matei Vişniec, un spectacol de Louise Dănceanu şi Dacă ăla e cu aia, ai’a lui cu cine-o fi? de Mimi Brănescu, în regia lui Dan Tudor.”

Cam aşa ar suna sec, dar corect, un comunicat de presă.

În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate, cu elemente de senzaţional, cu zâmbete strivite, cu mâini ridicate expresiv a disperare, cu tabieturi ştiute de toată lumea, cu familii regăsite preţ de câteva ore, cu critici prea serioşi la început şi prea destinşi după spectacol, cu o televiziune care vor emite începând cu 5 martie a.c., cu actori înfrăţiţi, cu spectatori formidabili, cu un teatru de mileniu III (ca dotare). Pe scurt, o lume minunată, ca o dulce otravă, pe care e păcat să nu o cunoşti, dar dacă o cunoşti, crează dependenţe.

Se pleacă din curtea teatrului, la nouă dimineaţa imprecis, adică după o ezitare academică de un sfert de ceas. Formula e completă, plus regizorul Sorin Militaru care redevine pentru câteva zile bucureştean. Plecăm primăvara şi ajungem iarna, dar, oricum, la Bucureşti e mai cald decât la Piatra, unde în plus şi ninge.

O oprire de o oră, pentru masa de prânz, undeva pe traseu, se mănâncă bine, numai cârnaţul de Pleşcoi vrea să demonstreze că nu degeaba e marcă înregistrată şi e piperat la propriu. Se traversează tot Bucureştiul şi ajungem la Hotelul Sir, denumire nostalgică şi titlu de nobleţe pe care îl visează toţi actorii, de la Laurence Olivier încoace.

EU ŞI TEATRUL

vasilache_si-marioaraLegăturile mele cu teatrul trec de vârsta jubileului. Acum cincizeci şi ceva de ani urmăream cu sufletul şi cu genunchii la gură păţaniile unor păpuşi obraznice, gălăgioase şi bătăuşe la Teatrul Vasilache din Petroşani, teatru aflat undeva în apropierea Pieţei Centrale a oraşului. Câţiva ani mai târziu participam la piesa Atrizii la Teatrul de Stat Valea Jiului, în prezenţa autorului, Victor Eftimiu.

Am evocat deja aceste întâlniri care m-au marcat profund, prima pentru că încercam o dezamăgire cumplită, resimţită organic, văzând din balcon, faptul că păpuşile nu erau vii, ci mânuite prin sfori de către oameni, ascunşi în dosul unui placaj, iar a doua pentru că scriitorul Victor Eftimiu mi-a apărut ca un zeu printre oameni; el, bătrânul aflat într-un scaun cu rotile (sau într-un jilţ), purtat ca un senator roman, într-o lectică, spre scenă, la aplauze, de braţe credincioase, ne domina olimpian, ca o statuie vie.

Primele mele proiecte teatrale serioase datează din 1992, atunci când mi-am schiţat un proiect literar amplu. La capitolul Teatru erau trecute următoarele titluri de piese: Acolade, Arcul de triumf, A şaptea pecete, Ceva despre cineva, Cumpăna, Grota vântului, Lamura, Noaptea inorogului, Scurt tratat despre bubaline, Socrate. De scris, am scris până acum doar Arcul de triumf şi Cumpăna. Pe prima, o piesă interesantă, am pierdut-o, deşi ea a ajuns să fie citită de vreo doi-trei secretari literari care au avut despre ea destule cuvinte de laudă; a doua, de asemenea rătăcită, a luat chiar un premiu literar, locul II pe ţară, dar era atât de slabă, încât nu-mi mai amintesc din ea nici măcar o replică…

