Lucrări publicate
Poezie
SONETUL OGLINZII 80
Nu-i vreme de poveste, de colindă
Stejaru-a înghețat visând în ghindă
Și fața lumii-i gravă suferindă
Zadarnic steaua vrea să se aprindă
Și noaptea să adoarmă în oglindă
Spre trestii trece lebăda murindă
Trupul de suflet vrea să se desprindă
SONETUL SINESTEZIILOR 79
Te pipăi cu priviri unde sonore
Adulmec gust buimac și cred că-s hore
Albastre și fierbinți secunde-n ore
Vin duhuri sfinte viața să implore
Durerile au devenit minore
Himerele îmi sunt de-acum tutore
Mi-s simțurile toate carnivore
Și verdele mai vrea să mă devore
Degetu-n mare plin e de glagore
Și mă întreb timid dacă Tagore
Iubit mai este astăzi de Lenore
Nu știu dacă mai sunt în Singapore
În Insulele-Azore sau Comore
În parfumatul suflet totul dor e
Lucian Strochi
SONETUL PRIMAVERII (PRIER) 78 E
O noapte lungă patru anotimpuri
Un timp desprins din alte două timpuri
Suspin divin murim trăim iubim puri
Destinele aflate în răstimpuri
Visări și gânduri blând leneșe mai curg
Calm tăvălită în sfâșiat amurg
Apocalipsă cal negru alb și murg
Vibrații pure spațiul e demiurg
SONETUL PIANISTEI ALBASTRE DIN LUNA 77
Cu sâni adulmecând eternitatea
Și c-un surâs frângându-mi jurăminte….
Așa te știu: rebelă și cuminte
Privire alungând seninătatea…
Mi te-ai ivit dincolo de cuvinte;
Îmi ești de-a pururi dreaptă jumătatea;
Învăț ce-nseamnă ruga, bunătatea,
Căci te-am ales mai sfântă între sfinte…
SONETUL ICOANEI FACATOARE DE MINUNI 76
Icoana e fereastră și oglindă:
Un ochi ce se deschide către ceruri,
Un suflet, cânt, un vers cu lerui leruri…
În case-alese se anină-n grindă.
Cu sfinți bătrâni priviți în multe feluri,
Cu îngeri cu privirea suferindă…
Ea poate lumea-ntreagă s-o cuprindă
Cu aur pur îndepărtând flageluri.
SONETUL SUFLETELOR NOASTRE 75
Cucerind inima, nervii, privirea;
Culegându-mi, fără grabă, iubirea…
Leagăn, val fără apă, fără undă.
Mă caută mov, cercetându-mi firea,
Încercând în trupul meu să se-ascundă;
Uitare de sine, blândă, profundă
Căutând androgin, vag, potrivirea.
SONETUL LUI BRANCUSI DĂRUIT MARIEI 74
Eu pot să fac să cânte bronzul, piatra
Sau marmura, atât de-nșelătoare;
Eu pot să rup o rază, ram din soare
Și să-nfierbânt doar cu privirea vatra.
Pot să cioplesc cuvântul ce te doare
S-o zămislesc în gând pe Cleopatra
Să țes un rând păgân din Panciatantra
Să-ngheț un zâmbet să topesc ninsoare
SONETUL PRIMULUI OM 73
Poate chiar de la începutul lumii,
Când omul nu era deasupra humii
Și nu cotrobăia prin vis, prin stele.
Pielea mea avea strălucirea lunii;
Privirile păreau ancore grele…
Pleoapele –ntredeschise erau vele
Gura mea cerceta buza genunii…
SONETUL DANSULUI NEBUN 72
Ca iedera îmbrățișând stejarul,
Ca aura, un cap de sfânt, iubirea;
Ca focul ce și-a înțeles menirea,
Ca piatra ce-a iubit, râzând, amnarul.
Ce dans nebun… fragilă-i e zidirea…
Ce dor păgân, îmbrățișând tot jarul…
Ce spaimă – înălbind mai tare varul…
Ce mâini se pierd și-și regăsesc neștirea…
SONETUL AMANDURORA 71
Cum poți să dormi când plouă adânc în noi ?
Venind, vâslind, din zare, din nefire,
Mesteceni se sărută în neștire:
Păsări se-închină și ne devin altoi.
Suntem în vis o singură zidire:
Același mugur, duh înflorind în doi,
Aceleași gânduri, în calm, nebun, șuvoi…
Același clopot tras la mănăstire…
Proza
DONATORII DE SUFLETE (106)
Apoi am descoperit strălucirea. Uneori atât de puternică, încât nu o puteam privi, deși am încercat să o facem ghem și să o numim soare. Dar ghemul s-a deșirat și ne-a trimis înapoi lumina. Am încercat să facem luna, dar strălucirea ei era mai slabă și lumina ei nu reușea să ucidă întunericul.
Am descoperit oglinda, încercând să ne ascundem după strălucirea ei. Dar ea s-a ferit de noi și ne-a îngăduit doar să ne privim cum nu o făcuserăm până atunci. Am încercat să transformăm apele în oglinzi, dar n-am reușit decât cu apele leneșe, adormite. Și nu pentru multă vreme.
Ne-am înveșmântat noi înșine în lumină, dar lumina nu a stat, a ezitat doar acolo unde erau capul și ochii și au rămas, ca mărturii, aureolele sfinților.
DONATORII DE SUFLETE (105)
Au trecut ani, Gheorghe s-a însurat şi are un băiat pe care îl cheamă tot Gheorghe şi pe care îl strigă rudele ca pe el, adică Gigi, Gicu, George sau chiar Gheorghe. M-am întrebat adesea de ce a plecat, odată cu îngerii, Ştefan. Pentru că avea un nume predestinat? Sau pentru că pentru el se deschiseseră, ca un suprem privilegiu, cerurile? Sau pentru că îl blestemase vreo fată tristă şi prea mânioasă atunci, în noaptea aceea înaltă şi singură ?
Au trecut anii şi peste mine. „…Florile dalbe, flori de măr…”
Şi au mai colindat, în fiecare an, copii cuminţi şi prieteni adevăraţi…
Iar eu, atunci când Ianus îşi întoarce faţa spre mine, la cumpăna dintre ani, mă tot întreb dacă Ştefan a ales îngerii sau îngerii l-au ales pe Ştefan?
DONATORII DE SUFLETE (104)
ERAM TREI BUNI PRIETENI: VASILE, ŞTEFAN ŞI GHEORGHE. PRIETENII MEI, ADICĂ ŞTEFAN ŞI GHEORGHE, ZIS ŞI GIGI, ŞI GICU, ŞI GEORGE DUPĂ CUM ÎL STRIGAU RUDELE – CĂ AVEA O MULŢIME! – ERAU CU UN AN MAI MARI DECÂT MINE.
Ne plăceau toate anotimpurile, dar cel mai mult iarna: ne dădeam cu săniuţa, făceam oameni uriaşi de zăpadă şi pe urmă vorbeam cu ei; erau atât de înalţi, încât ne speriam de ei, mai ales dacă vorbeau şi ei cu noi sau nouă ni se părea că ei vorbesc cu noi.
