Lucrări publicate

Poezie

SONETUL ENIGMATICULUI SFINX (90)

Sfinxul – ilustratie de George Romila

mă simt senin ca omul lui Vitruviu

fantomă de apă  vis de ivoriu

trecând prin rai prin iad prin purgatoriu

fluviu cu fluviu biblicul diluviu

 

îi adresez lui Dumnezeu memoriu

să ard ca steaua nu să fiu Vezuviu

sunt piatră gânditor umil eluviu

nimic celebru mai nimic notoriu

SONETUL LEVATEI (89)

încătușată liberă-i natura

plâns râs aceeași lacrimă sărată

cerneală sânge e aceeași pată

blestem și cântec în aceeași gura

 

încălecăm același drum aceeași roată

creștin ateu la fel ne  e scriptura

de șarpe  sau de tigru mușcătura

girafă om aceeași beregată

SONETUL PIETREI (88)

domnul mi-a dat la naștere o piatră

sisif vei fi de vrei s-o urci pe munte

e bună stăvilar pentru o punte

pentru o moară o cetate vatră

 

iar de va fi așa ca un grăunte

o vei cinsti cum omenești o voatră

în casă ca pe-o zestre dintr-o natră

pe deget de mireasă să te-nfrunte 

SONETUL ZODIACELOR STRANII (87)

 

pășesc prin sideralele băltoace

și-mi număr zile stele în abace

mai cred că ceru-i plin de stâlpi cerdace

lumina-i învelită în cojoace

 

din milioanele de dobitoace

doar noi lăsăm lumina să se joace

deschidem larg ferestrele opace

SONETUL LUNII (86)

Vin caii lumii-n ceruri să mai pască

Albastre ierburi din  tăcute focuri;

Din lună-și fac râzând zeii brelocuri…

O-așteaptă lupii răbdători să crească.

 

Mereu cuprinsă-i noaptea de amocuri

Și uită-atunci să își mai pună mască…

Din goluri, dintre nouri, vrea să nască

Mirări și spaime, bucurii pe-alocuri.

SONETUL FLORII DEVENITE FEMEIE (85)

nu voi alege o anume floare

cum nu aleg un fulg dintr-o ninsoare

razei din ochi nu-i caut un alt soare

val înspumat pentru adânca mare

 

ce pleoapă să îți prind la cingătoare

ce lacrimă albastră nu te doare

un dumnezeu e-n fiece mișcare

și-un curcubeu e punte peste zare

SONETUL RAVNITEI BIBLIOTECI (84)

natura e umbra unei biblioteci

cărțile-n suluri își amintesc copaci

rânduri se-ndoaie ca vița pe araci

silabele spade se ascund în teci

 

vin litere-n vârtejuri  vii vârcolaci

scrisul se desparte în negre poteci

visările se-ascund în case culbeci

oamenii mării-au rămas fără tălmaci

 

fără cuvinte suntem omizi gândaci

ciraci stângaci robaci tenaci sub gârbaci

fără aureolă aurolaci

 

suntem cel mult pe veci reci dieci meteci

secunda se scufundă calm în parseci

ajungem deci în curând cercopiteci

Lucian Strochi

SONETUL HIMEREI (83) E

pentru iubire  animal  de pază

pentru un vis privire clară trează

pentru speranță pot fi chiar o rază

și pentru noapte cântec de amiază

 

pentru tăcere o subtilă frază

pentru săraci un om ales de vază

pentru un paști dorită bobotează

pentru lunatici ochiuri cu turcoază

 

pentru artist subtilă ipostază

pentru timizi o inimă vitează

pentru fecioare chiar o barză brează

hiperbolă timidă sau emfază

 

un duh romantic sau un film de groază

și pentru-nchipuire dreaptă bază

Lucian Strochi

SONETUL MUNTELUI (931) (82) E

eu vă vorbesc de vremuri vechi cărunte

domnul vroia pentru natură–o luntre

și-a început semeț să se încrunte

și-a pus atunci mirat mâna la frunte

 

și-așa a apărut întâiul munte

nu mai cunosc prea multe amănunte

cine și ce vroiau să se înfrunte

o luptă grea între civili și junte

SONETUL BOLII DIVINE (81)

Când iubim frunzele devin albastre,

Rotindu-se în spirale  străvezii;

Pietrele par turme migrând, iată, vii…

Lumânările de priveghi sunt astre…

 

Miros și  norii a trupuri de copii,

Pădurile ajung pe rând fiastre;

Pe umeri cresc brutal aripi măiastre

Și uiți să mai cânți, să scrii, să-ți aparții…

Proza

DONATORII DE SUFLETE (15)

Copiii nu prea știau cum să se poarte cu Ștefan. Vedeau că e vizitat mereu de un Preot care era și nu era tatăl său, Ștefan îi spunea Părinte, dar asta nu spunea nimic, Preotului i se mai spune și Părinte chiar de către oamenii mari, bănuiau că e protejat de profesori, de preoți, de călugări, dar nu aveau nicio dovadă. Mai mult, când cineva nu știa să răspundă la o întrebare, toți ochii se îndreptau spre el. El era salvarea, răspundea și lucrurile puteau merge mai departe, ceilalți putând răsufla ușurați. Nu îl iubeau, dar îl respectau. Doar la sport, redevenea copil, se comporta ca toți ceilalți. Și la muzică, unde doi colegi aveau voci mai bune.

DONATORII DE SUFLETE (14)

Lucian Strochi - aforismeA doua povestire era și mai interesantă și îl mira maturitatea acestor copii. Lucrurile se puteau explica însă fără prea mare greutate. Copiii erau normali, dar trecuseră prin experiențe dureroase, dure, pe care un copil obișnuit, cu părinți, crescut acasă, cu frați și surori, cu bunici, le întâlnește mai rar sau chiar deloc:

 

    CARTEA VRĂJITĂ

Când aveam vreo şapte ani, am descoperit în podul casei o comoară adevărată: o ladă cu cărţi ale tatălui meu, de pe vremea când fusese elev. Am scotocit curios şi nerăbdător prin ladă şi am ales mai ales cărţile cu poze, pentru că, credeam eu, acestea se citeau mai uşor.

Am găsit însă şi o carte ciudată, care nu avea rânduri, ca celelalte cărţi, ci doar cuvinte răzleţe. Am crezut la început că fusese tipărită greşit, dar am renunţat repede la acest gând. Cartea era destul de nouă, era cartonată şi, oricum, era pusă alături de celelalte cărţi.

Am ales o carte cu poze cu animale şi am coborât.

Am citit cartea aleasă, dar gândurile mele au rămas acolo, în pod, la cartea aceea fără rânduri, pe care o socoteam, cu cât mă gândeam mai mult, o carte vrăjită. Nu ştiu de ce credeam că e o carte vrăjită, dar simţeam că aşa trebuia să fie.

Am urcat a doua zi în pod pe furiş, nu voiam să împart cu nimeni taina mea şi am căutat cartea. Era acolo, dar parcă avea şi mai puţine cuvinte, abia câteva pe o pagină întreagă. Am vorbit cu cartea, am întrebat-o ce i s-a întâmplat, dar cartea nu mi-a răspuns.

Am ales altă carte, tot cu poze, de data asta cu plante, am coborât şi m-am retras într-un colţ pe care îl socoteam numai al meu.

Dar cartea aleasă mă plictisi repede, căci gândurile mele erau numai la cartea vrăjită din pod.

Am aşteptat cu nerăbdare să se lumineze de ziuă, ca tata să plece la serviciu şi eu să mă pot duce nestingherit în pod, fără să mă întrebe cineva ce caut eu acolo.

Acum cartea avea şi mai puţine cuvinte, aproape jumătate din câte fuseseră ieri, şi în plus era umedă, jilavă. M-am gândit că acoperişul podului era spart şi că peste noapte plouase, dar nu era adevărat nimic, acoperişul era întreg, iar noaptea fusese senină, cu cerul plin de stele. M-am hotărât să-i vorbesc mai mult, am rugat-o să-mi spună ce se petrece cu ea, dacă nu cumva a plâns. Nu  mi-a răspuns nici de această dată, aşa că am coborât în casă plin de gânduri grele. Am fost tăcut toată seara, spre mirarea tatei şi a bunicii.

N-am prea dormit noaptea, gândindu-mă mereu la cartea mea. Simţeam că e vrăjită şi  n-aş fi vrut s-o împart cu nimeni.

A doua zi era duminică, aşa că tata rămânea acasă. Nu voiam să-i spun că mă urc în pod, aşa că m-am prefăcut nepăsător şi am spus că mă duc să mă joc. Tata a înclinat din cap, „da, du-te”, aşa că eu n-am mai aşteptat altceva şi, ieşind afară, m-am strecurat, ca un fur, în pod. Am pus mâna pe carte şi am simţit că  m-a curentat, de parcă mii de furnici mi s-au strecurat deodată sub piele. Am ştiut atunci că, dacă îi voi vorbi, de data asta cartea îmi va răspunde.