Paradoxal, deşi nu scriam teatru, eram încurajat să o fac (de către prieteni, evident), apreciindu-mi-se promptitudinea şi incisivitatea unor replici, dar şi o viziune dramatică inedită în celelalte texte (poeme, romane, povestiri). Criticul Constantin Tomşa îmi lua un interviu despre teatru pentru cartea sa Lucian Strochi sau ieşirea din cuvânt, apărută în 2003, din care reproduc câteva fragmente: „Teatrul m-a fascinat dintotdeauna, ca pe fiecare, cred. La urma urmelor, atunci când se joacă singuri de-a mama şi de-a tata, de-a doctorul, de-a baba oarba, de-a teatrul, copiii (aceiaşi!) sunt regizori, scenografi, autori dramatici, actori, ba chiar joacă, aproape simultan, mai multe roluri, îşi dau singuri replici, cu voci schimbate, adecvate personajelor, caracterelor, însufleţesc marionetele, păpuşile, scaunele. Câţi actori profesionişti reuşesc acest lucru? Prima întâlnire cu un teatru profesionist s-a produs la Petroşani (cred că teatrul se numea pe atunci Teatrul de Stat Valea Jiului) şi se afla dincolo de calea ferată. Se juca, dacă nu mă înşel, piesa Atrizii, iar autorul, Victor Eftimiu, venise, într-un scaun cu rotile, să-şi vadă piesa. Era un vultur argintiu, cu o frumuseţe statuară, ne domina pe toţi, părea că pluteşte peste noi, printre noi. Nu mai reţin altceva, nici măcar nu sunt sigur că nu era vorba de Înşiră-te, mărgărite…, dar acea scenă n-am uitat-o şi nu am mai revăzut-o decât mult mai târziu, în Siberiada; acolo însă era vorba de o fetiţă dusă pe umeri de tatăl ei, iar semnificaţia scenei era cu totul alta. Tot o experienţă teatrală e cea povestită de mine undeva, despre trădarea iluziei, despre teatrul de păpuşi şi păpuşarii – deconspiraţi de înălţimea lojei în care mă refugiasem. Prima experienţă de autor dramatic am încercat-o ca student, când am compus o piesă într-un concurs interfacultăţi şi, fiind o piesă originală, se puncta bine. Era şi un juriu din care făceau parte, între alţii, Irina Petrescu şi Virgil Ogăşanu, iar dintre actori îl mai reţin pe regretatul poet gorjean Alin (Artur) Bădiţa. Ideea piesei era următoarea: se organiza o preselecţie pentru un teatru studenţesc, actorii erau nonconformişti (Achile, de exemplu, avea ochelari!), întârziau de la repetiţii (nici nu prea înţelegeau rolul lor) dar motivat, pentru că afară era viaţa şi ei nu înţelegeau de ce trebuie să joace într-o piesă antică; ei care vroiau să joace, în cel mai bun caz, Hamlet, văzut eventual ca Romeo şi Julieta, adică accentuându-se pe latura uşor erotică. Ei vroiau să joace viaţa, cu dramoletele ei, cu ridicolul ei, dar şi cu dramele sau chiar tragediile ei. Piesa a căzut cu succes, în primul rând din cauza protagonistului care, pentru a-şi face curaj, a dat peste cap aproape o jumătate de sticlă de un litru de coniac. Cu ceva tot m-am ales din piesă: am fost selecţionat ca… actor pentru un festival de teatru studenţesc de la Braşov, într-un recital pe versurile lui Zaharia Stancu, în regia studentului Ion Dade Moisescu. Am avut ocazia însă, fiind student la Bucureşti, să urmăresc câţiva regizori, actori şi scenografi extraordinari, apoi am descoperit teatrul lui Eugen Ionesco, teatrul lui Dürrenmatt, teatrul englez al lui John Osborne şi teatrul american gen Tennessy Williams. Shakespeare m-a fascinat dintotdeauna, prin verbul său inegalabil (cred că doar Dante îl egalează), dar scenografia la piesele sale m-a derutat în copilărie, de multe ori crezând că marele Will este un autor de basme. Între Regele Lear şi Sarea în bucate eu nu vedeam diferenţe prea mari. Am scris câteva piese de teatru, Arcul de triumf – în primul rând (cândva mă voi întoarce la ea, sunt sigur). Am mai scris o piesă, Cumpăna, proastă (de aceea a şi fost premiată), dar, ceea ce m-a interesat întotdeauna, a fost nu replica, dialogul propriu-zis, ci volumetria unei piese de teatru, relaţia actor-text-scenografie-costum-lumină-sunet-spectator-autor-regizor (există o singură relaţie, nu mai multe). Revenind însă la piesele de teatru: cred că am replică, suficient umor, e drept, cam livresc, bazat pe paradox şi calambur, cred că pot înscena convingător o situaţie comică sau una dramatică. Mă tem doar de parabolă, de facilitatea ei, de liricizarea textului dramatic, de metaforele care te pot încânta la un moment dat, dar care se uzează repede (uzura morală a metaforei). Îmi doresc apoi ca spectacolul să fie cât mai fidel viziunii mele, ceea ce e aproape imposibil, din cauza orgoliilor şi a lipsei de profesionalism, în cele mai multe situaţii.”