Apoi veneau sărbătorile de iarnă. Ne strângeam la Gheorghe să repetăm. Nu ne deranja nimeni, ba chiar bunicul lui Gheorghe, Gheorghe, căci tot Gheorghe îl chema şi pe bunic, ne explica tacticos, tot răsucind câteva fire de tutun pe care nu le fuma niciodată, că Viflaim vine de la Betleem, adică oraşul în care s-a născut Hristos, căruia i se spune Mântuitorul pentru că tatăl său, adică Dumnezeu l-a trimis în lume / într-al său nume / să se nască / şi să crească / să ne mântuiască; că Mesia este tot Hristos, adică Iisus, că Fecioara Maria se mai numeşte şi Precista, adică Preacurata. Bunicul Gheorghe mai ne vorbea şi despre ianuarie şi ne spunea că numele îi vine de la un zeu roman cu două feţe…
DONATORII DE SUFLETE (103)
INVITAT DE UN PRIETEN LA „CASA LUI PE PĂMÂNT”, SCRIAM ÎNTR-O DIMINEAŢĂ, ÎN LINIŞTEA ŞI UMBRA UNEI LIVEZI, DESPRE ÎNCEPUTURILE UNIVERSULUI, O LEGENDĂ COSMOGONICĂ, MAI EXACT TEOGONICĂ, ATUNCI CÂND AM SIMŢIT PE CINEVA ÎN SPATELE MEU, PRIVIND PESTE UMĂRUL STÂNG, LA TEXTUL CARE, ALBASTRU, SE ODIHNEA PE HÂRTIA ALBĂ, CA O ŞOPÂRLĂ LA SOARE.
M-am întors: nu era prietenul meu, ci un bătrân prisăcar pe care îl văzusem vag, atunci când păşeam în livadă; îmbrăcat în alb, cu plete albe, părea un prooroc sau, oricum, un pustnic, un călugăr sau chiar un sfânt.
Am ezitat să-i spun ceva, măcar să-i dau bineţe, uimit de faptul că nu-i auzisem deloc paşii.
Bătrânul m-a privit destul de aspru şi mi-a spus, fără vreo altă introducere:
– Şi crezi că ai voie să scrii despre oricine? Pentru ce ai luat numele Meu în deşert?
DONATORII DE SUFLETE (102)
DIALOG CU VOPSITORUL PE O SCARĂ ♦ de vorbă stau cu vopsitorul / cel ce-mi vopsește zilnic noaptea-n alb / bătrâne iată fiii tăi s-au dus / rămâi deci risipitul și risipitorul / așa cum pâinea caldă o împarți / la masă celor din jur / înțelepciunea e a ierbii nu a cărnii / mai deasă iarbă după un cosit răsare / trăindu-mi viitorul mereu acest gând / nu pot muri vreodată / zâmbește vopsitorul și în joacă / prin păr îmi trece bidineaua /
DONATORII DE SUFLETE (101)
DESPRE NAȘTEREA MEA ȘI TRECEREA PRIN ZODII ♦ până la urmă am fost obligat să mă nasc / altfel ar fi trebuit noaptea să pasc / iarbă albastră de lună sau să beau lapte / de stele mulse de vrăjitoare vreo șapte / sau să cobor într-o mână / cam într-o rână / în cea mai adâncă și luminoasă fântână / iar eu eram obișnuit cu miracole cu feericul / cu minunata strălucire mată a întunericului / totul devenise în jurul meu gelatinos flasc / am ridicat din umeri și împins să mă nasc / bineînțeles că mi se promisese prin cântec / aproape orice numai să ies odată din pântec / mai rămânea să-mi aleg așa cam în dodii / una dintre cele douăsprezece zodii / și-am început să gândesc doar n-oi fi zevzec / să optez tocmai pentru prima adică berbec / să mai aștept o epocă de bronz sau de aur / asta dacă m-aș opri firește la taur / dar să văd dacă tot mă arunc între semeni / nu ar fi bine să mă gândesc la gemeni / sau poate în loc să mă-ncleștez să atac / să mă retrag discret demn să fiu rac / dacă aș fi sigur că am aripă la subțioară / aș fi ales să fiu frumoasă fecioară / sau firește în ultimă instanță / nu ar fi fost prea rău nici în balanță / dacă aș fi vrut să fiu vestit campion / alegeam să fiu temut scorpion / sau ca lumea să fie săgetată de iubire de dor / nu-mi era greu să fiu săgetător / dacă era să fiu altceva piron sau dorn / aș fi fost împuns ca ciudat capricorn / sau cum nu-mi place să zbor / aș fi ales să fiu vărsător / nu aveam prea multe sigure vești / să știu cum e să fii în pești / dar până la urmă am ales tot eu / m-am hotărât să mă nasc leu / auzisem nu știu de unde de undeva / că e singura zodie în loc de planetă c-o stea / așa că fără să am încă vreun nume / m-am aruncat cu capul înainte în lume / acum că știu lucrurile cum sunt cum se țes / că această lume e de neînțeles / m-aș întoarce dacă s-ar putea / renunțând la leu și la stea / ar fi mai bine abia acum socotesc / să-mi aleg ceva din calendarul chinezesc / dar până la urmă presat de împrejurări / rugăminți gemete amenințări sau urări / m-am gândit să merg înainte / fără să mai comentez adică fără cuvinte / cam așa m-am ivit eu pe lume / păcălit de o stea și de un nume / iar mama rămasă cam fără mimică / a ales dureros o zi de duminică / și mie ca să-mi fie mai ușor să socotesc / să mă încurc sau și mai grav să greșesc / am ales un an cu un zero în coadă / poftim toată lumea poate să vadă / cartea mea de identitate / și alte acte certificate/
DONATORII DE SUFLETE (100)
DIALOG CU BUNICA DESPRE CE E FRICA ȘI MOARTEA ♦ copil fiind nu știam ce e frica / așa că am întrebat-o pe bunica / dacă se teme de moarte furnica / sau câinele pasărea pisica / și cum îți dai seama de e vie sau moartă / o femeie o frunză o legumă fiartă / mi-a răspuns moartea e o poartă / unii o numesc destin tărâm alții soartă / oricum pe nimeni nu iartă / cu nimic nu vrea să se-mpartă / e ca o ceașcă fără toartă / pentru timp e un fel de consoartă / și de fapt e o oglindă spartă / dar numai oamenii o recunosc / are un miros de tămâie sau mosc / numai doctorii și preoții îl cunosc / moartea e un fel de trecere / pentru unii chiar o petrecere / o bătrână cu o coasă sau secere / aflată pe lumea noastră în întrecere / cu surorile ei vitrege boala și viața / pentru unii e noaptea pentru alții dimineața / pentru unii dosul pentru alții fața / pentru unii ghemul pentru alții ața / pentru unii e neagră ca tăciunele /
DONATORII DE SUFLETE (99)
SONETUL ANULUI NOU ♦ Cu greu mă strecor acuma printre sfinți, / Aureolă n-am, nici alte semne / Și nici povețe, fapte sau îndemne, / Nu am nici lacrimi, nici vreun surâs, n-am dinți… // Așa s-a potrivit să fiu pesemne: / Cum mă născură părinții din părinți… / Ei, visători, gândindu-și noi biruinți / Și vieți frumoase, luminoase, demne. // Din dragoste și-au plămădit speranțe: / Subtil poemul ce-i țesut din stanțe, / Tivit cu doruri rătăcind hoinare…// Sau m-am ivit în alte circumstanțe…/ Oricum sunt fără timp și n-am hotare / Și ard încet, cum arde-o lumânare. /
DACĂ ♦ Dacă n-ai fi fost femeie, / Erai trup de curcubeie, /
DONATORII DE SUFLETE (98)
SONETUL CĂRȚII ♦ Deschid o carte și ea mă citește, / Îmi vorbește de viață și de moarte; / Deschid ochii și se închide o carte: / Nu mai știu cine sunt pasăre, pește. // Rândurile, drumuri despletesc – se împarte / Litera de lemn, de piatră, dorește / Să cânte, să spună: încă iubește, / Într-un fel mai subtil și mai aparte. // Deschid o viață și dau de o carte / Sufletul meu îl tulbur și mă ceartă / Trupul meu e pentru el doar o poartă; // Închid o carte și dau de o moarte: / Iubirea ta de lume mă desparte / Plutind prin vremuri cu atâta artă./
DONATORII DE SUFLETE (97)
□ Uneori și natura se apără de oameni, practicând tactica pământului pârjolit. Așa că nimic nou sub furtună. □ Uneori și planul înclinat poate fi o trambulină. □ Uneori și virgula poate fi retorică. □ Unii ar schimba oricând o aureolă pe o farfurie cu mâncare de același diametru. □ Unii au darul suptului, alții al dedesubtului. □ Unii fac alergie la flori, alții la polen. Am cunoscut pe cineva care făcea alergie la frumos. □ Unii laudă sămânța, alții fructul, alții pomul. Eu laud triunghiul naturii. □ Unii sunt purtători de cuvânt. Alții, de vorbe. □ Unii transformau turnurile în clopote. Alții transformau clopotele în tunuri. Unii istorici au protestat: nu auziseră încă de reciclarea metalelor. □ Universul e destul de mic, dacă poate încăpea în ochii iubitei.