Am întrebat-o dacă e o carte vrăjită şi mi-a răspuns că da.

Nu prea avea chef de vorbă şi nu înţelegeam de ce. Când eşti singur, ai vrea să stai mereu de vorbă cu cineva.

Am întrebat-o apoi de ce îşi pierde cuvintele şi mi-a şoptit că nu-şi pierde cuvintele, ci le dăruieşte. Cui? Cui are nevoie de ele. Dacă un om e bolnav, din carte se desprinde cuvântul sănătate; dacă e trist, cuvântul vesel, sau bucuros. Şi aşa mai departe.

Oamenii nici nu ştiu că ea îi ajută, că au găsit în carte cuvintele de care au avut nevoie.

Am înţeles atunci două lucruri: că, în curând, cartea îşi va pierde toate cuvintele şi atunci va muri, căci o carte vie trebuie să aibă cuvinte, altfel nu e carte, şi că acea străfulgerare dureroasă pe care o simţisem era un cuvânt din carte care intrase în mine.

Dar care era acel cuvânt? Să fi fost cuvântul înţelepciune? Am întrebat cartea, dar ea nu mi-a mai răspuns. Vorbind cu mine îşi pierduse ultimele cuvinte. Murise, cu alte cuvinte.

Am strâns-o puternic la piept, aş fi vrut să-i dau eu viaţă, chiar dacă pentru asta aş fi pierdut-o pe a mea.

Am coborât aproape plângând din pod, strângând la piept foile albe de hârtie. Tata m-a întrebat de ce sunt trist şi că ce fac cu acele foi de hârtie. Nu i-am răspuns. Să-i spun că întâlnisem în pod o carte vrăjită, care murise în mâinile mele, vorbindu-mi? Cum să mă creadă? Cine putea să creadă aşa ceva?

Am ascuns, mângâindu-i paginile, cartea. O noapte întreagă m-am gândit ce să fac cu ea. Apoi m-am gândit că sunt şi eu om, că ea, cartea îi ajutase pe oameni şi oamenii nici nu ştiuseră acest lucru.

Aşa că m-am hotărât să aduc din nou la viaţă cartea. Cum?

Scriind-o din nou. Cu alte cuvinte, dar poate că, scriind mereu, cartea mea vrăjită îşi va găsi singură cuvintele cele dintâi, cuvintele cărţii care fusese. Am scris sute, mii de pagini. Cartea nu s-a trezit încă la viaţă, deși în paginile ei au început să se adune cuvinte. Sper că până la urmă voi scrie şi cuvintele care îi lipsesc. Dacă nu, se va găsi altcineva care să o facă.

Vă spun toate acestea cu teamă, gândindu-mă că poate cartea vorbise numai cu mine, că fusese vrăjită numai pentru mine. 

Aşa că m-am gândit să vă spun despre ea şi să vă rog să scrieţi cât mai multe rânduri, poate se vor potrivi cândva cuvintele lipsă.

Până atunci eu continui să-mi scriu, cu teamă şi  speranţă, rândurile…

…Dar erau și alte lucruri, naive, dar pline de farmec. În general erau de la cei de la primară.

Iată ce credeau de pildă, copiii de 8 – 10 ani despre suflet, despre sfinți, biserică, Dumnezeu și oameni:

„Dumnezeu se înțelege mai ușor cu copiii mici, căci cei mici au un suflet mai încăpător. La oamenii mari e înghesuială de rele, că nici n-ai unde să stai.” 

„Călugării nu sunt așa de vorbăreți, pentru că, dacă îl lasă pe Dumnezeu să le vorbească toată ziua, ei s-au obișnuit să tacă mult, ca să-L asculte, că nu pot să-L întrerupă tocmai pe Dumnezeu.”

„Biserica nu iubește plăcerea, că plăcerea îți aduce să spui mereu că mai vrei,  pe când mulțumirea îți aduce să spui că-ți ajunge.”

„Îngerii nu ne spun cum e în Rai, de unde sunt ei, căci atunci când mori e ca un fel de ziua ta și primești cadou Raiul și ei nu pot spune dinainte  cum arată cadoul pe care îl primești pentru că se strică ziua.”

„Nu trebuie să stai cu păcatul în tine, trebuie să mergi la spovedit, ca păcatul din tine să nu facă pui de păcați.”

„Preoții vin în casele oamenilor de Paști și de Crăciun ca să sfințească toate camerele, că le curăță cu agheasmă care e un detergent foarte bun împotriva dracilor.”

„Cei care nu-l găsesc pe Dumnezeu sunt cei care îl caută din interes.”

„Altarul e partea din biserică unde preotul vorbește între patru ochi cu Dumnezeu.”

„Unii oameni nu putrezesc după ce mor, pentru că trupurile au fost băgate în pământ cu cerul în ei.”

„Sfinții au aureola rotundă și nu pătrată, ca sa nu facă vreun rău, nici măcar din greșeală – că poate cine știe, când se ridică la cer, să nu înțepe cu vreun colț o pasăre în zbor.”

„Oamenii care cred în Dumnezeu se dezvoltă mai repede decât ceilalți oameni, pentru că ei ajung să-și dezvolte esențialul.”

„Ne dăm seama că Dumnezeu îi iubește pe oameni la fel, că dacă  te desparți de El și mai târziu te întorci la El, nu ține supărare și te ajută la fel ca și pe cei care au fost tot timpul cu el.”

„Inima bate, bate până se stinge, că inima este ca lumânarea și, dacă tu crezi în Dumnezeu, El ți-o aprinde din nou în cer.”

„Dacă cineva ar insista la  ușa mea să-mi schimb religia, aș zice că nu pot, pentru că ar fi ca și când mi-ar cere să-mi schimb părinții.”

„Sufletul e mai ușor ca aerul, dar poate fi mai greu ca pământul, dacă e atins de păcate.”

„Și pietrele au suflet, numai că ele au suflet de piatră.”

„Sufletul e de culoare albastră, dar e atât de albastră, că devine străvezie”.

„Vorba lui Dumnezeu e în toate limbile și o înțeleg toți oamenii.”

„Agheasma e un acid, dar care arde numai sufletul dracilor.”

„Păcatul nu se șterge cu radiera.”

„Lumina e în ochii lui Dumnezeu. În ochii Diavolului e văpaie.”

„Biserica este un hotel al sufletelor: dar are o singură cameră cu paturi suprapuse, ca la o cabană la munte.”

Lucian Strochi

DONATORII DE SUFLETE (13)

Ștefan a trecut și prin multe experiențe incredibile care l-au marcat pe viață.

O primă experiență a avut-o atunci când un coleg a fost cuprins subit de convulsii.

S-a prăbușit fulgerat la pământ, pe spate, cu gura plină de sânge. Făcea spume la gură, iar tot corpul și mai ales picioarele fuseseră cuprinse de un tremur grozav. Parcă ar fi fost pus la un curent electric puternic.

Nu a durat prea mult totul, dar întâmplarea i s-a decupat perfect în minte și luni de zile a visat-o, de parcă ar fi văzut, de sute de ori, același film. Un film fără început și fără sfârșit.

DONATORII DE SUFLETE (12)

„Richard Swinburne a scris: „Sufletele sunt obiecte imateriale cu proprietăți mentale. Au senzații și gânduri, dorințe și credințe și îndeplinesc acțiuni intenționate. Sufletele sunt părți esențiale din ființele umane”.”

„În hinduism, cuvintele cele mai apropiate în corespondență cu sufletul sunt Jiva, Atman și Purusha, însemnând Sinele individual.”

„Potrivit jainismului, Sufletul (Jiva) există, având o existență separată de corpul care îl găzduiește. Orice făptură vie (bacterie, plantă, animal sau om) are suflet. Sufletul este diferențiat de non-Suflet sau realitate nevie (ajiva) ce constă în: materie, timp, spațiu, mediu de mișcare și mediu de odihnă.

Pentru jainiști, moksa este realizarea sufletului și salvarea lui. Iată câteva citate din Pankastikayasara, un text jainist din secolul I, scris de Acharya Kundakunda.

DONATORII DE SUFLETE (11)

Sufletul continuă să trăiască după moartea fizică, el este nemuritor.

Raiul poate fi văzut ca o apropiere a sufletului de Dumnezeu, iar Iadul ca o stare de îndepărtare de Dumnezeu.

În Budism, fiecare școală are părerile ei despre suflet. Budismul ne învață că toate lucrurile sunt  într-o stare continuă de flux: toate se schimbă, nicio stare permanentă nu există prin sinea sa. O ființă umană nu are un sine permanent. Termenii de „Eu” sau „mine” nu se referă la nimic fix. Când trupul moare, procesele mentale necorporeale continuă și suntem renăscuți într-un nou corp.

Pentru că procesele mentale sunt într-o constantă schimbare, ființa ce este renăscută nu este nici complet diferită, dar nici exact identică celei care a murit. Totuși, ființa nouă este un continuu cu ființa care a murit. 

