Lucrări publicate

Poezie

SONETUL OGLINZII 80

Nu-i vreme de poveste, de colindă

Stejaru-a înghețat visând în ghindă

Și fața lumii-i gravă suferindă

 

Zadarnic steaua vrea să se aprindă

Și noaptea să adoarmă în oglindă

Spre trestii trece lebăda murindă

Trupul  de suflet vrea să se desprindă

SONETUL SINESTEZIILOR 79

Te pipăi cu priviri unde sonore

Adulmec gust buimac și cred că-s hore

Albastre și fierbinți secunde-n ore

Vin duhuri sfinte viața să implore

 

Durerile au devenit minore

Himerele îmi sunt de-acum tutore

Mi-s simțurile toate carnivore

Și verdele mai vrea să mă devore

 

Degetu-n mare plin e de glagore

Și mă întreb timid dacă Tagore

Iubit mai este astăzi de Lenore

 

Nu știu dacă mai sunt în Singapore

În Insulele-Azore sau Comore

În parfumatul suflet  totul dor e

Lucian Strochi

SONETUL PRIMAVERII (PRIER) 78 E

O noapte lungă patru anotimpuri

Un timp desprins din alte două timpuri

Suspin divin murim trăim iubim puri

Destinele aflate  în răstimpuri

 

Visări  și gânduri blând leneșe mai curg

Calm tăvălită în sfâșiat amurg

Apocalipsă cal negru alb și murg

Vibrații pure spațiul  e demiurg

SONETUL PIANISTEI ALBASTRE DIN LUNA 77

Cu sâni adulmecând eternitatea

Și c-un surâs frângându-mi jurăminte….

Așa te știu: rebelă și cuminte

Privire alungând seninătatea…

 

Mi te-ai ivit dincolo de cuvinte;

Îmi ești de-a pururi dreaptă jumătatea;

Învăț ce-nseamnă ruga, bunătatea,

Căci te-am ales mai sfântă între sfinte…

SONETUL ICOANEI FACATOARE DE MINUNI 76

Ioan Popei - IcoanaIcoana e fereastră și oglindă:

Un ochi ce se deschide către ceruri,

Un suflet, cânt, un vers cu lerui leruri…

În case-alese se anină-n grindă.

 

Cu sfinți bătrâni priviți în multe  feluri,

Cu îngeri cu privirea suferindă…

Ea poate lumea-ntreagă s-o cuprindă

Cu  aur pur îndepărtând flageluri. 

SONETUL SUFLETELOR NOASTRE 75

Adesea sufletul tău mă inundă

Cucerind inima,  nervii, privirea;

Culegându-mi, fără grabă, iubirea…

Leagăn,  val fără apă, fără undă.

 

Mă caută mov, cercetându-mi firea,

Încercând în trupul meu să se-ascundă;

Uitare de sine, blândă, profundă

Căutând androgin, vag, potrivirea.

SONETUL LUI BRANCUSI DĂRUIT MARIEI 74

Eu pot să fac să cânte bronzul, piatra

Sau marmura, atât de-nșelătoare;

Eu pot să rup o rază, ram din soare

Și să-nfierbânt doar cu privirea vatra.

 

Pot să cioplesc cuvântul ce te doare

S-o zămislesc în gând pe Cleopatra

Să țes un rând păgân din Panciatantra

Să-ngheț un zâmbet să topesc ninsoare

SONETUL PRIMULUI OM 73

Bătrâne sunt amintirile mele

Poate chiar de la începutul lumii,

Când omul nu era deasupra humii

Și nu cotrobăia prin vis, prin stele.

 

Pielea mea avea strălucirea lunii;

Privirile păreau  ancore grele…

Pleoapele –ntredeschise erau vele

Gura mea cerceta  buza genunii…

SONETUL DANSULUI NEBUN 72

Ca iedera îmbrățișând stejarul,

Ca aura, un cap de sfânt, iubirea;

Ca focul ce și-a înțeles menirea,

Ca piatra ce-a iubit, râzând, amnarul.

 

Ce dans nebun… fragilă-i e zidirea…

Ce dor păgân, îmbrățișând tot jarul…

Ce spaimă – înălbind mai tare varul…

Ce mâini se pierd și-și regăsesc neștirea…

SONETUL AMANDURORA 71

Cum poți să dormi când plouă adânc în noi ?

Venind, vâslind, din zare, din nefire,

Mesteceni  se sărută în neștire:

Păsări se-închină și ne devin altoi.

 

Suntem în vis o singură zidire:

Același mugur, duh înflorind în doi,

Aceleași gânduri, în calm, nebun, șuvoi…

Același clopot  tras  la mănăstire…   

Proza

DONATORII DE SUFLETE (72)

Astfel, iubirea lui Hristos față de Biserică devine arhetipul căsătoriei, căci Adam a fost creat ca imagine a lui Hristos, iar Eva ca imagine a Bisericii. Prin prezența sa la nunta din Cana, Hristos reevaluează și ridică actul căsătoriei la funcția sa ontologică.