Teatru: TE VOI PRIVI PÂNĂ CÂND VOI DEVENI PRIVIRE

teatru-tineret-ankaraPersonaje: Juriul – 3 membri, Concurent I, Concurent II, Profesorul, Tânăr I, Tânăr II,Tânăr III,Tânăr IV

O tabără internaţională a elevilor. Într-o sală (de clasă) are loc o selecţie pentru tineri actori care să joace într-o piesă dintr-un program european. Decorul este extrem de simplu: o masă, câteva scaune, un panou care permite intrările şi ieşirile actorilor


UN MEMBRU AL JURIULUI: Poftiţi, urmaţi dumneavoastră. E penultima probă. Recitarea. Baftă!

CONCURENT I: Să fie! (Recită, uşor emoţionată): teme-te de cei fără umbră: ei vin / din ne-ncepute ape şi sunt / de stirpe aleasă / sunt fără de număr şi poartă / veşnic alt chip de prieten al nostru / au tălpile curate de parcă culorile / nu le-a vorbit nu le-a uns / şi nici o culoare a ochiului nu le-a / ars / teme-te de cei fără umbră căci nu-i vei putea / înţelege / chipul pietrei îl au sau al focului spart // şi vin să îndrepte să culce / făpturile noastre piezişe… (iese, uşor nemulţumită)

UN MEMBRU AL JURIULUI: Vă mulţumim! Următorul! Aceeaşi probă! Baftă! Înţeleg că sunteţi ultimul concurent!?!

CONCURENT II: Aşa se pare! (începe ezitant, îşi revine pe parcurs): nebunii nu au patrii şi nici zestre / ciudat popor totemu-i o oglindă / în lumea noastră vagă suferindă / n-au nume dăltuit statui ecvestre // dar ei pot adevărul să-l cuprindă / în laţ dibaci uşor fără de veste / sunt neam de scalzi de magi şi de poveste / de cocoşaţi de spânzuraţi de grindă // deşi-s chemaţi la falnice ospeţe / cu regi prelaţi alte cinstite feţe / nu vor pe-un blid de linte să se vândă // sunt luaţi de-aceea-n palme şi în beţe / rugi nu ascultă nici porunci poveţe / dar ochiul lor din frunte stă la pândă… (iese, vrea să spună ceva juriului, dar renunţă)

UN MEMBRU AL JURIULUI: Şi acum ultima probă: monologul. Se va intra în ordinea inversă de la recitare. Atenţie: monologul va trebui să fie o improvizaţie. Prin urmare… titlul…tema monologului va fi extrasă din această pălărie… Fiecare concurent are cinci minute la dispoziţie…

CONCURENT II (extrage un bilet şi citeşte, uşor surprins): Prietenia… Avem şi un timp de gândire, de pregătire?

UN MEMBRU AL JURIULUI: Da! Un minut…

NEVOIA DE TEATRU

Nevoia-de-teatruCând, în urmă cu mai bine de două decenii, un cunoscut actor român, cu apreciate roluri în film, mi-a spus că dragostea lui cea mare rămâne teatrul, că nu se compară filmul cu teatrul, am crezut că fie se alintă, fie că ne dorim întotdeauna ceea ce nu avem.

La o a doua întâlnire i-am spus despre aceste lucruri şi multe altele, de acelaşi gen.