DONATORII DE SUFLETE (10)

Dar marile întrebări pe care și le punea erau legate de suflet: Ce e sufletul? Există sufletul? Unde se găsește el în corpul nostru? Este nemuritor sufletul? Celelalte ființe, lucrurile au sau nu suflet? Și câte și mai câte.

A observat că sufletul e definit de greci ca fiind psyche = viață, spirit, conștiință, opus cuvântului soma care însemna corp.  La romani psyche a fost tradus de Terențiu prin anima.

În Biblia de la București din 1688, traducătorul spunea:

„Și nu vă teameți de acela care omoară trupul, iar sufletul nu-l pot omorî; ce vă teameți mai vârtos de acela ce poate pierde sufletul și trupul în gheena.”

DONATORII DE SUFLETE (9)

ȘCOALA CEA NOUĂ NU ERA MULT DIFERITĂ DE CEA DE PÂNĂ ATUNCI. ACEIAȘI COPII, E DREPT ACUM ÎMBRĂCAȚI ÎN NEGRU, O CULOARE SUFERITOARE, DE FAPT UN CENUȘIU ÎNCHIS, TE PUTEAI PĂTA ȘI NIMENI NU AR FI VĂZUT PETELE. Nici jegul, nici rosăturile, nici chiar pânza mai rărită și lustruită.

În fiecare sală, chiar și pe holuri, vedeai pe pereții albi, ce păreau proaspăt văruiți, câte o icoană a Maicii Domnului sau a lui Iisus. Mai rar câte un crucifix, candele, foarte rar aprinse, și icoane cu alți sfinți, între care recunoșteai icoana Sfântului Nicolae, a Sfântului Gheorghe, dar și a Sfântului Ștefan.

DONATORII DE SUFLETE (8)

 …Se privi cu un fel de uimire, nu cu spaimă, așa cum s-ar fi așteptat ceilalți și chiar el, se gândiseră la chinurile Mântuitorului, dar el  mai mult  la faptul propriile sale chinuri erau binemeritate, ce suferise Narcis era incomparabil mai dureros, mai dur, mai inuman, decât ce suferea el acum, se gândi chiar să ia totul în joacă; era vorba de o piesă, în care el avea rolul protagonistului, era Christos, e o cinste pentru orice om să fie, măcar pentru o clipă, Christos, așa încât zâmbi, ceea ce îi înfurie teribil pe cei care îl legau, încât îl cetluiră bine, să-i treacă pofta de zâmbet, să simtă durerea adevărată, crâncenă, să-i vină să urle precum lupii și se grăbiră să-i pună și un căluș, se vede că mai făcuseră asta, le reușise călușul din prima, nu e deloc ușor să pui cuiva un căluș.

Îl dureau brațele, pentru altul durerea ar fi fost insuportabilă, pentru el încă nu, își îndreptă gândurile spre viața lui de până atunci, se gândi la nașterea sa, apoi la găsirea lui, ca prunc nevinovat la biserică, fu inundat de un val de căldură gândindu-se la Părinte, la tot ce făcuse și mai făcea încă pentru el, se gândi și la Preoteasă, o înțelegea și pe ea, apoi se gândi că trebuie să trăiască, nu atât pentru el, cât pentru alții, ei o luaseră pe o cale greșită și trebuiau readuși la Dreapta Cale, Adevărata și Singura.

Se simți puternic, mai tare ca o stâncă, avu impresia că funia va ceda și chiar așa se și întâmplă, nu era convins că o mână de prieten nu îl ajutase, tăindu-i legătura de la o mână, era amorțit, confuz, năclăit și gândurile lui nu se închegau în idei, cuvintele nu se adunau unul după altul, ci explodau împreună, fără putere însă, așa încât nu știa nici el adevărul, dacă se eliberase singur sau fusese ajutat de cineva, dacă nu cumva intervenise chiar Îngerul lui Păzitor, totul era posibil, așa că se eliberă pe rând, prima dată cealaltă mână, apoi și picioarele, se umflaseră, se învinețiseră, îl dureau, se frecă energic, punându-și sângele și mușchii în mișcare, se îndreptă spre dormitor, neștiind prea bine unde sunt ceilalți și ce avea el de făcut.

Aici îl găsiră cei cinci când se întorseseră de la pepinieră, se uitau holbați la el, nu le venea să creadă că se eliberase, că își desfăcuse singur funia, legăturile, se uitaseră cu atenție, nu era nicio urmă de tăietură, deci nu intervenise altcineva, erau într-un fel mulțumiți, îl pedepsiseră, erau siguri că de acum nu va mai vorbi niciodată împotriva lor, încercau  pentru prima dată chiar un vag sentiment religios, izvorât din frică, din neputința lor de a înțelege ce se petrecuse de fapt.

Începuseră apoi să îl privească cu alți ochi, era mult mai puternic decât își închipuiseră ei, era ajutat și de altcineva, de altceva, poate chiar de un Înger sau chiar de Dumnezeu, îi mira, îi zăpăcea faptul că el nu le-a reproșat nimic, a zâmbit în continuare, ca și cum i-ar fi înțeles, ca și cum i-ar fi iertat, ba chiar că avea încredere în ei că vor face și fapte bune, erau derutați, dezorientați, buimaci, nu erau pregătiți pentru asta, îi unise până atunci ura, un fel de protest oarecum legitim împotriva unei vieți nedrepte; erau până la urmă un fel de justițiari, așa cum și tâlharii, criminalii, violatorii sunt un fel de justițiari, nu foloseau ei acest cuvânt, dar asta gândeau.

Observase că și el se schimbase din acea zi, așa că i se schimbase și porecla, nu mai era Popicu, ci Părintele și, ca orice poreclă, era spusă pe jumătate în derâdere, pe jumătate în serios.

Cineva îl văzuse intrând în magazie. Poate îl și pârâse Echipei. Lucrurile acestea sunt prea încâlcite pentru a fi deslușite vreodată.

Știuse sau nu ce se petrecuse acolo, în întunericul magaziei? Dar povestise că un stol imens de rândunele se strecurase înăuntru,     printr-o gaură în ușă. Apoi câteva ciori cu ciocuri puternice, negre ca smoala. Să fi desfăcut ele funia? Și dacă da, ce le îndemnase să facă acest lucru? Și mai erau și șobolanii, adunați în șiruri neregulate, dar nesfârșite.

Ceva trebuie să se fi petrecut și cuvântul minune poate fi o cheie potrivită pentru toate ușile.

Iar el, stând pe cruce, căci cruce era până la urmă, privea gânditor la acea armată de oameni înlemniți din magazie, multe traverse de cale ferată, apoi stâlpi de la porți, adevărate totemuri. Mai târziu a aflat că trunchiurile acelea de copac, buturugile, chiar erau oameni sau pe aproape, pentru că atunci când cineva moare și nu i se găsește trupul, în mormântul său se va pune un trunchi de copac, de înălțimea mortului și trunchiul acela sau mortul se numește cenotaf.

Pe funii de rufe și pe sârme zincate atârna în neorânduială lâna spălată și pusă la uscat, gata de a fi toarsă.  Era lâna tunsă de la zeci de oi și el își imagină că e vorba de o turmă de oi ciudată, turmă ce se temea să atingă pământul și atunci oile stăteau pe sârme și pe funii precum păsările, așteptându-l pe el, să le îndrume. Căci el era Păstorul.

Și multe asemenea visuri, coșmaruri, viziuni, închipuiri avusese el cât a stat pe cruce. Și la toate le găsea aceeași rezolvare: el trebuia să aibă grijă de turma sa, el era Păstorul și își primise această cinste prin suferință. Și, poate, o parte din păcatul cel mare și încălcarea poruncii să nu ucizi aveau să-i fie, dacă nu șterse de tot, atunci măcar în parte.

Iar când Părintele îi veni în vizită, făcea asta cam o dată la trei săptămâni, îi mărturisi că ar vrea să fie preot.

O clipă, înduioșat, Părintele crezu că fiul lui vrea să-i urmeze calea, dar apoi înțelese că e vorba de ceva mai grav, mai adânc și fu tulburat peste măsură.

Și își jură în sinea lui că va face tot ce îi stă în putință să îl ajute, trecând peste privirile piezișe și zâmbetele strâmbe ale oamenilor.

Lucian Strochi

 

 

 

 

Aprecieri critice – Donatorii de suflete (3)

Originalitatea la tezaurul de gândire estetico-sacro-profan românesc/ european, al scriitorului bibliocrat, Lucian Strochi, constă în postularea și transfigurarea Lumii ca Teatru, într-o Libris Mundi sibilinică, postmodernă, proteică, noologică, dar și în configurarea misterului existențial, văzut ca un dat ontologic suprem, alături de Nihil sine Deos și de sugestia omniprezentă, că toate au mai fost văzute de noi, într-o existență anterioară. Fascinația acestui artist de tip renascentist, pentru infinita morfologie a enigmelor Cosmosului, a tainelor Omului proteic, ființă cosmică, este permanent potențată de cultura sa enciclopedică, de perpetuarea estetico-poetică/ poietică, într-un dedalic labirint borgesian al simbolurilor și al nesfârșitelor serii de toposuri, de timpuri divergente, convergente, paralele, de ontologia misterului și de mitul conservării miraculoase a tainelor Sufletului.