Poezie
Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 55
TABLOUL 55
MAMA: Eram spre sfârşitul vieţii. Ştiam asta prea bine şi nu încercam nici o spaimă. „Spaima nu e decât rapida amintire a morţii la timpul prezent” – îmi spuneam şi cu aceste cuvinte am intrat în ceaţă. Până atunci fusese lumină, o lumină puternică, orbitoare, de martie: cu zăpezi fulgerând albe, despicând sau unind pământuri negre; cu un soare de aur, poleind cerul, copacii, dealurile, apele. Intrasem fără veste în ceaţă şi în pădure. Era spre amiază; soarele încălzise puternic pământul şi fuioare groase de abur se torceau până la înălţimea arborilor. Apoi îngheţau: aerul era încă rece, iarna nu se dădea încă bătută şi de aici ceaţa. Doar în pădure. Ce căutam eu în pădure? Trebuia să ajung în satul vecin. Era mai aproape, dacă o luai pe drumeagul de lângă pădure. Pădurea se înălţa pe măguri; în vale, departe, dar clar, se vedea satul vecin, răsfirat de-a lungul râului, cu case mici, dar albe, orbitoare şi ele, de var, în lumina soarelui. Numai că acum era ceaţă şi, curios, deşi era aproape imposibil să te rătăceşti, mă rătăcisem. Intrasem în pădure şi acum copacii îmi apăreau brusc, fantome negre şi deznădăjduite, la doi paşi în faţă, în stânga sau în dreapta. Nu încercam nici o spaimă. Ştiam doar atât: că trebuia să cobor. Trebuia să cobor, dacă vroiam să ajung în sat. Coboram şi mi se părea că aud voci, voci de femei, numai de femei, destul de aproape de mine. M-am trezit brusc într-o odaie uriaşă (bănuiesc că era încăpere; era atât de mare, încât nu-i vedeam nici pereţii, nici tavanul). Erau sute de femei, îmbrăcate în negru, unele – tinere, cu sânii jucând rotunzi, copţi şi grei, sub pânza uşoară de in; altele – bătrâne, rigide, mişcându-şi mâinile silnic, ca nişte păpuşi mânuite neîndemânatic. Păreau foarte preocupate de ceva, important şi grav de bună seamă, că nu mi-au răspuns nici la salut, nici la întrebarea ce fac. Păreau că torc: atâta doar că nu vedeam nici un fir de lână. Păreau că vorbesc între ele: nu auzeam nici un sunet, de parcă urechile mele ar fi fost înfundate cu ceară. Altele ţeseau: atât de firească era mişcarea lor, figura lor atât de încordată şi de preocupată, privirea atât de concentrată şi de atentă să nu se amestece cumva culorile, să se rupă vreun fir sau să se greşească modelul, încât am zâmbit pentru o clipă. Apoi, străfulgerată de un gând, am rămas cu zâmbetul îngheţat pe buze şi cu lacrimi (sau, poate, picături de sudoare), tot îngheţate, pe obraz. Nu se vedea nici pânza, nici oile (sau caprele) pe care altele încercau să le mulgă; nici laptele pe care îl cărau cu spinarea îndoită de greutate; nici laptele (sau altă băutură – poate apă) pe care însetate încercau să-l bea. Încercam să vorbesc cu ele, dar se vede că devenisem şi eu străvezie, căci ele nu mă vedeau şi nu mă auzeau…
Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 54
TABLOUL 54
PRÂSLEA: Satul nu se schimbase prea mult, cel puţin la prima vedere. Copacii da, crescuseră, se înălţaseră mult peste acoperişuri. Erau în general salcâmi, cu tulpini ridicole, umflate ici şi colo. Abia spre vârf, mai mult o coamă, decât o coroană; frunze verzi, la fel de ridicole, un fel de monezi verzi şi tremurătoare; un copil se jucase încercând să le taie, cu foarfeca, rotunde; nu reuşise şi rămăseseră aşa, ovale, aşezate pedant şi simetric, pe o crenguţă atât de subţire, încât n-o vedeai nici de la doi paşi. Intrarea în sat se făcea dinspre sud: drumul însă îl atingea întâi în partea sa dinspre răsărit. Un drum lutos, scobit pe jumătate, aşa încât, odată intrat în acest drum, nu mai vedeai nimic în jur; doar cerul deasupra – întotdeauna albastru. Lutul era uscat, se sfărâma în grăunţe nerotunjite. Îţi trebuia o oarecare forţă să striveşti acele grăunţe între degete: erau tari ca piatra. Apoi drumul se ridica la înălţimea malurilor sale, inundat fiind acum, pe margini, de o iarbă uscată chiar în martie; niciodată verde, totdeauna în smocuri alunecoase, pe care nu le păşteau nici caprele. Se intra în sat ocolindu-se o casă; abia atunci îţi dădeai seama că drumul e bifurcat ca o limbă de şarpe; treceai de pe o bifurcaţie pe alta. Intrarea în sat era solemnă: doi nuci uriaşi străjuiau drumul, de o parte şi de alta, nelăsând să se întrevadă decât în stânga, abia ghicit, albul unui zid. Drumul era acum pietruit pe vreo două sute de metri; după aceea, solul era atât de pietros, încât era inutil să-l mai pietruieşti; rezista parcă mai bine aşa. Pe neaşteptate te întâmpina o răscruce perfectă: dacă urmai drumul înainte, ajungeai la biserică; dacă o luai spre apus, dădeai, peste câteva minute de mers pe jos, de luncă şi apoi de râu; spre răsărit, drumul urca între două dealuri cu case frumoase – de o parte şi de alta, în spatele unor livezi de pruni şi de meri. Ca să ajung acasă, trebuia să o iau spre apus, să urmez vreun sfert de ceas firul apei; era un fel de scurtătură, o coardă a unui arc, pentru că, ceva mai sus, drumul ăsta se întâlnea cu drumul ce venea de la biserică. Drumul urca acum repede; în stânga lui, peste râu, se zărea pădurea, neagră, de molid şi apoi, pe neaşteptate, o pată albă, atât de albă, încât nu puteai să crezi că în natură poate exista un asemenea alb, atât de violent (şi care să nu fie creaţia omului): cariera de calcar. În dreptul ei părăseam drumul principal şi, după nici trei sute de paşi, întâlneam, pe stânga, poarta casei. Ştiam că mama înălţase o casă nouă pe locul celei vechi, „cu o odaie pentru fiecare dintre voi”; mărturisesc însă că nu mă aşteptasem să fie atât de impunătoare. Am fluierat de mirare. De foarte aproape, de după gard, dintr-o tufă de soc, am auzit glasul batjocoritor al lui Petre.