Sfântul Apostol Pavel spune:

„Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum Hristos este cap Bisericii, trupul Său… Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea… Așadar, bărbații sunt datori să-și iubească femeile ca pe însuși trupul lor. Cel ce-și iubește femeia, pe sine se iubește. Căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și îl încălzește, precum și Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui… Taina asta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică.

DONATORII DE SUFLETE (71)

Ștefan căzu pe gânduri. Drumul pe care voia să-l străbată era un drum greu, cu multe hopuri și capcane, chiar cu primejdii. Trebuia să-l facă însă. Măcar o dată în viață.

„Oamenii au venit mereu la mine. Au avut încredere în mine, în mintea mea, în sufletul meu, în credința mea. E vremea să merg și eu la ei. Să am și eu încredere în ei.”

Își recapitulă în gând ce mai avea să-și reamintească din spiritualitatea ortodoxă. Mai întâi despre virtuți. Despre virtuțile teologice: Credința, Nădejdea și Iubirea. Apoi despre virtuțile morale: Înțelepciunea – Smerenia, Răbdarea – Stăruința în Bine, Prietenia – Iertarea – Blândețea, Pacea – Mila – Dreptatea – Hărnicia.

DONATORII DE SUFLETE (70)

Dar pentru a te pocăi trebuie să știi, în primul rând, care sunt păcatele.

De ani de zile, Ștefan ținea un carnet, o agendă în care avea notate toate cele trebuitoare lui, ca preot. Avea, de pildă, pentru fiecare păcat, o pagină. Păcatele erau aranjate pedant, după gravitatea lor.

Erau păcatele strigătoare la cer: Uciderea, Homosexualitatea, Asuprirea (orfanilor, văduvelor, săracilor, străinilor), păcatele capitale: Mândria, Desfrânarea, Iubirea de Arginți, Invidia, Lăcomia, Mânia, Lenea. Apoi alte păcate: Necredința, Închinarea la Dumnezei străini, Vrăjitoria, Credința în Astrologie, Credința în Reîncarnare, Egoismul, Furtul, Nedreptatea, Lovirea, Gândurile rele, Nesocotirea Părinților, Nesăbuința, Nepăsarea. Erau trecute în agendă și păcatele limbii: Minciuna, Mărturia Mincinoasă, Hula, Cârtirea, Cearta, Bârfa, Limbuția.10

DONATORII DE SUFLETE (69)

Botezul este simbolul împăcării dintre Dumnezeu și oameni, realizată prin moartea pe  cruce și prin învierea lui Iisus Hristos.

Botezul se face o singură dată, căci moartea și învierea au loc o singură dată.

Botezul este poarta de intrare în religia creștină. La început, botezul a avut loc în noaptea Paștelor.

Adevăratul botez era considerat cel realizat prin cufundarea completă a celui botezat în apă. Stropirea era practicată doar în cazuri de strictă necesitate (boli grave, în cazul morții inevitabile).

În basm avem apa vie și apa moartă. Apa moartă leagă trupul, iar apa vie îl însuflețește.

Moartea și învierea eroului au loc la un interval de timp foarte scurt.

Biserica veche a numit botezul „luminare” (gr. photismos). Se sublinia astfel schimbarea ontologică a celui botezat care vine din întunericul necredinței în lumina credinței.

DONATORII DE SUFLETE (68)

Atunci îi spuse ce îi trecuse tocmai atunci prin gând, ca o străfulgerare:    „… îngăduie, Părinte să stau aici până mi-o veni sorocul, nu te voi incomoda, dimpotrivă, te voi ajuta cu tot ce îmi ceri” – și îl privi senină, așteptându-i hotărârea.

Părintele se încruntă puțin, îi apăru o cută între sprâncene, dar apoi se lumină:

Bine, fata mea, te primesc cu inima deschisă, dar eu nu prea am nici de unele, du-te acasă, ia-ți toate cele trebuitoare și pe urmă întoarce-te…

Așa și făcu și se întoarse la peșteră, iar părinții nu îi spuseseră mai nimic, fă cum te îndeamnă cugetul și simțirea, că oricum ai făcut totul după capul tău, dar te primește omul acela pe care l-ai ponegrit, fără voie, e drept,  dar l-ai batjocorit și l-ai umilit?

DONATORII DE SUFLETE (67)

Și chiar dacă se spune că dar din dar se face raiul, nu poți dărui ce nu este al tău.

Renunță la sinucidere. Inima Ștefaniei nu este a mea. Nu am dreptul să o opresc înainte de a se opri ea de la sine.