Autorul capodoperei Donatorii de suflete are nostalgia Cărții totale, a divinei Biblioteci, a Cerului înstelat, dar și a filosofiei ce ne propune abolirea celor trei principii ale logicii: de identitate, noncontradicție, terț exclus/ inclus. Astfel, mitografia omului etern, din romanul său, arhetipal, plutitor, filosofico-teologic este ca un joc de tarot: repetă modelele arhetipale ale inconștientului, retrăiește fascinația exercitată de seriile de opoziții ale lumii: masculin – feminin; bine – rău; lumină – întuneric etc., remitizează interacțiunea celor patru elemente: aer, apă, foc și pământ, dar și corelația rai – iad. Lucian Strochi, el însuși un donator de suflete, mi se pare un scriitor ales și angajat în profeție ca într-o actualitate.                                                                  

 

PETRE ISACHI 

Lucian Strochi nu este un scriitor, ci un adevărat fenomen literar, el nu stăpânește doar cuvântul, ci materia și antimateria scrisului, mantrele și tantrele dezvoltării spiritului uman,  un adevărat atlant rătăcit la timpul prezent, înălțător de piramide estetice, atât în proză cât și în poezie. Opera lui este una megalitică, religioasă și funebră în egală măsură, formată din elemente brute pre care sunt așezate broderii gotice și motive suprarealiste, astfel încât ea poate lua forma eternității și a fluidului în egală măsură. Cartea DONATORII DE SUFLETE este o donație pentru revigorarea literaturii române, un manual enciclopedic despre antropologia sufletului uman, cu trepte de evoluție și de cădere în hecatele primitivismului și ignoranței, dar și de salvare prin cunoaștere și de șlefuire prin iubire pură… Succes cărții, succes autorului… Mi-a plăcut și o voi reciti cu aceeași plăcere…

ECATERINA  PETRESCU BOTONCEA

 

Aprecieri critice – Donatorii de suflete (2)

Donatorii de Suflete este  o minunată aventură și un Omagiu al Începutului, al Cuvântului, al Cărții, al Religiei, al Iubirii de Oameni și de Istorie, dar, mai presus de toate, al Iubirii pentru FEMEIE, o aventură la capătul căreia avem revelația Sufletului și a Donatorilor lui.

O carte cum nu am mai citit până acum, cred că nu a mai fost scrisă și care e atât de densă, încât a trebuit să o recitesc, pentru a nu pierde nimic din bogăția cuvântului ei, „căci în ea sunt cuprinse toate darurile promise și încă nepromise și chiar multe neștiute”.

Lucian Strochi a primit de la Dumnezeu și ne-a dăruit, la rându-i, CARTEA și sufletul ei.

GRAȚIELA RÎPEANU (CANADA)

Poezie

APUS DE SOARE – LA TEATRUL TINERETULUI

Teatrul-Tineretului-Apus-de-soare-2004Primele întrebări pe care ni le putem pune în legătură cu prezenţa piesei istorice Apus de soare de Barbu Ştefănescu Delavrancea pe o scenă de teatru profesionist din mileniul III este legată de receptare: Ce mai spune o piesă de acest tip sensibilităţii noastre, în ce măsură naţionalismul şi mitizarea unui personaj (e drept, fabulos) mai convinge un cetăţean care se vrea internaţional/ist, care aşteaptă globalizarea şi Marea Europă?

Piesa – prima partea a unei trilogii – a avut mare succes la premieră şi în epocă şi asta din mai multe motive. În primul rând era vorba de carisma autorului, Barbu Şt. Delavrancea fiind cel mai strălucit orator de la începutul secolului al XIX–lea, calitate ce l-a propulsat până în fotoliul de Primar general al Capitalei! În al doilea rând exista o tradiţie a piesei istorice, spectatorul acelor vremi având o ofertă de gen impresionantă: Răzvan şi Vidra, Despot-Vodă, Vlaicu-Vodă (ca să amintim doar biruinţele). În al treilea rând, exista o sete de rotund, de Românie Mare, Transilvania, Moldova de peste Prut, Banatul, Bucovina fiind pe atunci în aşteptare. În fine, drama are un moment astral al ei, celebrul monolog al lui Ştefan, la fel de celebru ca dialogul dintre Mircea şi Baiazid din Scrisoarea III.

Altfel piesa e modestă, nu are fior dramatic, conflictul e aproape inexistent(o statuie nu se poate bate cu umbrele, chiar dacă ele sunt trei), iar pe alocuri e melodramatică, cu accente de…telenovelă (iată-l pe Delavrancea şi precursor!).

În mai mult de jumătate din piesă Ştefan agonizează, se vaită eroic, medicii (străini, desigur) sar ca arşi la fiecare oftat mai convingător al protagonistului…

Şi mai e ceva. lumea noastră s-a cam săturat de discursuri, poate din cauza politicii, poate pentru că se simte găunosul în miezul oricărei fraze, altminteri bine împachetate.

Cât despre patriotism, ce să mai vorbim!

Un spectacol cu mai multe istorii. Adică rădăcini…

Un interviu cu Ştefan Iordănescu

Stefan-IordanescuR: Eşti, cu Shakespeare reîncărcat, la a cincea montare la Piatra-Neamţ. Practic, acum e vorba de o selecţie de mai multe piese din Shakespeare. „Montura” îţi aparţine. E uşor sau nu un spectacol care să comprime atâtea piese celebre, replici, monologuri, situaţii, costume? Cum reacţionează actorii? Cum crezi că vor reacţiona spectatorii? Sunt nu mai puţin de şapte piese în una singură…

I: Spectacolul acesta are câteva istorii şi rădăcini. Prima istorie datează din 1999, când am realizat un Work Shop la Royal Shakespeare Company, unde, timp de trei săptămâni, împreună cu alţi regizori din toată lumea, am realizat o Integrală Shakespeare. Eu am realizat Hamlet, am ţinut şi un curs despre Hamlet. A doua istorie o constituie cele câteva spectacole Shakespeare pe care le-am văzut. E vorba de spectacolul lui Silviu Purcărete cu Titus Andronicus de la Teatrul Naţional din Craiova, de spectacolele Cătălinei Buzoianu de la Institutul Casandra, realizat cu studenţi, în 1978. Şi eu am realizat, în 1999, un Macbeth la Târgu-Mureş. Tot aici aş încadra şi spectacolul lui Robert (Bob) Wilson cu Die Hamlet Machine de Heiner Müller. A trei istorie (sursă) e textul Opere complete a lui WLM SHKSPR, text tradus şi montat de Petre Bokor la Craiova, la Nottara, la Braşov şi de mine la Arad. Mi s-a părut bună ideea să cuprinzi într-un spectacol tot universul Shakespeare, însă am simţit nevoia să sondez mai adânc textul, să ajung în profunzimea textelor shakespeare-iene. În fine, ultima istorie, sursă, o constituie întâlnirea mea cu colectivul Teatrului Tineretului. Am făcut un Work Shop, textul iniţial al lui Petre Bokor fiind doar un punct de plecare, pentru un spectacol nou, de sine stătător. Acest Work Shop, cu toţi actorii teatrului, desfăşurat acum şase săptămâni, a fost un alt punct de plecare. Actorii şi-au căutat singuri textele din Shakespeare care să-i reprezinte, am lucrat câteva dintre ele care mi s-au părut mai importante. Spectacolul actual prezintă munca a 6 actori care au ales împreună cu mine materialul care constituie structura spectacolului. Spectatorii vor vedea şi se vor pronunţa asupra spectacolului…

Teatru: DE SFÂNTUL GHEORGHE AM AVUT …YORICK

Festival-de-teatru(1992)

RADIOGRAFIA UNUI FESTIVAL

Ediţia a II-a a Festivalului de teatru YORICK organizat între 20-23 aprilie 1992 de Casa de Cultură a Sindicatelor din Piatra-Neamţ debutează calm. Toate lucrurile par a fi puse la punct, inclusiv „modificările” de ultimă oră. Încep primele intervenţii, primele emoţii.

Mottoul festivalului e împrumutat de la cei din Năsăud: „Întunericul a îmbrăcat haina luminii”. Motivaţia: toate spectacolule avea să înceapă pe întuneric (cu o excepţie). Şi nu din cauza unei pene de curent…

Primul spectacol,(cel al Năsăudului), primele concluzii: text interesant, bine decupat, dar…mişcare scenică imposibilă, trei personaje uitate de regizor pe scenă vreo treizeci de minute (unul din personaje dădea totuşi din mâini?!?). Cineva propune un premiu de neinterpretare feminină.