I-am arătat avantajele cinematografului, faptul că poţi fi urmărit simultat pe ecranele cinematografelor din întreaga lume de milioane de spectatori, că filmul îţi permite să cucereşti altfel spaţiul, că scapi de tirania spaţiului-limită, poţi urmări de exemplu traseul pe kilometri întregi al unei maşini, peisajul e variat, se poate schimba instantaneu şi, poate cel mai important lucru, nu ai cum să ratezi o scenă, poţi să o duci spre perfecţiune, având posibilitatea de a trage câte duble vrei.

Actorul mi-a răspuns: „Tocmai acest lucru omoară creaţia, omenescul din creaţie. Vreau să simt respiraţia oprită de emoţie a spectatorului, să-mi simt partenerii de pe „scândură”. Am nevoie de aplauze. Ele sunt hrana noastră cea de toate zilele. Nicio interpretare nu e identică cu cealaltă, în fiecare seară magia e alta. Pe scenă sunt zeu, sunt actor, în film – doar un interpret.”

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 57

TABLOUL 57

PRÂSLEA: Ai venit prea târziu.

POETUL: Am venit la timp. Acum trebuia să vin şi acum am venit.

PRÂSLEA: Dar mama? Dacă ai fi venit cu o săptămână mai devreme…

POETUL: Ştiu asta şi ar trebui să-mi pară rău. N-am putut veni mai devreme. Dacă m-ar auzi, mama m-ar înţelege şi m-ar ierta. Toţi îşi isprăviseră lucrarea şi puteau să vină: eu nu. Trebuia să aflu tot, pentru ca, mai apoi, să pot mărturisi tot. Cred că ce am făcut eu e cel mai bun lucru pe care îl puteam face, lucrul cel mai bun pe care îl poate face cineva.

PRÎSLEA: Celălalt îşi privi mâinile. Mari şi noduroase, pline de semne. Şi le privi cu încăpăţânare, de parcă ar fi vrut să citească din ele şi alfabetul (sau numai scrisul nu se lăsa descifrat).

PETRE: Ceea ce fac eu nu face nimeni. Nici măcar…

PRÂSLEA: Făcu un gest ciudat din mână, mâna plecase din dreptul inimii, părea mai scurtă decât de obicei, părea un ciot, aşa încât, gestul lui, aproape nervos, fu stângaci, o tresărire de creangă groasă; aproape cenuşiu, printre alte trunchiuri retezate, nevăzute însă, o creangă puţin îndoită şi, din această cauză, nehotărâtă, căutându-şi un echilibru pe care aerul nu putea să i-l ofere.