Apoi mai gândi: iată cum o fetișcană, ce nu mi-a fost nici măcar mireasă, îmi salvează pentru a treia oară viața.

Prima dată când chiar am crezut că o salvez de la incendiu. Dar, scoțând-o din flăcări, m-am salvat și pe mine. N-am înțeles asta de la început.

A doua oară m-a salvat prin moartea ei, dăruindu-mi inima, sentimentele, memoria, viața.

DONATORII DE SUFLETE (66)

Biserica ardea, se întunecase de-a binelea și focul părea și mai pătrunzător, și mai luminos, și mai înfricoșat. Sufletul lor primitiv părea că se trezește la viață, admirând focul, așa cum o făcuseră strămoșii lor în urmă cu mii de ani.

Părintele nu apăru însă. Se hotărâră să urce spre peșteră, să-l prindă acolo.  Se aprinseseră zeci de făclii. Părea o procesiune pașnică, mersul lor era hotărât, dar fără prea mare zbucium. Nu le trebui multă vreme să înțeleagă că părintele nu era nici acolo.

Așa că, după clipe de nehotărâre și de cuvinte aspre, aruncate precum pietrele spre peșteră și care nu primiseră decât un ecou slab, oamenii se întoarseră iar spre biserica lui ce arsese ca o torță.

DONATORII DE SUFLETE (65)

Și ei trebuiau să plătească, cu vârf și îndesat, pentru toate nemerniciile lor, pentru trupurile și sufletele mutilate, câte or fi fost?; moartea ar fi fost pentru ei cea mai ușoară pedeapsă, auzise că violatorii de copii sunt violați la rândul lor în închisoare de ceilalți deținuți, poate că așa s-ar fi cuvenit și în cazul lor și, după câteva luni, să fie transferați într-o închisoare de femei, să fie violați de femeile acelea nesătule, să fie forțați să facă sex, până când să ceară să fie castrați, sau poate că ar fi trebuit să fie castrați, auzise că în unele țări așa erau pedepsiți violatorii, era castrați precum motanii…

DONATORII DE SUFLETE (64)

Nu mai era vorba de o casă, de o casă a cuiva anume, un vecin sau o rudă, ci de Casa Domnului.

Vrură să-l ajute și să-și ridice o altă casă parohială, mai mare, cu un prăznicar în prelungirea ei, cu o clopotniță, dar Părintele îi liniști:

– Toate la vremea lor. Și apoi fiecare trebuie să-și ridice casa. Casa sa…

Când ajunseseră la turlă, se opriseră. Nimeni nu știa cum se construiește o turlă, astfel încât să nu se prăbușească sub propria ei greutate. Dar cineva veni cu o soluție salvatoare: avea un văr de-al soției în Valea Jiului, om care consolida și ridica galerii pentru abataje, care construise tuneluri și care se pricepea să facă tot soiul de zidiri ciudate, inclusiv turnuri de cetate și de castele. Poate că lucrase și la turnuri de catedrale.

Vărul acceptă să vină, mai veni cu nouă ortaci și se apucară imediat de lucru, fără prea multă vorbă. Erau harnici, senini, cineva spusese luminoși, iubeau cerul pentru că îl vedeau atât de rar acolo, în inima minei. Doar în închipuire, doar atunci când vorbeau cu protectoarea lor, Sfânta Varvara.

DONATORII DE SUFLETE (63)

El are o structură de rezistență din lemn. Lemnul poate fi de stejar, fag, paltin, trandafir, tei, cedru. Sau chiar lemn de păr sau de cireș. Iconostasul este decorat cu motive vegetale, la început tratate plat, apoi în relief, adică sculptate. Cel mai adesea e reprezentat în iconostas Arborele lui Ieseu, care ilustrează genealogia lui Isus din Nazaret.

Dar în iconostas sunt importante și icoanele. Iconostasul are patru registre:

Primul registru, care se află la bază, cuprinde de la stânga la dreapta, icoana sf. Ierarh Nicolae, ușa diaconească dinspre miazănoapte cu icoana Arhanghelului Gavril, icoana împărătească a Maicii Domnului cu pruncul, porțile împărătește cu icoana Blagoveșteniei și cei patru Evangheliști, icoana împărătească a lui Iisus Hristos, ușa diaconească dinspre miazăzi cu arhanghelul Mihail și cu icoana de Hram a bisericii noastre, adică a Sfântului Ștefan.