Căminul cultural din Săcel (Maramureş) propune Cântec de Bătrân de Valentin Munteanu. Primul paradox: deşi foarte mulţi poartă numele de „Grad” (o, poezia regulamentelor militare!), vizată e armata, care în 1907 „nu a fost cu noi”. Textul tezist (pe lângă figura luminoasă a preotului, figura la fel de luminoasă a muncitorului – e drept, aluziv : Paşcanii, ah, Paşcanii!). Avem şi Deus ex machina)În traducere: Zeul te macină!), aşa că totul e bine când se sfârşeşte… Interpretarea corectă nu salvează un text vetust.

Primul „Caragiale” vine de la Urziceni. N-a fost o Năpastă (nici la propriu, nici la figurat). Spectacol curat, bună Anca, bun şi Gheorghe, ne bun Dragomir şi ne bun Nebunul (Ion pe lângă PGP, mai avea şi epilepsie, paranoia etc.) Nebunii sunt ceva mai expresivi şi mai hotărâţi.

Teatru: RADIOGRAFIA UNUI PORTRET COLECTIV

TeatrulTineretului-dulcea-ipocriziePalmares. Bilanţ. Perspectivă. Trei termeni nedramatici, aproape „festivişti”, imposibil însă de evitat pentru oricine ar încerca o „ochire retrospectivă” asupra stagiunii 79 – 80 a Teatrului Tineretului (pe scurt „T.T.” –.colectivul pietrean având suficiente argumente pentru a-şi putea etala butonii simetrici ai iniţialelor).

După spectacolul de lirică patriotică „Suntem şi rămânem” (regia Eduard Covali) şi „Cei trei muschetari” (care a deschis de fapt stagiunea), a urmat premiera cu „Program special L.B.”, piesa englezului Stephen Poliakoff, în regia inspirată a lui Alexandru Tocilescu (regizorul Nevestelor…) şi în scenografia expresivă a lui François Pamfil. Departe de a fi un „colaj” de fraze dramatice şi muzicale, departe de a înfăţişa doar „suferinţele” unui redactor muzical dintr-un obscur studio de radio, piesa se constituie într-un vehement rechizitoriu împotriva poluării sonore, a inculturii, a prostului gust „taxat” drept artă şi impus prin puterea difuzoarelor şi amplificatoarelor, încercând să corecteze, măcar în ultimul ceas, traiectoria unor juvenile destine în derivă, o lecţie de demnitate şi de luciditate amară, poate prea târziu cucerită; piesa nu cere aplauze, ci o participare mai intimă şi mai subtilă.

E o piesă care prilejuieşte un rol de zile mari actorului Cornel Nicoară (rol extrem de dificil: să „spaţiezi” doar prin privire şi prin polifonia vocilor e o performanţă greu de egalat), veritabilul debut pietrean al actorului Răzvan Ionescu (remarcabilă „devenirea” personajului Rex), un rol mic cât o bijuterie lui Constantin Ghenescu şi două partituri cu replici puţine, dar suficient de sugestive, actriţelor Mariana Buruiană-Dabija şi Anca Bejenaru.

RADIOGRAFIA UNUI TURNEU

Teatrul-Tineretului-2007La invitaţia Teatrului Masca, Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ a efectuat, în zilele de 22-25 februarie 2007 un turneu la Bucureşti cu spectacolele Angajare de clovn de Matei Vişniec, un spectacol de Louise Dănceanu şi Dacă ăla e cu aia, ai’a lui cu cine-o fi? de Mimi Brănescu, în regia lui Dan Tudor.”

Cam aşa ar suna sec, dar corect, un comunicat de presă.

În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate, cu elemente de senzaţional, cu zâmbete strivite, cu mâini ridicate expresiv a disperare, cu tabieturi ştiute de toată lumea, cu familii regăsite preţ de câteva ore, cu critici prea serioşi la început şi prea destinşi după spectacol, cu o televiziune care vor emite începând cu 5 martie a.c., cu actori înfrăţiţi, cu spectatori formidabili, cu un teatru de mileniu III (ca dotare). Pe scurt, o lume minunată, ca o dulce otravă, pe care e păcat să nu o cunoşti, dar dacă o cunoşti, crează dependenţe.

Se pleacă din curtea teatrului, la nouă dimineaţa imprecis, adică după o ezitare academică de un sfert de ceas. Formula e completă, plus regizorul Sorin Militaru care redevine pentru câteva zile bucureştean. Plecăm primăvara şi ajungem iarna, dar, oricum, la Bucureşti e mai cald decât la Piatra, unde în plus şi ninge.

O oprire de o oră, pentru masa de prânz, undeva pe traseu, se mănâncă bine, numai cârnaţul de Pleşcoi vrea să demonstreze că nu degeaba e marcă înregistrată şi e piperat la propriu. Se traversează tot Bucureştiul şi ajungem la Hotelul Sir, denumire nostalgică şi titlu de nobleţe pe care îl visează toţi actorii, de la Laurence Olivier încoace.

EU ŞI TEATRUL

vasilache_si-marioaraLegăturile mele cu teatrul trec de vârsta jubileului. Acum cincizeci şi ceva de ani urmăream cu sufletul şi cu genunchii la gură păţaniile unor păpuşi obraznice, gălăgioase şi bătăuşe la Teatrul Vasilache din Petroşani, teatru aflat undeva în apropierea Pieţei Centrale a oraşului. Câţiva ani mai târziu participam la piesa Atrizii la Teatrul de Stat Valea Jiului, în prezenţa autorului, Victor Eftimiu.

Am evocat deja aceste întâlniri care m-au marcat profund, prima pentru că încercam o dezamăgire cumplită, resimţită organic, văzând din balcon, faptul că păpuşile nu erau vii, ci mânuite prin sfori de către oameni, ascunşi în dosul unui placaj, iar a doua pentru că scriitorul Victor Eftimiu mi-a apărut ca un zeu printre oameni; el, bătrânul aflat într-un scaun cu rotile (sau într-un jilţ), purtat ca un senator roman, într-o lectică, spre scenă, la aplauze, de braţe credincioase, ne domina olimpian, ca o statuie vie.

Primele mele proiecte teatrale serioase datează din 1992, atunci când mi-am schiţat un proiect literar amplu. La capitolul Teatru erau trecute următoarele titluri de piese: Acolade, Arcul de triumf, A şaptea pecete, Ceva despre cineva, Cumpăna, Grota vântului, Lamura, Noaptea inorogului, Scurt tratat despre bubaline, Socrate. De scris, am scris până acum doar Arcul de triumf şi Cumpăna. Pe prima, o piesă interesantă, am pierdut-o, deşi ea a ajuns să fie citită de vreo doi-trei secretari literari care au avut despre ea destule cuvinte de laudă; a doua, de asemenea rătăcită, a luat chiar un premiu literar, locul II pe ţară, dar era atât de slabă, încât nu-mi mai amintesc din ea nici măcar o replică…