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 56

TABLOUL 56

FATA: Am deschis din nou ochii: eram într-o cetate cu ziduri înalte, cu case cu două sau trei etaje, cu multe turnuri. În mijloc, o fântână îşi arunca în sus apa, în şuviţe subţiri, risipind-o apoi, în cădere, într-un abur strălucitor. „Parcă ar fi umbra unui curcubeu” – am gândit şi m-am apropiat de fântână. Am privit apa: era atât de limpede, încât cerul senin care se răsfrângea în undele ei părea că vrea să o tulbure. În apă se vedeau peşti de aur, peşti de argint, peşti roşii şi peşti de culoarea aramei. Înotau fără grijă, făceau asta de la începuturile lumilor şi umbra mea uşoară nu avea de ce să-i sperie. Mi-am răcorit degetele în apă, gânditoare. Era atâta linişte în cetate, peştii atât de puţin speriaţi de prezenţa mea acolo, încât nu mi-a fost greu să înţeleg că eram singura locuitoare a acelui oraş. Am scos un suspin atât de adânc, încât cineva, auzindu-l, ar fi crezut că mă despart de viaţă. Am pornit-o cu paşi rari, egali, pe strada ce urca în trepte spre o colină. „Poate că, acolo, vei descoperi, întreg, adevărul.” Ce căutau peştii aceia în piaţă? De ce erau de patru culori şi, mai ales, de ce erau în număr egal din fiecare culoare? Îi numărasem (nu era greu, apa fiind atât de limpede): erau câte douăzeci şi unu de peşti. Până şi mărimea era aceeaşi. Aveau toate acestea vreo importanţă? Fântâna, peştii, culoarea, numărul lor, mărimea lor, erau semne pe care eu trebuia să le înţeleg? Gândeam toate acestea în timp ce urcam treptele. Egale, late, nesfârşite. Strada sfârşi brusc într-un turn. De jos nu-ţi dădeai seama de asta. Turnul era ascuns de două corpuri înalte de casă de culoare roşiatică. Am privit îndelung turnul. Era un turn cu ceas. Deodată am auzit un mârâit, ca de fiară gata de asalt. Am făcut fără voia mea un pas îndărăt. Sub ceas s-a deschis, în două părţi egale, rotunjite în partea de sus, ca doi plămâni uriaşi (aveau chiar culoarea aceea unică de plămân fiert) o poartă şi, în sunet de trâmbiţe, cu paşi egali şi stângaci, a apărut un adevărat cortegiu, închipuind un bal la curtea unui rege puternic. Regele avea o coroană ciudată, nu aşezată pe tâmple, ci pe creştetul capului; coroana era răsturnată şi semăna cu un soare. Chiar soare era; mi-am dat seama de asta, când am văzut regina, cu coroana în formă de lună. Urmau apoi planetele sau zeii: un paj, aproape un copilandru, purtând o cască cu aripi şi sandale cu aripioare, câte două la fiecare picior; un zeu arţăgos, purtând în picioare sandale de fier; o fecioară îmbrăcată într-un costum străveziu, strălucitor (părea pudrat cu pulbere de stea); un bărbat urât, puternic şi şchiop, târând în mâini un baros, pe care îl scăpa, din când în când, pe o nicovală; apoi un alt bărbat, aproape gol, care-şi înfăşurase braţele în frunză de viţă; un bărbat foarte gras, într-un costum plumburiu; o altă fecioară, cu o căprioară alături, ţinând în mâna stângă un arc, iar în dreapta o săgeată. Apoi alt sunet de trâmbiţă şi cortegiul se retrase, alunecând uşor spre inima turnului. Am numărat personajele: erau zece; douăsprezece, cu regele şi regina…

Proza

DA, IUBESC HARTIA

Lucian StrochiHârtia îmi aduce (mereu, stăruitor, implacabil)  aminte de copilărie. Cu ajutorul ei, am ajuns constructor de avioane, de rachete, de spărgătoare de gheață (de fapt bărcuțe, dar pentru un copil cada albă din baie poate fi un ocean înghețat convingător), de animale fabuloase (o „solniță” putea fi o labă de dragon), iar zmeul de pe deal pe care îl struneam ca pe un bidiviu îndărătnic ne ridica tuturor privirile spre cer, admirativ.

Tot din hârtie imaginam trompete și acordeoane, iar apoi, descoperind „origami” am putut face orice din hârtie, de la șopârle la flori, de la plante la umbrele, de la animale la zeități.

Geografie lirica: Muzeul de Arta din Targoviste

Muzeul de Artă din Târgoviște este amenajat într-o clădire istorică de o frumusețe aparte și se află în vecinătatea „Curții Domnești”. Clădirea a fost construită între anii 1892–1894 de antreprenorul italian Giovanni Baltasare Vignosa ca sediu al Prefecturii judeţului Dâmboviţa, având o decoraţie clasică cu influenţe baroce, iar în interior are o impresionantă pictură. Splendoarea picturii se vede tot mai mult pe măsură ce se ajunge la etaj, culminând cu decoraţia „Sălii de Consiliu”, situată central la etajul clădirii. Pictură murală, cu care este decorată Sala de Consiliu, impresionează ochiul, prezentând motive neoclasice, vegetale şi florale cu influenţe clare ale barocul italian. „Deasupra celor cinci căi de acces în sală se întâlneşte pictat câte un peisaj cu monumente reprezentative din Târgovişte (Curtea Domnească, Mitropolia nouă) ori împrejurimi aşa cum le-a văzut pictorul de origine italiană Giovanni Battista del Basso la 1894–1895, o excepţie constituind-o prezenţa, deasupra uşii centrale, a căpriorului ca stemă a judeţului Dâmboviţa.