Poezie

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 55

TABLOUL 55

MAMA: Eram spre sfârşitul vieţii. Ştiam asta prea bine şi nu încercam nici o spaimă. „Spaima nu e decât rapida amintire a morţii la timpul prezent” – îmi spuneam şi cu aceste cuvinte am intrat în ceaţă. Până atunci fusese lumină, o lumină puternică, orbitoare, de martie: cu zăpezi fulgerând albe, despicând sau unind pământuri negre; cu un soare de aur, poleind cerul, copacii, dealurile, apele. Intrasem fără veste în ceaţă şi în pădure. Era spre amiază; soarele încălzise puternic pământul şi fuioare groase de abur se torceau până la înălţimea arborilor. Apoi îngheţau: aerul era încă rece, iarna nu se dădea încă bătută şi de aici ceaţa. Doar în pădure. Ce căutam eu în pădure? Trebuia să ajung în satul vecin. Era mai aproape, dacă o luai pe drumeagul de lângă pădure. Pădurea se înălţa pe măguri; în vale, departe, dar clar, se vedea satul vecin, răsfirat de-a lungul râului, cu case mici, dar albe, orbitoare şi ele, de var, în lumina soarelui. Numai că acum era ceaţă şi, curios, deşi era aproape imposibil să te rătăceşti, mă rătăcisem. Intrasem în pădure şi acum copacii îmi apăreau brusc, fantome negre şi deznădăjduite, la doi paşi în faţă, în stânga sau în dreapta. Nu încercam nici o spaimă. Ştiam doar atât: că trebuia să cobor. Trebuia să cobor, dacă vroiam să ajung în sat. Coboram şi mi se părea că aud voci, voci de femei, numai de femei, destul de aproape de mine. M-am trezit brusc într-o odaie uriaşă (bănuiesc că era încăpere; era atât de mare, încât nu-i vedeam nici pereţii, nici tavanul). Erau sute de femei, îmbrăcate în negru, unele – tinere, cu sânii jucând rotunzi, copţi şi grei, sub pânza uşoară de in; altele – bătrâne, rigide, mişcându-şi mâinile silnic, ca nişte păpuşi mânuite neîndemânatic. Păreau foarte preocupate de ceva, important şi grav de bună seamă, că nu mi-au răspuns nici la salut, nici la întrebarea ce fac. Păreau că torc: atâta doar că nu vedeam nici un fir de lână. Păreau că vorbesc între ele: nu auzeam nici un sunet, de parcă urechile mele ar fi fost înfundate cu ceară. Altele ţeseau: atât de firească era mişcarea lor, figura lor atât de încordată şi de preocupată, privirea atât de concentrată şi de atentă să nu se amestece cumva culorile, să se rupă vreun fir sau să se greşească modelul, încât am zâmbit pentru o clipă. Apoi, străfulgerată de un gând, am rămas cu zâmbetul îngheţat pe buze şi cu lacrimi (sau, poate, picături de sudoare), tot îngheţate, pe obraz. Nu se vedea nici pânza, nici oile (sau caprele) pe care altele încercau să le mulgă; nici laptele pe care îl cărau cu spinarea îndoită de greutate; nici laptele (sau altă băutură – poate apă) pe care însetate încercau să-l bea. Încercam să vorbesc cu ele, dar se vede că devenisem şi eu străvezie, căci ele nu mă vedeau şi nu mă auzeau…

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 54

TABLOUL 54

PRÂSLEA: Satul nu se schimbase prea mult, cel puţin la prima vedere. Copacii da, crescuseră, se înălţaseră mult peste acoperişuri. Erau în general salcâmi, cu tulpini ridicole, umflate ici şi colo. Abia spre vârf, mai mult o coamă, decât o coroană; frunze verzi, la fel de ridicole, un fel de monezi verzi şi tremurătoare; un copil se jucase încercând să le taie, cu foarfeca, rotunde; nu reuşise şi rămăseseră aşa, ovale, aşezate pedant şi simetric, pe o crenguţă atât de subţire, încât n-o vedeai nici de la doi paşi. Intrarea în sat se făcea dinspre sud: drumul însă îl atingea întâi în partea sa dinspre răsărit. Un drum lutos, scobit pe jumătate, aşa încât, odată intrat în acest drum, nu mai vedeai nimic în jur; doar cerul deasupra – întotdeauna albastru. Lutul era uscat, se sfărâma în grăunţe nerotunjite. Îţi trebuia o oarecare forţă să striveşti acele grăunţe între degete: erau tari ca piatra. Apoi drumul se ridica la înălţimea malurilor sale, inundat fiind acum, pe margini, de o iarbă uscată chiar în martie; niciodată verde, totdeauna în smocuri alunecoase, pe care nu le păşteau nici caprele. Se intra în sat ocolindu-se o casă; abia atunci îţi dădeai seama că drumul e bifurcat ca o limbă de şarpe; treceai de pe o bifurcaţie pe alta. Intrarea în sat era solemnă: doi nuci uriaşi străjuiau drumul, de o parte şi de alta, nelăsând să se întrevadă decât în stânga, abia ghicit, albul unui zid. Drumul era acum pietruit pe vreo două sute de metri; după aceea, solul era atât de pietros, încât era inutil să-l mai pietruieşti; rezista parcă mai bine aşa. Pe neaşteptate te întâmpina o răscruce perfectă: dacă urmai drumul înainte, ajungeai la biserică; dacă o luai spre apus, dădeai, peste câteva minute de mers pe jos, de luncă şi apoi de râu; spre răsărit, drumul urca între două dealuri cu case frumoase – de o parte şi de alta, în spatele unor livezi de pruni şi de meri. Ca să ajung acasă, trebuia să o iau spre apus, să urmez vreun sfert de ceas firul apei; era un fel de scurtătură, o coardă a unui arc, pentru că, ceva mai sus, drumul ăsta se întâlnea cu drumul ce venea de la biserică. Drumul urca acum repede; în stânga lui, peste râu, se zărea pădurea, neagră, de molid şi apoi, pe neaşteptate, o pată albă, atât de albă, încât nu puteai să crezi că în natură poate exista un asemenea alb, atât de violent (şi care să nu fie creaţia omului): cariera de calcar. În dreptul ei părăseam drumul principal şi, după nici trei sute de paşi, întâlneam, pe stânga, poarta casei. Ştiam că mama înălţase o casă nouă pe locul celei vechi, „cu o odaie pentru fiecare dintre voi”; mărturisesc însă că nu mă aşteptasem să fie atât de impunătoare. Am fluierat de mirare. De foarte aproape, de după gard, dintr-o tufă de soc, am auzit glasul batjocoritor al lui Petre.