Paradoxal, deşi nu scriam teatru, eram încurajat să o fac (de către prieteni, evident), apreciindu-mi-se promptitudinea şi incisivitatea unor replici, dar şi o viziune dramatică inedită în celelalte texte (poeme, romane, povestiri). Criticul Constantin Tomşa îmi lua un interviu despre teatru pentru cartea sa Lucian Strochi sau ieşirea din cuvânt, apărută în 2003, din care reproduc câteva fragmente: „Teatrul m-a fascinat dintotdeauna, ca pe fiecare, cred. La urma urmelor, atunci când se joacă singuri de-a mama şi de-a tata, de-a doctorul, de-a baba oarba, de-a teatrul, copiii (aceiaşi!) sunt regizori, scenografi, autori dramatici, actori, ba chiar joacă, aproape simultan, mai multe roluri, îşi dau singuri replici, cu voci schimbate, adecvate personajelor, caracterelor, însufleţesc marionetele, păpuşile, scaunele. Câţi actori profesionişti reuşesc acest lucru? Prima întâlnire cu un teatru profesionist s-a produs la Petroşani (cred că teatrul se numea pe atunci Teatrul de Stat Valea Jiului) şi se afla dincolo de calea ferată. Se juca, dacă nu mă înşel, piesa Atrizii, iar autorul, Victor Eftimiu, venise, într-un scaun cu rotile, să-şi vadă piesa. Era un vultur argintiu, cu o frumuseţe statuară, ne domina pe toţi, părea că pluteşte peste noi, printre noi. Nu mai reţin altceva, nici măcar nu sunt sigur că nu era vorba de Înşiră-te, mărgărite…, dar acea scenă n-am uitat-o şi nu am mai revăzut-o decât mult mai târziu, în Siberiada; acolo însă era vorba de o fetiţă dusă pe umeri de tatăl ei, iar semnificaţia scenei era cu totul alta. Tot o experienţă teatrală e cea povestită de mine undeva, despre trădarea iluziei, despre teatrul de păpuşi şi păpuşarii – deconspiraţi de înălţimea lojei în care mă refugiasem. Prima experienţă de autor dramatic am încercat-o ca student, când am compus o piesă într-un concurs interfacultăţi şi, fiind o piesă originală, se puncta bine. Era şi un juriu din care făceau parte, între alţii, Irina Petrescu şi Virgil Ogăşanu, iar dintre actori îl mai reţin pe regretatul poet gorjean Alin (Artur) Bădiţa. Ideea piesei era următoarea: se organiza o preselecţie pentru un teatru studenţesc, actorii erau nonconformişti (Achile, de exemplu, avea ochelari!), întârziau de la repetiţii (nici nu prea înţelegeau rolul lor) dar motivat, pentru că afară era viaţa şi ei nu înţelegeau de ce trebuie să joace într-o piesă antică; ei care vroiau să joace, în cel mai bun caz, Hamlet, văzut eventual ca Romeo şi Julieta, adică accentuându-se pe latura uşor erotică. Ei vroiau să joace viaţa, cu dramoletele ei, cu ridicolul ei, dar şi cu dramele sau chiar tragediile ei. Piesa a căzut cu succes, în primul rând din cauza protagonistului care, pentru a-şi face curaj, a dat peste cap aproape o jumătate de sticlă de un litru de coniac. Cu ceva tot m-am ales din piesă: am fost selecţionat ca… actor pentru un festival de teatru studenţesc de la Braşov, într-un recital pe versurile lui Zaharia Stancu, în regia studentului Ion Dade Moisescu. Am avut ocazia însă, fiind student la Bucureşti, să urmăresc câţiva regizori, actori şi scenografi extraordinari, apoi am descoperit teatrul lui Eugen Ionesco, teatrul lui Dürrenmatt, teatrul englez al lui John Osborne şi teatrul american gen Tennessy Williams. Shakespeare m-a fascinat dintotdeauna, prin verbul său inegalabil (cred că doar Dante îl egalează), dar scenografia la piesele sale m-a derutat în copilărie, de multe ori crezând că marele Will este un autor de basme. Între Regele Lear şi Sarea în bucate eu nu vedeam diferenţe prea mari. Am scris câteva piese de teatru, Arcul de triumf – în primul rând (cândva mă voi întoarce la ea, sunt sigur). Am mai scris o piesă, Cumpăna, proastă (de aceea a şi fost premiată), dar, ceea ce m-a interesat întotdeauna, a fost nu replica, dialogul propriu-zis, ci volumetria unei piese de teatru, relaţia actor-text-scenografie-costum-lumină-sunet-spectator-autor-regizor (există o singură relaţie, nu mai multe). Revenind însă la piesele de teatru: cred că am replică, suficient umor, e drept, cam livresc, bazat pe paradox şi calambur, cred că pot înscena convingător o situaţie comică sau una dramatică. Mă tem doar de parabolă, de facilitatea ei, de liricizarea textului dramatic, de metaforele care te pot încânta la un moment dat, dar care se uzează repede (uzura morală a metaforei). Îmi doresc apoi ca spectacolul să fie cât mai fidel viziunii mele, ceea ce e aproape imposibil, din cauza orgoliilor şi a lipsei de profesionalism, în cele mai multe situaţii.”

Teatru: TE VOI PRIVI PÂNĂ CÂND VOI DEVENI PRIVIRE

teatru-tineret-ankaraPersonaje: Juriul – 3 membri, Concurent I, Concurent II, Profesorul, Tânăr I, Tânăr II,Tânăr III,Tânăr IV

O tabără internaţională a elevilor. Într-o sală (de clasă) are loc o selecţie pentru tineri actori care să joace într-o piesă dintr-un program european. Decorul este extrem de simplu: o masă, câteva scaune, un panou care permite intrările şi ieşirile actorilor


UN MEMBRU AL JURIULUI: Poftiţi, urmaţi dumneavoastră. E penultima probă. Recitarea. Baftă!

CONCURENT I: Să fie! (Recită, uşor emoţionată): teme-te de cei fără umbră: ei vin / din ne-ncepute ape şi sunt / de stirpe aleasă / sunt fără de număr şi poartă / veşnic alt chip de prieten al nostru / au tălpile curate de parcă culorile / nu le-a vorbit nu le-a uns / şi nici o culoare a ochiului nu le-a / ars / teme-te de cei fără umbră căci nu-i vei putea / înţelege / chipul pietrei îl au sau al focului spart // şi vin să îndrepte să culce / făpturile noastre piezişe… (iese, uşor nemulţumită)

UN MEMBRU AL JURIULUI: Vă mulţumim! Următorul! Aceeaşi probă! Baftă! Înţeleg că sunteţi ultimul concurent!?!

CONCURENT II: Aşa se pare! (începe ezitant, îşi revine pe parcurs): nebunii nu au patrii şi nici zestre / ciudat popor totemu-i o oglindă / în lumea noastră vagă suferindă / n-au nume dăltuit statui ecvestre // dar ei pot adevărul să-l cuprindă / în laţ dibaci uşor fără de veste / sunt neam de scalzi de magi şi de poveste / de cocoşaţi de spânzuraţi de grindă // deşi-s chemaţi la falnice ospeţe / cu regi prelaţi alte cinstite feţe / nu vor pe-un blid de linte să se vândă // sunt luaţi de-aceea-n palme şi în beţe / rugi nu ascultă nici porunci poveţe / dar ochiul lor din frunte stă la pândă… (iese, vrea să spună ceva juriului, dar renunţă)

UN MEMBRU AL JURIULUI: Şi acum ultima probă: monologul. Se va intra în ordinea inversă de la recitare. Atenţie: monologul va trebui să fie o improvizaţie. Prin urmare… titlul…tema monologului va fi extrasă din această pălărie… Fiecare concurent are cinci minute la dispoziţie…

CONCURENT II (extrage un bilet şi citeşte, uşor surprins): Prietenia… Avem şi un timp de gândire, de pregătire?

UN MEMBRU AL JURIULUI: Da! Un minut…

NEVOIA DE TEATRU

Nevoia-de-teatruCând, în urmă cu mai bine de două decenii, un cunoscut actor român, cu apreciate roluri în film, mi-a spus că dragostea lui cea mare rămâne teatrul, că nu se compară filmul cu teatrul, am crezut că fie se alintă, fie că ne dorim întotdeauna ceea ce nu avem.

La o a doua întâlnire i-am spus despre aceste lucruri şi multe altele, de acelaşi gen.

I-am arătat avantajele cinematografului, faptul că poţi fi urmărit simultat pe ecranele cinematografelor din întreaga lume de milioane de spectatori, că filmul îţi permite să cucereşti altfel spaţiul, că scapi de tirania spaţiului-limită, poţi urmări de exemplu traseul pe kilometri întregi al unei maşini, peisajul e variat, se poate schimba instantaneu şi, poate cel mai important lucru, nu ai cum să ratezi o scenă, poţi să o duci spre perfecţiune, având posibilitatea de a trage câte duble vrei.

Actorul mi-a răspuns: „Tocmai acest lucru omoară creaţia, omenescul din creaţie. Vreau să simt respiraţia oprită de emoţie a spectatorului, să-mi simt partenerii de pe „scândură”. Am nevoie de aplauze. Ele sunt hrana noastră cea de toate zilele. Nicio interpretare nu e identică cu cealaltă, în fiecare seară magia e alta. Pe scenă sunt zeu, sunt actor, în film – doar un interpret.”

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 57

TABLOUL 57

PRÂSLEA: Ai venit prea târziu.

POETUL: Am venit la timp. Acum trebuia să vin şi acum am venit.

PRÂSLEA: Dar mama? Dacă ai fi venit cu o săptămână mai devreme…

POETUL: Ştiu asta şi ar trebui să-mi pară rău. N-am putut veni mai devreme. Dacă m-ar auzi, mama m-ar înţelege şi m-ar ierta. Toţi îşi isprăviseră lucrarea şi puteau să vină: eu nu. Trebuia să aflu tot, pentru ca, mai apoi, să pot mărturisi tot. Cred că ce am făcut eu e cel mai bun lucru pe care îl puteam face, lucrul cel mai bun pe care îl poate face cineva.

PRÎSLEA: Celălalt îşi privi mâinile. Mari şi noduroase, pline de semne. Şi le privi cu încăpăţânare, de parcă ar fi vrut să citească din ele şi alfabetul (sau numai scrisul nu se lăsa descifrat).

PETRE: Ceea ce fac eu nu face nimeni. Nici măcar…

PRÂSLEA: Făcu un gest ciudat din mână, mâna plecase din dreptul inimii, părea mai scurtă decât de obicei, părea un ciot, aşa încât, gestul lui, aproape nervos, fu stângaci, o tresărire de creangă groasă; aproape cenuşiu, printre alte trunchiuri retezate, nevăzute însă, o creangă puţin îndoită şi, din această cauză, nehotărâtă, căutându-şi un echilibru pe care aerul nu putea să i-l ofere.