PETRE: De-acum ţi-e lene şi să vorbeşti? Fluieri, hai? Ţi-e lene să apeşi pe clanţă? Sau ţi-e silă? Da, miroase a ţăran; am pus şi eu mâna înainte şi poate n-am apucat să mă spăl, că am cărat în grădină bălegar, adică gunoi de grajd, cum îi ziceţi voi acum.
Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 53
TABLOUL 53
MAMA: Mă trezesc înfricoşată: urmează să fiu arsă pe rug. Pentru care vină? Pentru cea ştiută, pentru cea neştiută, pentru cea nicicând făptuită. Sunt legată de un copac, nu-l pot vedea, dar după umbră şi după coaja zgrunţuroasă care îmi pătrunde adânc în carnea braţelor, cred că este un stejar. O pădure întreagă a fost doborâtă, mai întâi de o furtună, e drept, apoi de oameni. În apropiere e o mangalerie: un fum negru-albăstriu inundă văile. Aş vrea să strig: cui şi de ce? Curios, nu mi-e frică atât de foc şi de moarte, cât de propria mea goliciune, expusă oricărei priviri. De ce au ales acest loc atât de ciudat, de lipsit de viaţă, pentru pedeapsa mea? Şi cine mă pedepseşte? Cerul? Atunci ar fi ajuns un trăsnet. Oamenii? Oamenilor nu le-am făcut nimic. Totul în jurul meu e negru: pământul, fagii, dealurile. Mă întreb dacă nu cumva am murit deja. Nu mă pot privi. Ştiu că sunt goală: simt fiecare adiere de vânt. De unde ştiu că voi fi arsă pe rug? Poate că pedeapsa e mult mai grea: să fiu lăsată pradă colţilor şi ghearelor fiarelor pădurii. Braţele mă dor îngrozitor, s-au umflat şi frânghia îmi pătrunde adânc în carne. O căţea neagră se apropie de mine. E uriaşă. Cască. Limba e roşie, atât de roşie că pare vopsită. Colţii sunt albi, strălucitori, ascuţiţi, uşor curbaţi. Se apropie de mine. Mă miroase, apoi se îndreaptă, păşind caraghios, de parcă ar avea prea multe picioare şi nu ştie ce să facă cu ele. Îşi întoarce brusc capul, apoi tot trunchiul şi urlă fără nici o noimă. E mai neagră decât pământul, decât trunchiurile arse. Se aşează cu botul pe labe, atentă, neînchizând o clipă ochii, păzindu-mă. „Aha, ăsta e rostul ei: să mă păzească, până când vor veni ceilalţi. Ca şi cum aş putea să mă eliberez singură.” Nu-mi termin bine gândul şi funia sare ca un şarpe, nervoasă, la picioarele mele. „Dacă vrei să scapi cu viaţă, nu te uita înapoi. Dacă îmi vezi chipul, va trebui să te ucid.” Îl ascult, deşi îi recunosc vocea, e vocea fiului meu, blestematul. Nu mi-e ruşine de el pentru că m-a văzut goală; sunt mânioasă. „Tocmai el… din toţi… tocmai el.” Sunt nedreaptă cu ceilalţi. De unde să ştie ei… Merg goală prin pădure, deşi ar trebui să mă ruşinez. Mă văd copacii, păsările, iarba, fiarele. O ciută mă priveşte uimită, ridicând brusc capul dintr-un lăstăriş. Dispare repede, în salturi elegante, oblice, aproape egale. În vale aud câini. Mă apropii de sat. Nu recunosc locurile, deşi satul ar putea să fie al meu. Nu mai recunosc pădurea. Numai că pădurea se schimbă mereu, în fiecare zi. La marginea pădurii, o casă. Mă ascund după o şiră de paie. Strig de câteva ori: îmi răspunde doar câinele. Nu e nimeni acasă. Câinele e legat. În curte, rufe puse la uscat. Îmi aleg o fustă şi o bluză. Negre amândouă. Nu ştiu de ce le-am ales tocmai pe ele. Poate pentru că s-au uscat primele. Mă îmbrac repede, dar neîndemânatic. Mă împiedic în fustă, gata să cad. Zâmbesc: „Asta nu mi s-a mai întâmplat din copilărie.” Abia acum gândul mi se întoarce spre salvatorul meu. Să fi fost într-adevăr fiul meu? Să-i fi fost lui ruşine de ruşinea mea? Să mai trăiască oare? Să fi fost doar spectrul lui, pus să facă o faptă bună (prima şi ultima), din existenţa sa de spectru? Dacă mi-aş fi întors capul atunci? M-ar fi ucis într-adevăr? Acum curiozitatea e mai puternică decât frica. Atunci nu. Plec, însoţită de lătrăturile furioase ale câinelui. E un câine ciobănesc, puternic, flocos, turbat de furie că nu-mi poate face nimic. Unde să fi dispărut căţeaua? Nu sunt sigură că era căţea, n-am văzut-o prea bine; totuşi cred că era căţea; numai căţelele au un aer atât de trist şi de umil. Asta după ce şi-au fătat puii şi laptele din ţâţe li s-a încins, aproape otrăvit. Cobor în sat. E satul meu, deşi aproape nu-i mai recunosc uliţele. Casele nu s-au schimbat prea mult. Au crescut în schimb, mult, copacii. Mă grăbesc să intru în casă. Mi s-a făcut, brusc, somn. Închid ochii şi mă visez un trandafir. Un trandafir roz, aproape transparent. Palmele, tălpile, apoi pântecul, sânii s-au subţiat (aşa cum se subţiază aluatul) şi au luat, pe rând, forma unor petale. Până şi nervii mei s-au aliniat, paraleli. Între ei, jgheaburi subţiri, gata să culeagă picătura de rouă sau lacrima. Fără durere s-au prelungit şi pleoapele mele. Au devenit şi ele aproape străvezii. Totul în jurul meu a devenit lăptos. Doar eu sunt străvezie. Mă întreb ca prin somn (sau poate chiar în somn): „De ce tocmai trandafir?”…
Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 52
TABLOUL 52
MAMA: Mă apropii de sfârşit; de sfârşitul meu şi al cărţii. Un vis care mă sperie: nu cumva sunt şi eu o carte? Atunci toate încercările: riduri, tăieturi, înţepături – nu sunt altceva decât efortul (demn) al cărţii de a se scrie, singură, pe pielea mea. Sunt propriul meu palimpsest. Şi tot acum, în apropierea morţii, trupul meu e alb ca insomnia reginei nopţii (floarea sau luna?). Credeam că sunt neîndemânatică: mă înţepam mereu la deget, când încercam să cos. Dar asta nu însemna că eram împiedicată să scriu altceva decât cartea? Ţesutul, cusutul, împletitul sunt tot scrieri (cel puţin aşa cred). Orice carte e un blestem dublu: e blestemată şi te blestemă, să nu poţi face nimic altceva în afara ei, împotriva ei. Plata cărţii trebuia să fie trupul meu, pielea trupului meu: întinsă, răzuită, pătată, arsă, subţiată, cutată, mototolită. Am început să scriu cartea, când mi-am dat seama că trupul meu e sterp, pentru că rămâne mereu sterp. Mi-am alungat bărbatul, pentru că încercările noastre erau de acum vinovate. I-am spus într-o zi: „Du-te unde vrei, cu cine vrei. Eu nu te mai ţin.”