PETRE: De-acum ţi-e lene şi să vorbeşti? Fluieri, hai? Ţi-e lene să apeşi pe clanţă? Sau ţi-e silă? Da, miroase a ţăran; am pus şi eu mâna înainte şi poate n-am apucat să mă spăl, că am cărat în grădină bălegar, adică gunoi de grajd, cum îi ziceţi voi acum.

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 53

TABLOUL 53

MAMA: Mă trezesc înfricoşată: urmează să fiu arsă pe rug. Pentru care vină? Pentru cea ştiută, pentru cea neştiută, pentru cea nicicând făptuită. Sunt legată de un copac, nu-l pot vedea, dar după umbră şi după coaja zgrunţuroasă care îmi pătrunde adânc în carnea braţelor, cred că este un stejar. O pădure întreagă a fost doborâtă, mai întâi de o furtună, e drept, apoi de oameni. În apropiere e o mangalerie: un fum negru-albăstriu inundă văile. Aş vrea să strig: cui şi de ce? Curios, nu mi-e frică atât de foc şi de moarte, cât de propria mea goliciune, expusă oricărei priviri. De ce au ales acest loc atât de ciudat, de lipsit de viaţă, pentru pedeapsa mea? Şi cine mă pedepseşte? Cerul? Atunci ar fi ajuns un trăsnet. Oamenii? Oamenilor nu le-am făcut nimic. Totul în jurul meu e negru: pământul, fagii, dealurile. Mă întreb dacă nu cumva am murit deja. Nu mă pot privi. Ştiu că sunt goală: simt fiecare adiere de vânt. De unde ştiu că voi fi arsă pe rug? Poate că pedeapsa e mult mai grea: să fiu lăsată pradă colţilor şi ghearelor fiarelor pădurii. Braţele mă dor îngrozitor, s-au umflat şi frânghia îmi pătrunde adânc în carne. O căţea neagră se apropie de mine. E uriaşă. Cască. Limba e roşie, atât de roşie că pare vopsită. Colţii sunt albi, strălucitori, ascuţiţi, uşor curbaţi. Se apropie de mine. Mă miroase, apoi se îndreaptă, păşind caraghios, de parcă ar avea prea multe picioare şi nu ştie ce să facă cu ele. Îşi întoarce brusc capul, apoi tot trunchiul şi urlă fără nici o noimă. E mai neagră decât pământul, decât trunchiurile arse. Se aşează cu botul pe labe, atentă, neînchizând o clipă ochii, păzindu-mă. „Aha, ăsta e rostul ei: să mă păzească, până când vor veni ceilalţi. Ca şi cum aş putea să mă eliberez singură.” Nu-mi termin bine gândul şi funia sare ca un şarpe, nervoasă, la picioarele mele. „Dacă vrei să scapi cu viaţă, nu te uita înapoi. Dacă îmi vezi chipul, va trebui să te ucid.” Îl ascult, deşi îi recunosc vocea, e vocea fiului meu, blestematul. Nu mi-e ruşine de el pentru că m-a văzut goală; sunt mânioasă. „Tocmai el… din toţi… tocmai el.” Sunt nedreaptă cu ceilalţi. De unde să ştie ei… Merg goală prin pădure, deşi ar trebui să mă ruşinez. Mă văd copacii, păsările, iarba, fiarele. O ciută mă priveşte uimită, ridicând brusc capul dintr-un lăstăriş. Dispare repede, în salturi elegante, oblice, aproape egale. În vale aud câini. Mă apropii de sat. Nu recunosc locurile, deşi satul ar putea să fie al meu. Nu mai recunosc pădurea. Numai că pădurea se schimbă mereu, în fiecare zi. La marginea pădurii, o casă. Mă ascund după o şiră de paie. Strig de câteva ori: îmi răspunde doar câinele. Nu e nimeni acasă. Câinele e legat. În curte, rufe puse la uscat. Îmi aleg o fustă şi o bluză. Negre amândouă. Nu ştiu de ce le-am ales tocmai pe ele. Poate pentru că s-au uscat primele. Mă îmbrac repede, dar neîndemânatic. Mă împiedic în fustă, gata să cad. Zâmbesc: „Asta nu mi s-a mai întâmplat din copilărie.” Abia acum gândul mi se întoarce spre salvatorul meu. Să fi fost într-adevăr fiul meu? Să-i fi fost lui ruşine de ruşinea mea? Să mai trăiască oare? Să fi fost doar spectrul lui, pus să facă o faptă bună (prima şi ultima), din existenţa sa de spectru? Dacă mi-aş fi întors capul atunci? M-ar fi ucis într-adevăr? Acum curiozitatea e mai puternică decât frica. Atunci nu. Plec, însoţită de lătrăturile furioase ale câinelui. E un câine ciobănesc, puternic, flocos, turbat de furie că nu-mi poate face nimic. Unde să fi dispărut căţeaua? Nu sunt sigură că era căţea, n-am văzut-o prea bine; totuşi cred că era căţea; numai căţelele au un aer atât de trist şi de umil. Asta după ce şi-au fătat puii şi laptele din ţâţe li s-a încins, aproape otrăvit. Cobor în sat. E satul meu, deşi aproape nu-i mai recunosc uliţele. Casele nu s-au schimbat prea mult. Au crescut în schimb, mult, copacii. Mă grăbesc să intru în casă. Mi s-a făcut, brusc, somn. Închid ochii şi mă visez un trandafir. Un trandafir roz, aproape transparent. Palmele, tălpile, apoi pântecul, sânii s-au subţiat (aşa cum se subţiază aluatul) şi au luat, pe rând, forma unor petale. Până şi nervii mei s-au aliniat, paraleli. Între ei, jgheaburi subţiri, gata să culeagă picătura de rouă sau lacrima. Fără durere s-au prelungit şi pleoapele mele. Au devenit şi ele aproape străvezii. Totul în jurul meu a devenit lăptos. Doar eu sunt străvezie. Mă întreb ca prin somn (sau poate chiar în somn): „De ce tocmai trandafir?”…