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 56

TABLOUL 56

FATA: Am deschis din nou ochii: eram într-o cetate cu ziduri înalte, cu case cu două sau trei etaje, cu multe turnuri. În mijloc, o fântână îşi arunca în sus apa, în şuviţe subţiri, risipind-o apoi, în cădere, într-un abur strălucitor. „Parcă ar fi umbra unui curcubeu” – am gândit şi m-am apropiat de fântână. Am privit apa: era atât de limpede, încât cerul senin care se răsfrângea în undele ei părea că vrea să o tulbure. În apă se vedeau peşti de aur, peşti de argint, peşti roşii şi peşti de culoarea aramei. Înotau fără grijă, făceau asta de la începuturile lumilor şi umbra mea uşoară nu avea de ce să-i sperie. Mi-am răcorit degetele în apă, gânditoare. Era atâta linişte în cetate, peştii atât de puţin speriaţi de prezenţa mea acolo, încât nu mi-a fost greu să înţeleg că eram singura locuitoare a acelui oraş. Am scos un suspin atât de adânc, încât cineva, auzindu-l, ar fi crezut că mă despart de viaţă. Am pornit-o cu paşi rari, egali, pe strada ce urca în trepte spre o colină. „Poate că, acolo, vei descoperi, întreg, adevărul.” Ce căutau peştii aceia în piaţă? De ce erau de patru culori şi, mai ales, de ce erau în număr egal din fiecare culoare? Îi numărasem (nu era greu, apa fiind atât de limpede): erau câte douăzeci şi unu de peşti. Până şi mărimea era aceeaşi. Aveau toate acestea vreo importanţă? Fântâna, peştii, culoarea, numărul lor, mărimea lor, erau semne pe care eu trebuia să le înţeleg? Gândeam toate acestea în timp ce urcam treptele. Egale, late, nesfârşite. Strada sfârşi brusc într-un turn. De jos nu-ţi dădeai seama de asta. Turnul era ascuns de două corpuri înalte de casă de culoare roşiatică. Am privit îndelung turnul. Era un turn cu ceas. Deodată am auzit un mârâit, ca de fiară gata de asalt. Am făcut fără voia mea un pas îndărăt. Sub ceas s-a deschis, în două părţi egale, rotunjite în partea de sus, ca doi plămâni uriaşi (aveau chiar culoarea aceea unică de plămân fiert) o poartă şi, în sunet de trâmbiţe, cu paşi egali şi stângaci, a apărut un adevărat cortegiu, închipuind un bal la curtea unui rege puternic. Regele avea o coroană ciudată, nu aşezată pe tâmple, ci pe creştetul capului; coroana era răsturnată şi semăna cu un soare. Chiar soare era; mi-am dat seama de asta, când am văzut regina, cu coroana în formă de lună. Urmau apoi planetele sau zeii: un paj, aproape un copilandru, purtând o cască cu aripi şi sandale cu aripioare, câte două la fiecare picior; un zeu arţăgos, purtând în picioare sandale de fier; o fecioară îmbrăcată într-un costum străveziu, strălucitor (părea pudrat cu pulbere de stea); un bărbat urât, puternic şi şchiop, târând în mâini un baros, pe care îl scăpa, din când în când, pe o nicovală; apoi un alt bărbat, aproape gol, care-şi înfăşurase braţele în frunză de viţă; un bărbat foarte gras, într-un costum plumburiu; o altă fecioară, cu o căprioară alături, ţinând în mâna stângă un arc, iar în dreapta o săgeată. Apoi alt sunet de trâmbiţă şi cortegiul se retrase, alunecând uşor spre inima turnului. Am numărat personajele: erau zece; douăsprezece, cu regele şi regina…

Proza

DA, IUBESC HARTIA

Lucian StrochiHârtia îmi aduce (mereu, stăruitor, implacabil)  aminte de copilărie. Cu ajutorul ei, am ajuns constructor de avioane, de rachete, de spărgătoare de gheață (de fapt bărcuțe, dar pentru un copil cada albă din baie poate fi un ocean înghețat convingător), de animale fabuloase (o „solniță” putea fi o labă de dragon), iar zmeul de pe deal pe care îl struneam ca pe un bidiviu îndărătnic ne ridica tuturor privirile spre cer, admirativ.

Tot din hârtie imaginam trompete și acordeoane, iar apoi, descoperind „origami” am putut face orice din hârtie, de la șopârle la flori, de la plante la umbrele, de la animale la zeități.

Geografie lirica: Muzeul de Arta din Targoviste

Muzeul de Artă din Târgoviște este amenajat într-o clădire istorică de o frumusețe aparte și se află în vecinătatea „Curții Domnești”. Clădirea a fost construită între anii 1892–1894 de antreprenorul italian Giovanni Baltasare Vignosa ca sediu al Prefecturii judeţului Dâmboviţa, având o decoraţie clasică cu influenţe baroce, iar în interior are o impresionantă pictură. Splendoarea picturii se vede tot mai mult pe măsură ce se ajunge la etaj, culminând cu decoraţia „Sălii de Consiliu”, situată central la etajul clădirii. Pictură murală, cu care este decorată Sala de Consiliu, impresionează ochiul, prezentând motive neoclasice, vegetale şi florale cu influenţe clare ale barocul italian. „Deasupra celor cinci căi de acces în sală se întâlneşte pictat câte un peisaj cu monumente reprezentative din Târgovişte (Curtea Domnească, Mitropolia nouă) ori împrejurimi aşa cum le-a văzut pictorul de origine italiană Giovanni Battista del Basso la 1894–1895, o excepţie constituind-o prezenţa, deasupra uşii centrale, a căpriorului ca stemă a judeţului Dâmboviţa.

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (4)

În folclorul balcanic se găsesc multe cântece dedicate lui Mihai Viteazul, în care era prezentat ca salvator al creștinătății în calea păgânilor, cântece culese de specialiști în decursul timpului.

Și în folclorul nostru se găsesc cântece culese de Vasile Alecsandri, printre care ar trebui să fie cunoscut de către toți românii „Cântecul lui Mihai Viteazul”.

Iată ce spun sursele: »Acest cântec l-am găsit scris într-o psaltire foarte veche din biblioteca mănăstirii Neamțului. Dedesubtul cântecului erau următoarele cuvinte scrise cu slovă călugărească: „Scrisu-s-au acest viers bătrân de mine, ieromonahul Paisie, credincios rob al lui Dumnezeu, iar eu l-am auzit și l-am învățat de la răposatul bunul meu, Stoian Jolde armășelul”.«

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (3)

Mănăstirea Dealu este un aşezământ de maici. Aici există o adevărată necropolă domnească, fiind locul unde se află capul domnitorului Mihai Viteazul. Osemintele domnitorului se află la Mănăstirea Dealu încă din anul 1601, la scurt timp după ce a murit.

La Mănăstirea Dealu mai sunt înmormântaţi în ordine cronologică: Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447) şi fiul său Nicolae, Vladislav al II-lea (1448-1456), cel ucis de Vlad Ţepeş, Radu cel Mare (1508), aflat în partea stângă a bisericii, Jupâniţa Caplea, sora sa (1511), (pe a cărei piatră stă scris „răposat-a roaba lui Dumnezeu Caplea, fiica lui Io Vlad voievod şi sora lui Io Radu voievod şi a domnului Io Vlad marele voievod, fosta jupâneasă a lui Bogdan marele vornic, în anul 7019 (1511), luna fevruarie în a 21-a zi”.), Vlăduţ Voievod sau Vlad cel Tânăr, fratele lui Radu (1512), cel ce a luptat împotriva lui Neagoe Basarab şi a fost omorât de soldaţii lui Mehmet Paşa, Radu Vodă Bădica, fiul domnitorului (1523-1524) – cel care încercase să-l detroneze pe Radu de la Afumaţi (1522-1529), Vlad Înecatul (1532), fiul lui Vlad cel Tânăr şi al Doamnei Anca, înecat în râul Dâmboviţa, Pătraşcu Vodă cel Bun (1554-1557), Mihai Viteazul (1592-1601), Principele moldovean Mihail Movilă (1608), ginerele domnitorului muntean Radu Şerban, călugări, precum caligraful Mihail Rusin, răposat în 7122 (1613-1614) şi egumenul Matei al Mirelor (1624).

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (2)

Importante informații sunt primite de vizitatori de la măicuțele de la mănăstire sau din pliantul care se poate cumpăra – surse din care m-am inspirat și eu.

Unele izvoare spun că această mănăstire exista încă din anul 1431, așa cum reiese dintr-un document prin care Alexandru I Aldea făcea o danie mănăstirii două sate.

Se spune că mănăstirea a fost întemeiată iniţial de către Mircea cel Bătrân, însă Radu cel Mare este cel care a ctitorit-o în anul 1500. În 26 august 1499 s-a început zidirea construcțiilor din jurul mănăstirii, iar în anul 1500 a bisericii Sfântul Nicolae, care a fost sfințită în 4 decembrie 1501, date consemnate în pisania din vechiul turn-clopotniță și de cele două inscripții de pe fațada vestică a bisericii.