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (4)

În folclorul balcanic se găsesc multe cântece dedicate lui Mihai Viteazul, în care era prezentat ca salvator al creștinătății în calea păgânilor, cântece culese de specialiști în decursul timpului.

Și în folclorul nostru se găsesc cântece culese de Vasile Alecsandri, printre care ar trebui să fie cunoscut de către toți românii „Cântecul lui Mihai Viteazul”.

Iată ce spun sursele: »Acest cântec l-am găsit scris într-o psaltire foarte veche din biblioteca mănăstirii Neamțului. Dedesubtul cântecului erau următoarele cuvinte scrise cu slovă călugărească: „Scrisu-s-au acest viers bătrân de mine, ieromonahul Paisie, credincios rob al lui Dumnezeu, iar eu l-am auzit și l-am învățat de la răposatul bunul meu, Stoian Jolde armășelul”.«

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (3)

Mănăstirea Dealu este un aşezământ de maici. Aici există o adevărată necropolă domnească, fiind locul unde se află capul domnitorului Mihai Viteazul. Osemintele domnitorului se află la Mănăstirea Dealu încă din anul 1601, la scurt timp după ce a murit.

La Mănăstirea Dealu mai sunt înmormântaţi în ordine cronologică: Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447) şi fiul său Nicolae, Vladislav al II-lea (1448-1456), cel ucis de Vlad Ţepeş, Radu cel Mare (1508), aflat în partea stângă a bisericii, Jupâniţa Caplea, sora sa (1511), (pe a cărei piatră stă scris „răposat-a roaba lui Dumnezeu Caplea, fiica lui Io Vlad voievod şi sora lui Io Radu voievod şi a domnului Io Vlad marele voievod, fosta jupâneasă a lui Bogdan marele vornic, în anul 7019 (1511), luna fevruarie în a 21-a zi”.), Vlăduţ Voievod sau Vlad cel Tânăr, fratele lui Radu (1512), cel ce a luptat împotriva lui Neagoe Basarab şi a fost omorât de soldaţii lui Mehmet Paşa, Radu Vodă Bădica, fiul domnitorului (1523-1524) – cel care încercase să-l detroneze pe Radu de la Afumaţi (1522-1529), Vlad Înecatul (1532), fiul lui Vlad cel Tânăr şi al Doamnei Anca, înecat în râul Dâmboviţa, Pătraşcu Vodă cel Bun (1554-1557), Mihai Viteazul (1592-1601), Principele moldovean Mihail Movilă (1608), ginerele domnitorului muntean Radu Şerban, călugări, precum caligraful Mihail Rusin, răposat în 7122 (1613-1614) şi egumenul Matei al Mirelor (1624).

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (2)

Importante informații sunt primite de vizitatori de la măicuțele de la mănăstire sau din pliantul care se poate cumpăra – surse din care m-am inspirat și eu.

Unele izvoare spun că această mănăstire exista încă din anul 1431, așa cum reiese dintr-un document prin care Alexandru I Aldea făcea o danie mănăstirii două sate.

Se spune că mănăstirea a fost întemeiată iniţial de către Mircea cel Bătrân, însă Radu cel Mare este cel care a ctitorit-o în anul 1500. În 26 august 1499 s-a început zidirea construcțiilor din jurul mănăstirii, iar în anul 1500 a bisericii Sfântul Nicolae, care a fost sfințită în 4 decembrie 1501, date consemnate în pisania din vechiul turn-clopotniță și de cele două inscripții de pe fațada vestică a bisericii.

Una dintre inscripții spune așa: „Din mila Lui Dumnezeu, Io Radu voievod, și Domn a toată țara Ungrovlahiei, a început turn (clopotniță) al Sfântului părintelui nostru Nicolae, făcătorul de minuni în anul 7007 (1499) luna august 26 zile.”