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 52

TABLOUL 52

MAMA: Mă apropii de sfârşit; de sfârşitul meu şi al cărţii. Un vis care mă sperie: nu cumva sunt şi eu o carte? Atunci toate încercările: riduri, tăieturi, înţepături – nu sunt altceva decât efortul (demn) al cărţii de a se scrie, singură, pe pielea mea. Sunt propriul meu palimpsest. Şi tot acum, în apropierea morţii, trupul meu e alb ca insomnia reginei nopţii (floarea sau luna?). Credeam că sunt neîndemânatică: mă înţepam mereu la deget, când încercam să cos. Dar asta nu însemna că eram împiedicată să scriu altceva decât cartea? Ţesutul, cusutul, împletitul sunt tot scrieri (cel puţin aşa cred). Orice carte e un blestem dublu: e blestemată şi te blestemă, să nu poţi face nimic altceva în afara ei, împotriva ei. Plata cărţii trebuia să fie trupul meu, pielea trupului meu: întinsă, răzuită, pătată, arsă, subţiată, cutată, mototolită. Am început să scriu cartea, când mi-am dat seama că trupul meu e sterp, pentru că rămâne mereu sterp. Mi-am alungat bărbatul, pentru că încercările noastre erau de acum vinovate. I-am spus într-o zi: „Du-te unde vrei, cu cine vrei. Eu nu te mai ţin.”

TATĂL: Nu mă duc. Vreau să rămân cu tine. Eu pe tine te iubesc.

MAMA: Nu mă iubeşti pe mine. Îţi iubeşti copiii, pe care crezi că îi vei avea cu mine. Numai că tot eu îţi spun: nu-i vei avea cu mine. Ia-ţi gândul de la asta.

TATĂL: Ba îi voi avea. Uneori trebuie să treacă ani până să…

MAMA: Uneori. Dar nu la mine. Trupul meu a fost blestemat. E drept că mi-ar fi plăcut să am copii, nu unul: zece, dar nu se poate.