Una dintre inscripții spune așa: „Din mila Lui Dumnezeu, Io Radu voievod, și Domn a toată țara Ungrovlahiei, a început turn (clopotniță) al Sfântului părintelui nostru Nicolae, făcătorul de minuni în anul 7007 (1499) luna august 26 zile.”

Sursele spun că Biserica Sf. Nicolae este singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu construit de Radu cel Mare și este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Ţara Românească, rămânând semeaţă pe dealul de la care şi-a luat şi numele. De asemenea am aflat că este unul dintre monumentele cele mai desăvârșite ale arhitecturii vechi românești. Biserica este construită din piatră și cărămidă, având fațadele în totalitate placate cu piatră fățuită și decorate în două registre cu arcaturi de ciubuce, prezentând un plan triconic cu turla pe naos și două turle pe pronaos, în care se îmbină elementele tradiționale cu inovații care îi subliniază originalitatea. Acest sistem de decorare în două registre separate de un brâu median va caracteriza monumentele de cărămidă ridicate în cursul secolului al XVI-lea în Țara Românească.

Edificiul este dispus pe un plan triconic de tip Vodița II și are proporții zvelte, având opt metri lățime și 21,20 metri lungime la o înălțime de 24 metri (fără acoperiș).

Pronaosul bisericii adăpostește mormântul lui Radu cel Mare și racla cu capul lui Mihai Viteazul. Sarcofagele din marmură ale acestor voievozi au fost executate între 1912 și 1913 de Frederic Storck.

Tot aici se găsesc pictați cei trei ctitori: Neagoe Basarab, Radu cel Mare și Mircea cel Bătrân.

Neagoe Basarab, Radu cel Mare și Mircea cel Bătrân

Pictura care împodobise iniţial interiorul bisericii, o operă de valoare din anul 1514 a meşterului Dobromir din Târgovişte în colaborare cu Jitian şi Stanciu, nu s-a păstrat. Pictura actuală aparține pictorului Iosif Keber (1958 din altar) și Preacuviosului Arhimandrit  Sofian Boghiu (1984-1989, în naos și pronaos).

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, clădirile mănăstirii şi turnul-clopotniţă au fost refăcute de domnitorul Gheorghe Bibescu, care a dăruit mai multe odoare bisericii voievodale. Pe la 1863 mănăstirea a fost secularizată, iar autorităţile statului din acea vreme au lăsat-o în uitare. Din 1877 în clădirile ce aparțineau mănăstirii au funcționat de-a lungul timpului diferite instituții, cum ar fi: un lagăr pentru un detașament de prizonieri turci, Școala divizionară de ofițeri, Depozitul de arme al armatei, Școala copiilor de trupă, iar din 1912, la inițiativa lui Nicolae Filipescu, aici a luat ființă un liceu militar.

În timpul domnitorului Radu cel Mare, la Mănăstirea Dealu a fost întemeiată prima tipografie a Țării Românești, una din primele patru tipografii europene, în care s-au tipărit cărți în limba slavonă. Tipograf fiind Ieromonahul Macarie.

Domnitorul Radu cel Mare a fost preocupat de întărirea prestigiului bisericii și de înzestrarea ei cu cărți de slujbe tipărite, înlocuind manuscrisele care erau scumpe și totodată greu de procurat. Astfel, l-a chemat pe Ieromonahul Macarie de la Cetinje din Muntenegru, un tipograf talentat și cu experiență care învățase arta tiparului la Veneția. Ieromonahul Macarie a fost primul „meșter al tiparelor” în Țările Române și a realizat cărți de o mare valoare artistică, lucrările sale fiind cu mult superioare cărților tipărite în acea perioadă. Aici au fost tipărite „Liturghierul (1508) prima carte tipărită pe pământ românesc și prima ediție a acestei cărți de cult în limba slavonă – Octoih (1510) și Tetraevanghel (1512) – însemnătatea acestuia constând în faptul că este prima tipăritură pentru toți ortodocșii care utilizau limba slavonă ca limbă oficială a cultului”. (sursa: din afișul aflat la fața locului)

Un rol important în reorganizarea vieții bisericești muntene a revenit fostului patriarh ecumenic Sfântul Nifon, care a fost adus în țară de Radu cel Mare, care i-a spus: „… eu unul să domnesc întru cele din afară, iar prea sfinția ta să aibă toată grija bisericii întru cele dinăuntru”.

Reproduceri din diferite documente

După anul 1512, Macarie fiind numit mitropolit al Țării Românești, activitatea tipografică de la Mănăstirea Dealu a încetat până în timpul domnitorului Matei Basarab (1632-1654), când s-a instalat aici o tipografie domnească. Prima tipăritură fiind o „Evanghelie învățătoare” sau „Cazanie” (1644), care este printre primele cărți tipărite tot cu litere slavone dar de data aceasta în Limba Română.

Mănăstirea a suferit diferite distrugeri și a fost jefuită, începând cu invadatorii unguri conduși de Gabriel Bathory în anul 1610 și culminând cu devastatorii turci în 1738, când chiliile au fost distruse și bunurile prădate. Apoi au mai fost cutremurele din anii 1802 și 1838.

Ample lucrări de refacere s-au realizat la inițiativa Patriarhului Justinian Marina între anii 1953-1958. Alte lucrări de consolidare s-au realizat în anul 2001 la încăperea destinată muzeului și la biserică. Muzeul care a fost reorganizat de curând, prezintă într-o viziune modernă momentele principale din istoria mănăstirii, icoane și cărți vechi, obiecte bisericești, printre care se află și crucea de lemn de chiparos, ferecată în argint, cu ramele decorate cu ornamente vegetale, dăruită de Matei Basarab și doamna sa Elena în 1648-1649. Tot aici se mai află o reconstituire a unei tiparnițe din secolul al XVI-lea.

 

Prof. Eva Lazea

Geografie lirica: Manastirea Dealu – Targoviste (1)

Suntem în AN CENTENAR, când este necesar mai mult ca oricând să ne amintim, dar mai ales să cunoaștem și să prezentăm principalele momente din istoria patriei, atât în mass-media cât și în toate activitățile cultural-artistice – principalele momente din istoria acestui popor frumos și înțelept. Generațiile tinere au acest drept, să-și cunoască strămoșii pentru a-i putea respecta pentru jertfa lor de-a lungul timpului.

TAZLAUL – IZVOR DE INSPIRATIE

izvoarele-tazlauluiAparent, izvoarele Tazlăului sunt mai puţin celebre decât cele ale Nilului, Oltului sau Amazonului. În realitate ele sunt atât de numeroase, încât nimeni nu ştie de unde izvorăşte Tazlăului şi-ţi va răspunde ca un copil isteţ: din munte.

Sau va confunda Tazlăul cu Tarcăul, că tot râu şi munte şi depresiune sunt.

De fapt izvoarele Tazlăului sunt inverse, ca o deltă, rod al inegalabilului umor de Tazlău.

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (3)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-3Deşi nu îşi propune explicit acest lucru Mesageri ai portului naţional. Familia regală a României este o operă ştiinţifică,  o monografie a portului şi costumului popular românesc, un album cu multe imagini inedite sau foarte puţin cunoscute despre Familia regală.

Sunt urmărite detectivistic, cu vocaţie de paparazzi ieşirile în public sau oficiale, întâlnirile de taină sau de relaxare ale diverşilor membri, prinţi, prinţese, alteţe, regi şi regine.

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (2)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-2Se pune firesc o întrebare: a fost costumul pentru familia regală a României, un moft, o încercare de a obţine simpatia românilor, o lovitură de imagine?

Bărbaţii şi femeile din familia regală a României s-au dovedit a fi mai buni români decât mulţi români şi voi evoca trei momente cred semnificative:

Ferdinand I a fost considerat cel mai moale, şters rege al României din cauza timidităţii sale excesive, din cauza

Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (1)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-1Am în faţă o nouă şi impresionantă carte, editată de Clubul Colecţionarilor din Piatra-Neamţ probează activitatea entuziastă a unor oameni care îşi propun să nu treacă indiferenţi pe lângă marile evenimente ale neamului, care înţeleg cât de importantă este memoria culturală, istorică şi de imagine  a românilor. De această dată e vorba de o carte dublă, cu două subiecte care s-ar fi putut dezvolta independent, dat care prin cuvânt şi imagine se reunesc convingător: Mesageri ai portului naţional şi Familia regală a României. De fapt chiar titlul apare formulat astfel.

Cartea are desigur şi doi autori fizici, care reuşesc cu fiecare carte să-şi afirme profesionalismul, spiritul de  ştiinţific, simţul istoric, şi, de ce nu patriotismul lor real şi nu de faţadă sau de conjunctură. E vorba de doi ingineri,