Sursele spun că Biserica Sf. Nicolae este singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu construit de Radu cel Mare și este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Ţara Românească, rămânând semeaţă pe dealul de la care şi-a luat şi numele. De asemenea am aflat că este unul dintre monumentele cele mai desăvârșite ale arhitecturii vechi românești. Biserica este construită din piatră și cărămidă, având fațadele în totalitate placate cu piatră fățuită și decorate în două registre cu arcaturi de ciubuce, prezentând un plan triconic cu turla pe naos și două turle pe pronaos, în care se îmbină elementele tradiționale cu inovații care îi subliniază originalitatea. Acest sistem de decorare în două registre separate de un brâu median va caracteriza monumentele de cărămidă ridicate în cursul secolului al XVI-lea în Țara Românească.

Edificiul este dispus pe un plan triconic de tip Vodița II și are proporții zvelte, având opt metri lățime și 21,20 metri lungime la o înălțime de 24 metri (fără acoperiș).

Pronaosul bisericii adăpostește mormântul lui Radu cel Mare și racla cu capul lui Mihai Viteazul. Sarcofagele din marmură ale acestor voievozi au fost executate între 1912 și 1913 de Frederic Storck.

Tot aici se găsesc pictați cei trei ctitori: Neagoe Basarab, Radu cel Mare și Mircea cel Bătrân.

Neagoe Basarab, Radu cel Mare și Mircea cel Bătrân

Pictura care împodobise iniţial interiorul bisericii, o operă de valoare din anul 1514 a meşterului Dobromir din Târgovişte în colaborare cu Jitian şi Stanciu, nu s-a păstrat. Pictura actuală aparține pictorului Iosif Keber (1958 din altar) și Preacuviosului Arhimandrit  Sofian Boghiu (1984-1989, în naos și pronaos).

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, clădirile mănăstirii şi turnul-clopotniţă au fost refăcute de domnitorul Gheorghe Bibescu, care a dăruit mai multe odoare bisericii voievodale. Pe la 1863 mănăstirea a fost secularizată, iar autorităţile statului din acea vreme au lăsat-o în uitare. Din 1877 în clădirile ce aparțineau mănăstirii au funcționat de-a lungul timpului diferite instituții, cum ar fi: un lagăr pentru un detașament de prizonieri turci, Școala divizionară de ofițeri, Depozitul de arme al armatei, Școala copiilor de trupă, iar din 1912, la inițiativa lui Nicolae Filipescu, aici a luat ființă un liceu militar.

În timpul domnitorului Radu cel Mare, la Mănăstirea Dealu a fost întemeiată prima tipografie a Țării Românești, una din primele patru tipografii europene, în care s-au tipărit cărți în limba slavonă. Tipograf fiind Ieromonahul Macarie.

Domnitorul Radu cel Mare a fost preocupat de întărirea prestigiului bisericii și de înzestrarea ei cu cărți de slujbe tipărite, înlocuind manuscrisele care erau scumpe și totodată greu de procurat. Astfel, l-a chemat pe Ieromonahul Macarie de la Cetinje din Muntenegru, un tipograf talentat și cu experiență care învățase arta tiparului la Veneția. Ieromonahul Macarie a fost primul „meșter al tiparelor” în Țările Române și a realizat cărți de o mare valoare artistică, lucrările sale fiind cu mult superioare cărților tipărite în acea perioadă. Aici au fost tipărite „Liturghierul (1508) prima carte tipărită pe pământ românesc și prima ediție a acestei cărți de cult în limba slavonă – Octoih (1510) și Tetraevanghel (1512) – însemnătatea acestuia constând în faptul că este prima tipăritură pentru toți ortodocșii care utilizau limba slavonă ca limbă oficială a cultului”. (sursa: din afișul aflat la fața locului)

Un rol important în reorganizarea vieții bisericești muntene a revenit fostului patriarh ecumenic Sfântul Nifon, care a fost adus în țară de Radu cel Mare, care i-a spus: „… eu unul să domnesc întru cele din afară, iar prea sfinția ta să aibă toată grija bisericii întru cele dinăuntru”.

Reproduceri din diferite documente

După anul 1512, Macarie fiind numit mitropolit al Țării Românești, activitatea tipografică de la Mănăstirea Dealu a încetat până în timpul domnitorului Matei Basarab (1632-1654), când s-a instalat aici o tipografie domnească. Prima tipăritură fiind o „Evanghelie învățătoare” sau „Cazanie” (1644), care este printre primele cărți tipărite tot cu litere slavone dar de data aceasta în Limba Română.