TATĂL: Poate că nu eşti tu de vină. Poate că eu…

MAMA: Tu nu ai nimic. Eu sunt singura vinovată. Repet: mi-ar fi plăcut să am copii, zece copii şi toţi cu tine. Mai mult ce şi-ar dori un bărbat? Dar înţelege-mă: nu – se – poate.

TATĂL: Şi atunci ce e de făcut?

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 51

TABLOUL 51

MAMA: Acum îmi amintesc mai bine: trupul meu era gol, până la trecerea zodiilor prin mine. Şi, din nou, acea imagine desprinsă ca dintr-un somn năduşit al copilăriei: berbecul era capul; taurul – gâtul; racul – stomacul; fecioara – intestinele; scorpionul – ruşinea şi virtutea mea; capricornul – genunchii; gemenii – muşchii braţelor; leul – inima şi şoldurile (sau poate ficatul); balanţa – intestinul gros; săgetătorul – muşchii coapselor; vărsătorul – fluierele picioarelor; peştii – labele picioarelor. Cine ştie de ce le alesese aşa? Nu-mi amintesc, pentru că nu am ştiut asta niciodată. Erau adevărate zodiile, semnele lor? Cine poate să spună? Poate că erau adevărate; poate că omul acela, care scrisese cartea (când, poate cu sute de ani în urmă; aşa se gândise şi aşa simţise el atunci), avea dreptatea lui. Căci, dacă gândeşti curat şi simţi la fel, atunci ai dreptul la o dreptate care să fie a ta, numai a ta. Trupul meu fusese gol până la trecerea zodiilor prin el şi prin mine. Ce făcusem eu o viaţă întreagă? Îmi plătisem o datorie; cerului sau iadului, oamenilor sau zeilor. Iar dacă nu sunt ceruri, iaduri sau zei, înseamnă că îmi plătisem datoriile, oamenilor. Poţi plăti o datorie fără să o fi făcut vreodată; dar ai de gând să o faci cândva. Se poate şi aşa. Iubisem şi fusesem iubită (sau cel puţin aşa credeam şi cred); rodisem, pentru că trebuia să rodesc, fără împotrivire, aşa cum pământul nu se împotriveşte, nici omului care îl iubeşte, nici seminţei. Născusem de zece ori şi fiii mei erau acum mari (unii – cei morţi, ajunseseră chiar mai bătrâni decât mine); mă războisem cu cerul, înnegrindu-l cu zodiile mele şi ale fiilor mei (poate că pentru gândul ăsta, mai puţin pentru faptă, meritam o pedeapsă; dar cine să mi-o dea şi oare acel cineva avea dreptul să-mi dea o pedeapsă?); acum mă pregăteam de moarte, după ce-mi zidisem o casă şi după ce trimisesem după fiii mei. Cam asta era tot: viaţa mea fusese un drum, pe care l-am străbătut cu greu, muncindu-l cu speranţă şi cu duşmănie; fiii mei erau copacii răcoroşi şi cu fructe zemoase, aşezaţi de o parte şi de alta a drumului, pentru odihna călătorilor şi deci şi a mea. Fiii mei erau deosebiţi, chiar dacă erau din acelaşi tată şi aceeaşi mamă; dar peste ei se ridicaseră zodiile, mult mai puternice decât mine. Erau totuşi fraţi: îi lega acelaşi semn, mâna încercată de jungher, ca într-o frăţie de cruce; apoi cerul şi pământul (cerul – aşa cum îl visase fiecare, dar îl visase: şi ăsta era cel mai important lucru; pământul – străveziu – aşa îl văzuseră toţi, aşa îl văzusem şi eu); şi poate, peste toate, cartea; a lor şi a mea (sau a altora); cartea, care trebuia întâi citită şi apoi scrisă sau, invers, întâi scrisă şi apoi citită. Fiecare din ei îşi alesese alt destin, deci altă viaţă şi altă moarte; blestemul meu nu ajunsese decât pe unul dintre ei şi acum poate că îmi pare rău şi de acela: dar cuvântul spus nu se mai poate întoarce, cum nu se mai poate întoarce săgeata în arc şi viaţa în trupul pe care l-a părăsit odată. Scriu toate acestea, întru liniştea mea şi, acum, când scriu aceste rânduri, sunt liniştită…