TATĂL: Nu mă duc. Vreau să rămân cu tine. Eu pe tine te iubesc.
MAMA: Nu mă iubeşti pe mine. Îţi iubeşti copiii, pe care crezi că îi vei avea cu mine. Numai că tot eu îţi spun: nu-i vei avea cu mine. Ia-ţi gândul de la asta.
TATĂL: Ba îi voi avea. Uneori trebuie să treacă ani până să…
MAMA: Uneori. Dar nu la mine. Trupul meu a fost blestemat. E drept că mi-ar fi plăcut să am copii, nu unul: zece, dar nu se poate.
TATĂL: Poate că nu eşti tu de vină. Poate că eu…
MAMA: Tu nu ai nimic. Eu sunt singura vinovată. Repet: mi-ar fi plăcut să am copii, zece copii şi toţi cu tine. Mai mult ce şi-ar dori un bărbat? Dar înţelege-mă: nu – se – poate.
TATĂL: Şi atunci ce e de făcut?
Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 51
TABLOUL 51
MAMA: Acum îmi amintesc mai bine: trupul meu era gol, până la trecerea zodiilor prin mine. Şi, din nou, acea imagine desprinsă ca dintr-un somn năduşit al copilăriei: berbecul era capul; taurul – gâtul; racul – stomacul; fecioara – intestinele; scorpionul – ruşinea şi virtutea mea; capricornul – genunchii; gemenii – muşchii braţelor; leul – inima şi şoldurile (sau poate ficatul); balanţa – intestinul gros; săgetătorul – muşchii coapselor; vărsătorul – fluierele picioarelor; peştii – labele picioarelor. Cine ştie de ce le alesese aşa? Nu-mi amintesc, pentru că nu am ştiut asta niciodată. Erau adevărate zodiile, semnele lor? Cine poate să spună? Poate că erau adevărate; poate că omul acela, care scrisese cartea (când, poate cu sute de ani în urmă; aşa se gândise şi aşa simţise el atunci), avea dreptatea lui. Căci, dacă gândeşti curat şi simţi la fel, atunci ai dreptul la o dreptate care să fie a ta, numai a ta. Trupul meu fusese gol până la trecerea zodiilor prin el şi prin mine. Ce făcusem eu o viaţă întreagă? Îmi plătisem o datorie; cerului sau iadului, oamenilor sau zeilor. Iar dacă nu sunt ceruri, iaduri sau zei, înseamnă că îmi plătisem datoriile, oamenilor. Poţi plăti o datorie fără să o fi făcut vreodată; dar ai de gând să o faci cândva. Se poate şi aşa. Iubisem şi fusesem iubită (sau cel puţin aşa credeam şi cred); rodisem, pentru că trebuia să rodesc, fără împotrivire, aşa cum pământul nu se împotriveşte, nici omului care îl iubeşte, nici seminţei. Născusem de zece ori şi fiii mei erau acum mari (unii – cei morţi, ajunseseră chiar mai bătrâni decât mine); mă războisem cu cerul, înnegrindu-l cu zodiile mele şi ale fiilor mei (poate că pentru gândul ăsta, mai puţin pentru faptă, meritam o pedeapsă; dar cine să mi-o dea şi oare acel cineva avea dreptul să-mi dea o pedeapsă?); acum mă pregăteam de moarte, după ce-mi zidisem o casă şi după ce trimisesem după fiii mei. Cam asta era tot: viaţa mea fusese un drum, pe care l-am străbătut cu greu, muncindu-l cu speranţă şi cu duşmănie; fiii mei erau copacii răcoroşi şi cu fructe zemoase, aşezaţi de o parte şi de alta a drumului, pentru odihna călătorilor şi deci şi a mea. Fiii mei erau deosebiţi, chiar dacă erau din acelaşi tată şi aceeaşi mamă; dar peste ei se ridicaseră zodiile, mult mai puternice decât mine. Erau totuşi fraţi: îi lega acelaşi semn, mâna încercată de jungher, ca într-o frăţie de cruce; apoi cerul şi pământul (cerul – aşa cum îl visase fiecare, dar îl visase: şi ăsta era cel mai important lucru; pământul – străveziu – aşa îl văzuseră toţi, aşa îl văzusem şi eu); şi poate, peste toate, cartea; a lor şi a mea (sau a altora); cartea, care trebuia întâi citită şi apoi scrisă sau, invers, întâi scrisă şi apoi citită. Fiecare din ei îşi alesese alt destin, deci altă viaţă şi altă moarte; blestemul meu nu ajunsese decât pe unul dintre ei şi acum poate că îmi pare rău şi de acela: dar cuvântul spus nu se mai poate întoarce, cum nu se mai poate întoarce săgeata în arc şi viaţa în trupul pe care l-a părăsit odată. Scriu toate acestea, întru liniştea mea şi, acum, când scriu aceste rânduri, sunt liniştită…
Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 50
TABLOUL 50
MAMA: Am văzut, într-o carte veche cu poze, că zodiile se trag din oameni: leul se trăgea din inimă, gemenii din genunchi sau din muşchi…nu mai ţin bine minte, e mult de atunci, eram o copilă, ba, dacă îmi aduc bine aminte, nici nu prea ştiam să citesc, aşa că, dacă acum credeam că trupul meu se risipeşte în fiii mei, nu greşeam prea mult, căci fiecare copil mi se născuse în altă zodie şi altă parte a trupului alerga către el. Mi se rupeau băierile trupului şi atunci sânii mei alergau spre Grigore, se izbeau în porţi ca berbecii, grei de lapte; când mă dureau ochii, de parcă i-aş fi scos din locul lor şi aş fi pus în orbite bani de aramă înroşiţi în foc, ochii îmi alergau spre Manole, cel născut în Vărsător şi mă minunam de ce potriveală este, căci cine, dacă nu ochii, varsă lacrimi? Mă durea inima, o simţeam că se smulge singură din piept şi atunci mă gândeam la cel mai înţelept şi mai îndepărtat dintre fiii mei şi îmi spuneam că, da, aveau dreptate cei vechi, care credeau că omul gândeşte cu inima, în primul rând. (Sau tot ei, cei vechi, ghiceau viitorul în măruntaie, în viscere). Mă durea pântecele, se umfla şi era atunci mai tare ca piatra; mă gândeam la singura făptură pe care o zămislisem după chipul şi asemănarea mea.
Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 49
TABLOUL 49
POETUL: Nu m-a speriat niciodată moartea. Multă vreme am crezut că moartea e o poveste pe care o spun oamenii mari, copiilor, să-i facă mai cuminţi. Când am văzut primul mort, nu eram convins că e mort cu adevărat: chipul îi păstra un zâmbet ironic, un aer înţelept, aproape orgolios: „Ştiu eu ce fac. Degeaba încercaţi să mă opriţi, nu veţi reuşi. Eu tot voi pleca în călătorie.” Asta o spunea tuturor: rudelor, prietenilor, cunoştinţelor. Unii plângeau. De ce? Un om pleca într-o călătorie. Nu într-o altă ţară, ci pe un alt tărâm. Poarta spre celălalt tărâm era groapa adâncă de doi metri, un fel de cub de aer. Sigur că omul nu se mai întorcea de pe celălalt tărâm, dar asta nu însemna că e rău acolo. Dimpotrivă. Mă gândeam la un basm românesc, celebru. În fond, dacă nu ar fi nimerit în Valea Plângerii, feciorul nu s-ar mai fi întors să moară acasă, pe pământul lui. Am văzut apoi scheletele. Unele de sute de ani. Mi se spunea că ar fi aparţinut unor oameni. Care au fost. Prima dată când am văzut un schelet, am fost tulburat. Unde erau ochii, limba, sângele, muşchii, pielea? Apoi am zâmbit: poate că omul crescuse şi a renunţat la schelet, aşa cum, în fiecare an, cerbul renunţă la coarnele sale. Nu mă speria moartea, pentru că nu o înţelegeam. Şi pentru că nu o înţelegeam, nu o acceptam. Am crezut întotdeauna că sunt nemuritor, că m-am născut aşa, că unii oameni, dacă mor (totuşi!), o fac din plictiseală, din lene sau din laşitate. Şi acum, când scriu, sunt viu, deci nemuritor, cu toate că atâtea sunt cazurile, când oamenii au încercat să mă convingă de contrariu. Dacă m-am speriat vreodată de ceva, acel ceva a fost labirintul. Când am auzit prima dată despre el, am exclamat: „Iată singura capcană perfectă!” Se strângeau în labirint toate elementele: pământul şi apa (amestecate în ziduri); aerul (cea mai perfidă capcană); şi focul. Şi, dincolo de elemente, mintea omului. Să fii torturat cu instrumentul de tortură pe care tu însuţi l-ai imaginat, mi se părea, atunci şi acum, suprema tortură. Cosmosul mereu contrazis de Haos (sau invers): „Nu există capcană mai bună decât propriul gând întors asupră-ţi.”
Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 48
TABLOUL 48
MARELE ORB: Au venit, la vreme de seară, la mine, oameni tăcuţi, umbre prelungi, pe care le-am crezut mai întâi umbrele pomilor din livadă. M-au înconjurat şi m-au legat de un brad bătrân. Mă zbăteam în braţele lor, căutam să scap: „Ce vreţi de la mine? Ce rău v-am făcut? Nici nu vă cunosc.” Erau tăcuţi, cuvintele lor i-ar fi tulburat, poate; cuvintele mele nu le auzeau; sau nu vroiau să le audă. Aveau chipurile acoperite cu măşti de piele, negre. Totul părea o joacă, dar şi eu şi ei ştiam că nu e vorba de joacă acum; ceva teribil avea să se întâmple.
BĂTRÂNUL 7(cu o nesfârşită milă în glas): Ai fost ales.
MARELE ORB: şi atunci mi-am încetat şi eu tânguirea, nu pentru că fusesem ales, nu pentru a fi la înălţimea momentului, ci pentru că am înţeles, din vocea şovăitoare a bătrânului (şovăitoare nu din cauza vârstei, ci a tulburării de care fusese cuprins), că trebuiau să ducă totuşi cu hotărâre, până la capăt, ca pe o datorie de onoare, misia lor.
BĂTRÂNUL 7: Îţi vom scoate ochii.
MARELE ORB: „Nuuu”. Un sunet prelung, care ar fi înfricoşat şi văile. „De ce? Nu sunt bogat şi, tot ce ştiu, vă spun şi fără să-mi scoateţi ochii. Nu am pe cine să trădez, căci, pentru lumina ochilor, aş trăda pe oricine. Aşa, cu ochii scoşi, eu nu voi mai fi decât un mort între vii”.
BĂTRÂNUL 7: Nu ai dreptate. Vei fi un sfânt.
Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 47
TABLOUL 47
MAMA: Îmi spuneam: un lucru care nu e scris, nu există. Oare câte drumuri poţi urmări într-o viaţă? Multe; nu le poţi şti, nu le poţi număra. Numai de când îmi începusem sfârşitul, erau trei. Iată: plecase fiul meu. Plecase spre moarte, ca să înţeleagă mai bine ce este viaţa. Un drum. Alt drum: al întoarcerii. Totdeauna mai greu. Al întoarcerii spre viaţă. Şi ultimul drum (poate după moartea mea): drumul iubirii. Poate că viaţa lui va urmări doar aceste trei drumuri. E mult, e puţin? Cine să-mi spună; cine să-i spună? Oare câte drumuri te pot urmări într-o viaţă? Sau poate că drumul e unul singur: doar tu te minţi că eşti pe un alt drum. Drumul e unul şi acelaşi. Au început să mi se năclăiască gândurile. Nu mai e mult. Oare îmi voi pierde, înainte, minţile? Numai un nebun se teme că e nebun. Dar, dacă îmi dau seama că numai un nebun se teme că e nebun, înseamnă că nu sunt nebună. Sau poate că sunt nebună, pentru că mă gândesc la un nebun. Când mi se limpezesc pentru o clipă gândurile (aşa, ies clare ca dintr-o ceaţă, aşa cum se limpezeşte privirea), când mi se limpezesc gândurile, spun, nebunia îmi apare ca un vârtej. Gândurile înoată în sânge, în lumină, în propria lor transparenţă, se zbat înnebunite, încearcă să scape spre marginile pâlniei sau ale ochiului de apă. Degeaba: te întorci mereu, repede, mai repede, tot mai repede, la un gând. Totdeauna acelaşi. Aşa cum privirea ţi-ar aluneca pe un fir de aţă şi s-ar opri totdeauna în acelaşi loc. De ce?
Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 46
TABLOUL 46
FATA: M-am lipit de el, cu spaimă. Nuntaşii ne aşteptau. Rămăseseră cei mai tineri. Curios, fără perechi. S-au apropiat de noi cu paharele în mâini. Ne aşteptaseră ca să ne ureze ceva, să ne spună ceva amuzant, dar vorbeau cu toţii prea tare, de fapt strigau, strigau râzând şi n-am înţeles ce vroiau să ne spună.