Mănăstirea a suferit diferite distrugeri și a fost jefuită, începând cu invadatorii unguri conduși de Gabriel Bathory în anul 1610 și culminând cu devastatorii turci în 1738, când chiliile au fost distruse și bunurile prădate. Apoi au mai fost cutremurele din anii 1802 și 1838.

Ample lucrări de refacere s-au realizat la inițiativa Patriarhului Justinian Marina între anii 1953-1958. Alte lucrări de consolidare s-au realizat în anul 2001 la încăperea destinată muzeului și la biserică. Muzeul care a fost reorganizat de curând, prezintă într-o viziune modernă momentele principale din istoria mănăstirii, icoane și cărți vechi, obiecte bisericești, printre care se află și crucea de lemn de chiparos, ferecată în argint, cu ramele decorate cu ornamente vegetale, dăruită de Matei Basarab și doamna sa Elena în 1648-1649. Tot aici se mai află o reconstituire a unei tiparnițe din secolul al XVI-lea.

 

Prof. Eva Lazea

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (1)

Suntem în AN CENTENAR, când este necesar mai mult ca oricând să ne amintim, dar mai ales să cunoaștem și să prezentăm principalele momente din istoria patriei, atât în mass-media cât și în toate activitățile cultural-artistice – principalele momente din istoria acestui popor frumos și înțelept. Generațiile tinere au acest drept, să-și cunoască strămoșii pentru a-i putea respecta pentru jertfa lor de-a lungul timpului.

TAZLAUL – IZVOR DE INSPIRATIE

izvoarele-tazlauluiAparent, izvoarele Tazlăului sunt mai puţin celebre decât cele ale Nilului, Oltului sau Amazonului. În realitate ele sunt atât de numeroase, încât nimeni nu ştie de unde izvorăşte Tazlăului şi-ţi va răspunde ca un copil isteţ: din munte.

Sau va confunda Tazlăul cu Tarcăul, că tot râu şi munte şi depresiune sunt.

De fapt izvoarele Tazlăului sunt inverse, ca o deltă, rod al inegalabilului umor de Tazlău.

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (3)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-3Deşi nu îşi propune explicit acest lucru Mesageri ai portului naţional. Familia regală a României este o operă ştiinţifică,  o monografie a portului şi costumului popular românesc, un album cu multe imagini inedite sau foarte puţin cunoscute despre Familia regală.

Sunt urmărite detectivistic, cu vocaţie de paparazzi ieşirile în public sau oficiale, întâlnirile de taină sau de relaxare ale diverşilor membri, prinţi, prinţese, alteţe, regi şi regine.

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (2)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-2Se pune firesc o întrebare: a fost costumul pentru familia regală a României, un moft, o încercare de a obţine simpatia românilor, o lovitură de imagine?

Bărbaţii şi femeile din familia regală a României s-au dovedit a fi mai buni români decât mulţi români şi voi evoca trei momente cred semnificative:

Ferdinand I a fost considerat cel mai moale, şters rege al României din cauza timidităţii sale excesive, din cauza

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (1)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-1Am în faţă o nouă şi impresionantă carte, editată de Clubul Colecţionarilor din Piatra-Neamţ probează activitatea entuziastă a unor oameni care îşi propun să nu treacă indiferenţi pe lângă marile evenimente ale neamului, care înţeleg cât de importantă este memoria culturală, istorică şi de imagine  a românilor. De această dată e vorba de o carte dublă, cu două subiecte care s-ar fi putut dezvolta independent, dat care prin cuvânt şi imagine se reunesc convingător: Mesageri ai portului naţional şi Familia regală a României. De fapt chiar titlul apare formulat astfel.

Cartea are desigur şi doi autori fizici, care reuşesc cu fiecare carte să-şi afirme profesionalismul, spiritul de  ştiinţific, simţul istoric, şi, de ce nu patriotismul lor real şi nu de faţadă sau de conjunctură. E vorba de doi ingineri,