BRUNETUL 2 : Degeaba aţi încercat să fugiţi, nu aveţi cum să scăpaţi…
FATA: Ne-au despărţit unul de altul, tot râzând şi strigând, pe mine mă durea înfiorător capul, mi se părea că cineva îmi pusese un cerc de fier înroşit peste ceafă, tâmple, frunte. Cineva mă luă la dans, fără să mai am timp să protestez, aş fi vrut să dansez la început cu soţul meu, aşa cred că s-ar fi cuvenit, dar poate că pe aici sunt alte obiceiuri; mirele chiar dispăruse, îl ascunseseră ei, cu siguranţă că era vorba de un obicei, am dat să spun ceva, dar perechea mea s-a schimbat, noul meu partener avea o forţă înspăimântătoare, mi-a frânt aproape mijlocul, am mai avut timp doar să-mi proptesc podurile palmelor în pieptul lui, am mai îngăimat: „ce e asta, unde e…” şi am simţit că leşin. Slăbiciunea mea a durat puţin, câteva clipe probabil, dar, când m-am trezit, eram căzută pe jos, în mijlocul încăperii; privind în lături am zărit câteva sticle goale răsturnate şi un pahar spart, în picioare totuşi. Deasupra mea era un bărbat, cu fruntea brăzdată de o cicatrice adâncă, adâncă, cât o alună, cu dinţi galbeni, duhnind a usturoi: mi-a suflat în faţă vorbele.
Proza
Mărţişor
Vremea se încăpăţână şi se îndârji, asemenea oamenilor. Timpul muri într-o iarnă cumplită, geroasă, de sticlă şi de oţel. Oamenii zgribuliţi, îndoiţi de spate, treceau unii pe lângă alţii, ferindu-şi privirile. Dumnezeu se supărase din nou pe ei, a doua oară după potop şi, pentru că îi promisese lui Noe că nu va mai fi potop, îi scosese pur şi simplu pe oameni din timp.
Aşa că le dădu o iarnă veşnică, fără soare, fără speranţa primăverii, a verii sau a toamnei.
Şi oamenii se rugară atunci Domnului Dumnezeului lor, să-i ierte şi să-i lumineze.
Şi după vreo două săptămâni după prima rugă comună, o călugăriţă, maica Lacrinia se mărturisi oamenilor: „M-a vizitat în vis Atoateziditorul. E supărat pe noi, dar nu va fi apocalipsă. Ne lasă să ne descurcăm singuri. Totuşi ne-a dat o şansă: să-l înduplecăm cu trei lucruri venite din inimile şi gândurile noastre curate.”
Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Incognito la Buchenwald
O continuare, practic o a doua parte a Uniformelor de general, dar şi a microromanului Pe strada Mîntuleasa este povestirea Incognito la Buchenwald, povestire ambiţioasă, poate prea teoretică şi declarativă în intenţii pe alocuri, dar cu foarte multe planuri narative, dintre care cel puţin unul fantastic.
Este o povestire cu mai multe noduri: unul s-ar găsi într-o casă părăsită, o bornă pe traseul istoric al familiilor Antim – Calomfir – Thanase, o casă care urmează a fi demolată, asemeni unui decor de teatru. Al doilea nod este tot unul real şi anume camera de cazare din lagărul nazist de la Buchenwald, nume cu rezonanţă sinistră; al treilea – însuşi spectacolul pe care îl pregăteşte Ieronim (de fapt o suită de repetiţii).
Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Uniforme de general
Cu povestirea Uniforme de general intrăm în lumea spectacolului, temă ce va marca pregnant de acum înainte creaţia lui Mircea Eliade.
Începutul îl făcuse e drept, povestirea Adio!…, dar acolo era vorba mai mult despre camuflarea sacrului în profan, despre dispariţia lui Dumnezeu, despre posibilităţile pe care le oferă teatrul de a evada din timpul istoric, profan, idei mai degrabă estetice, textul fiind mai mult un teatru-eseu, decât o proză artistică propriu-zisă.
Uniforme de general este, într-un fel, un spectacol de teatru.
Chiar dacă se desfăşoară pe două planuri (unul în pod, dialogul dintre Ieronim Thanase şi al doilea în casă (deci tot într-un spaţiu-limită), între Antim Manolache şi Maria da Maria), spectacolul poate fi urmărit fără dificultate, printr-un simplu artificiu regizoral, absenţa luminii sau, altfel, spus prin prezenţa întunericului.
Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Ivan
Fantasticul din Ivan este bazat pe confuzia de planuri dintre vis şi real. Abil, scriitorul înscenează o situaţie-limită, agonia unui muribund pentru a face verosimilă această confuzie.
Altminteri planurile sunt foarte realiste şi net diferenţiate; primul dintre ele pare scenariul unui film sovietic, mai exact un film internaţionalist-proletar cu câţiva români, majoritatea militari cu o situaţie incertă, dezertori, rătăciţi sau pur şi simplu soldaţi care încearcă să scape de o încercuire iminentă, care încearcă să salveze un muribund sovietic, un Ivan. Al doilea plan se petrece într-un salon populat cu doamne (Machedon) şi domnişoare (Adela, Laura), cu un locotenent aflaţi în permisie şi un doctor de ocazie (Procopie).
Cel care leagă cele două planuri este Darie, prezent în cele două secvenţe. Darie va genera un al doilea fantastic, prin confuzia dintre Ivan şi Procopie (nume predestinat: Pro copie!):
Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: În curte la Dionis
„Mă întreb ce se va înţelege din această nuvelă – şi cine va înţelege. „Simbolismul” de bază e evident (sau, cel puţin, aşa mi se pare mie): e inversiunea mitului orfic. Nu Orfeu coboară în infern ca s-o readucă pe Euridice la viaţă, ci ea, femeia (Leana), îl caută, îl găseşte şi-l scoate din „Infern” (adică, din „pierderea de sine”, amnezia, alienarea în care sombra – periodic – Adrian. Dar câte alte „sensuri”, doar sugerate în nuvelă, nu se adaugă bine cunoscutului scenariu mitologic! În primul rând, răsturnarea „ierarhiei”: Orfeu nu se adresa „elitelor”, ci oamenilor de rând, mulţimii. Pe ei vroia să-i transforme, obţinând această mutaţie a omului fără de care lumea e ursită auto-destrucţiei. De aici, pentru Adrian, valoarea politică a Poeziei. Dar această Poezie el n-o comunică direct, publicînd-o. Însărcinează pe Leana s-o „cânte” prin cârciumi şi grădinile de vară. Asta nu mai aparţine mitologiei orfice, ci aminteşte de unul din motivele gnostice: inactivitatea bărbatului. Ca şi în filmul lui Bergman The Magician, Profetul (= „Simion magul”) e „mut” şi se exprimă prin soţia lui (= „Elena”).
Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Noaptea de Sânziene (2)
Senzaţia unică pe care ţi-o crează acest roman este aceea că Timpul agresează un spaţiu devenit neîncăpător, că labirintul temporal este mai mare (noaptea de Sânziene) decât labirintul spaţial (pădurea).
Nu întâmplător e nevoie de trei întâlniri în pădure în România, în Portugalia şi în Franţa pentru a se realiza un echilibru precar între un timp aflat în expansiune şi un spaţiu limitat totuşi, iniţierea, ieşirea din centru nefiind posibile decât cu preţul vieţii.
La urma urmelor, Eliade are o intuiţie extraordinară simţind erosul, tanatosul şi visul ca fiind expresii ale timpului, nu ale spaţiului. Dacă timpul poate îngheţa în eternitate, devenind un prezent continuu, spaţiul are nevoie de paradoxuri şi artificii precum inelul lui Möbius pentru a realiza un continuum comparabil. Ubicuitatea, de exemplu, se defineşte fantastic prin imposibilitatea de a fi în acelaşi timp în spaţii diferite. Relaţia inversă, a fi în acelaşi spaţiu în timpuri diferite nu defineşte un raport fantastic, ci unul cât se poate de real.
Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Noaptea de Sânziene (1)
Fără nici un dubiu, capodopera beletristică a lui Mircea Eliade este romanul Noaptea de Sânziene. Roman total, de peste 700 de pagini, Noaptea de Sânziene este, în acelaşi timp, un roman-frescă, un roman de idei, un roman labirintic, un roman iniţiatic, un roman de dragoste, un roman fantastic, un bildungsroman, un roman social, un roman istoric, un roman-roman, un roman mitic:
„Odisee a unui erou care îşi caută Ithaca aspaţială pe pământ, care speră să reobţină „condiţia adamică primordială” rămânând în istorie, Noaptea de Sânziene este, prin sens, şi o carte a năzuinţei la autenticitate. Scrisă însă fără utilizarea vreunui procedeu propriu „autentismului!” 1
Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Pe strada Mântuleasa
Considerată de Eugen Simion „cea mai complexă dintre naraţiunile lui Eliade” 1, nuvela Pe strada Mântuleasa se bucură de o lungă şi atentă analiză din partea criticului:
„Ce se vede întâi la lectură este parabola. Nuvela are un scenariu realist (detenţiunea provizorie a unui bătrân institutor, Fărâmă), dar în interiorul lui se petrec atâtea fapte neobişnuite încât sensul iniţial se întunecă şi, altele, neaşteptate, ambigue, fabuloase acaparează textul. (…) Prozatorul mărturiseşte că a voit să opună în chip programatic două mitologii: una de tip popular (de o programatică ambiguitate) şi alta modernă, raţionalistă, violentă (mitologia unei lumi desacralizate).” 2
Eliade este totuşi destul de ambiguu, punând accentul pe „viziunea interioară”:
„Cînd eşti posedat de un subiect, viziunea interioară e, fără îndoială, hrănită de tot ce porţi în tine, dar această viziune nu este legată de cunoaşterea intelectuală a miturilor, a riturilor şi simbolurilor. Scriind, uiţi tot ce ştii. Recitind Le Vieil Homme et l’Officier (trad. Bătrânul şi Ofiţerul; titlul românesc: „Pe strada Mîntuleasa” n.tr.) am văzut că unele episoade corespund anumitor arhetipuri. Nu mă gândisem la ele atunci când am scris.”3
Tot Eliade se „contrazice”, mărturisind însă caracterul programatic al povestirilor sale:
„În nuvelele mele, încerc mereu să camuflez fantasticul în cotidian. (…) Cred că întotdeauna transistoricul este camuflat de istoric, şi extraordinarul, de obişnuit.” 4
Referindu-se strict la Pe strada Mântuleasa, Mircea Eliade se declară solidar (e drept, indirect) cu Zaharia Fărâmă, un alter ego al său, cel puţin în ceea ce priveşte „scrisul”:
„Începusem Pe strada Mântuleasa ca o lungă nuvelă, dar, pe măsură ce scriam, descopeream noi episoade şi nebănuite implicaţii.” 5
Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Adio!
Povestirea Adio!…, prin câteva surprize pregătite de Eliade cititorilor săi fideli, a incitat critica, unele dintre comentarii situând naraţiunea în proximitatea capodoperei, altele condiderând-o o scriere mai mult teoretică, nulă din punct de vedere artistic.
Adevărul e, ca întotdeauna, undeva la mijloc şi dacă se pot constata câteva trucuri teatrale folosite de Eliade (în primul rând sub influenţa esteticii lui Antonin Artaud, precursor al lui Ionesco, Beckett şi J.Genet), dacă tehnica de realizare a textului propriu-zis e bazată pe paradoxul fantastic, printr-o tehnică a reculului (textul se scrie împotriva lui), nu pot fi uitate tocmai fantastica împletire dintre teatru ca artă literară şi eseu, din această împletire rezultând tocmai un text literar. Procedeul nu este întru totul nou, la noi îl foloseşte Coşbuc atunci când ne arată cât de simplu se construieşte un sonet, comentariul său fiind chiar… un sonet în endecasilabi, italian adică, şi Caragiale, pentru a nu ne opri decât la exemplele cele mai ilustre. Adio!… este şi nu este o piesă de teatru, despre sacru şi profan, despre dispariţia lui Dumnezeu, despre importanţa teatrului etc.
Eugen Simion consideră povestirea ca fiind „un proiect de teatru în stil voit absurd (anti-teatru), cu o temă frecventă şi în alte scrieri. Un actor apare pe scenă şi zice de trei ori cuvântul adio, apoi autorul este împins din spate de director pentru a explica unui public pestriţ şi enervat ce ar fi vrut să spună dacă ar fi scris piesa (absurd şi parodie de absurd). (…) Publicul participă la descifrarea simbolurilor preconizate de proiect. Tema lui poate fi misterul descoperirii Spiritului. În final scriitorul anunţa că nu mai vrea să scrie piesa care, între timp, s-a jucat.” 1 Despre textul care nu se vrea text şi totuşi e text avem comentariul inspirat al lui Marian Popa, acesta referindu-se însă la titlul unei cărţi:
„Dar ce este în fond un titlu? O etichetă pusă pe un obiect care este opera? O prelungire a ei? O protuberanţă? Un echivalent sau o negaţie? O aluzie la conţinut? O anticipare? Un rezumat, o concluzie? Toate acestea şi încă multe altele?
Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Podul
Povestirea este un mic Decameron, un quatrameron, patru personaje povestind diverse întâmplări, fără nici o legătură între ele, singurele lucruri care îi unifică fiind călătoria şi podul.
Ideea în sine nu este nouă, o foloseşte şi Sadoveanu în Hanu Ancuţei, ca să nu mai vorbim de Decameronul lui Boccaccio, Heptameronul Margueritei de Navarra sau de Pentameronul sau Povestea Poveştilor lui Giambattista Basile.
Există un centru, compartimentul unui tren, din care pleacă mai multe labirinturi.
Originalitatea scriiturii lui Eliade constă în întretăierea acestor labirinturi, obţinîndu-se, şi în acest fel, ambivalenţe. Povestirea „se bizuie în sensul teoriei pe care o ştim pe ambivalenţa evenimentului, pe posibilitatea coexistenţei a două fapte, universuri contrarii (coincidentia oppositorum) în aceeaşi fiinţă, lucru.” 1
Nu există un personaj principal, povestitorii (şi ei personaje), precum şi protagoniştii povestirilor lor, fiind luminaţi atunci când intervin în naraţiune, când ajung în prim plan.
Se formează astfel cupluri inedite povestitor – personaj: Onofrei – locotenentul de roşiori, Gologan – Stavroghin, cel cu magazinul de coloniale şi delicatese, Zamfirescu – bătrâna oarbă ţinută de mână de o fetiţă şi Vladimir – Emanuel, motociclistul.
Lucrurile nu sunt chiar atît de simple: există intermedieri şi intermediari, cum ar fi vecinul lui Onofrei, prietenul locotenentului, Blanduzia sau Iancu Gorovei, care leagă în triunghiuri relaţiile Onofrei- locotenentul de roşiori şi Zamfirescu – bătrâna oarbă cu fetiţa sau apariţia unor personaje şi episoade semiindependente cum ar fi Herghelie şi suita lui de personaje viscontiniene, în relaţia Gologan-Stavroghin.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.