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 50

TABLOUL 50

MAMA: Am văzut, într-o carte veche cu poze, că zodiile se trag din oameni: leul se trăgea din inimă, gemenii din genunchi sau din muşchi…nu mai ţin bine minte, e mult de atunci, eram o copilă, ba, dacă îmi aduc bine aminte, nici nu prea ştiam să citesc, aşa că, dacă acum credeam că trupul meu se risipeşte în fiii mei, nu greşeam prea mult, căci fiecare copil mi se născuse în altă zodie şi altă parte a trupului alerga către el. Mi se rupeau băierile trupului şi atunci sânii mei alergau spre Grigore, se izbeau în porţi ca berbecii, grei de lapte; când mă dureau ochii, de parcă i-aş fi scos din locul lor şi aş fi pus în orbite bani de aramă înroşiţi în foc, ochii îmi alergau spre Manole, cel născut în Vărsător şi mă minunam de ce potriveală este, căci cine, dacă nu ochii, varsă lacrimi? Mă durea inima, o simţeam că se smulge singură din piept şi atunci mă gândeam la cel mai înţelept şi mai îndepărtat dintre fiii mei şi îmi spuneam că, da, aveau dreptate cei vechi, care credeau că omul gândeşte cu inima, în primul rând. (Sau tot ei, cei vechi, ghiceau viitorul în măruntaie, în viscere). Mă durea pântecele, se umfla şi era atunci mai tare ca piatra; mă gândeam la singura făptură pe care o zămislisem după chipul şi asemănarea mea.

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 49

TABLOUL 49

POETUL: Nu m-a speriat niciodată moartea. Multă vreme am crezut că moartea e o poveste pe care o spun oamenii mari, copiilor, să-i facă mai cuminţi. Când am văzut primul mort, nu eram convins că e mort cu adevărat: chipul îi păstra un zâmbet ironic, un aer înţelept, aproape orgolios: „Ştiu eu ce fac. Degeaba încercaţi să mă opriţi, nu veţi reuşi. Eu tot voi pleca în călătorie.” Asta o spunea tuturor: rudelor, prietenilor, cunoştinţelor. Unii plângeau. De ce? Un om pleca într-o călătorie. Nu într-o altă ţară, ci pe un alt tărâm. Poarta spre celălalt tărâm era groapa adâncă de doi metri, un fel de cub de aer. Sigur că omul nu se mai întorcea de pe celălalt tărâm, dar asta nu însemna că e rău acolo. Dimpotrivă. Mă gândeam la un basm românesc, celebru. În fond, dacă nu ar fi nimerit în Valea Plângerii, feciorul nu s-ar mai fi întors să moară acasă, pe pământul lui. Am văzut apoi scheletele. Unele de sute de ani. Mi se spunea că ar fi aparţinut unor oameni. Care au fost. Prima dată când am văzut un schelet, am fost tulburat. Unde erau ochii, limba, sângele, muşchii, pielea? Apoi am zâmbit: poate că omul crescuse şi a renunţat la schelet, aşa cum, în fiecare an, cerbul renunţă la coarnele sale. Nu mă speria moartea, pentru că nu o înţelegeam. Şi pentru că nu o înţelegeam, nu o acceptam. Am crezut întotdeauna că sunt nemuritor, că m-am născut aşa, că unii oameni, dacă mor (totuşi!), o fac din plictiseală, din lene sau din laşitate. Şi acum, când scriu, sunt viu, deci nemuritor, cu toate că atâtea sunt cazurile, când oamenii au încercat să mă convingă de contrariu. Dacă m-am speriat vreodată de ceva, acel ceva a fost labirintul. Când am auzit prima dată despre el, am exclamat: „Iată singura capcană perfectă!” Se strângeau în labirint toate elementele: pământul şi apa (amestecate în ziduri); aerul (cea mai perfidă capcană); şi focul. Şi, dincolo de elemente, mintea omului. Să fii torturat cu instrumentul de tortură pe care tu însuţi l-ai imaginat, mi se părea, atunci şi acum, suprema tortură. Cosmosul mereu contrazis de Haos (sau invers): „Nu există capcană mai bună decât propriul gând întors asupră-ţi.”

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 48

TABLOUL 48

MARELE ORB: Au venit, la vreme de seară, la mine, oameni tăcuţi, umbre prelungi, pe care le-am crezut mai întâi umbrele pomilor din livadă. M-au înconjurat şi m-au legat de un brad bătrân. Mă zbăteam în braţele lor, căutam să scap: „Ce vreţi de la mine? Ce rău v-am făcut? Nici nu vă cunosc.” Erau tăcuţi, cuvintele lor i-ar fi tulburat, poate; cuvintele mele nu le auzeau; sau nu vroiau să le audă. Aveau chipurile acoperite cu măşti de piele, negre. Totul părea o joacă, dar şi eu şi ei ştiam că nu e vorba de joacă acum; ceva teribil avea să se întâmple.

BĂTRÂNUL 7(cu o nesfârşită milă în glas): Ai fost ales.

MARELE ORB: şi atunci mi-am încetat şi eu tânguirea, nu pentru că fusesem ales, nu pentru a fi la înălţimea momentului, ci pentru că am înţeles, din vocea şovăitoare a bătrânului (şovăitoare nu din cauza vârstei, ci a tulburării de care fusese cuprins), că trebuiau să ducă totuşi cu hotărâre, până la capăt, ca pe o datorie de onoare, misia lor.

BĂTRÂNUL 7: Îţi vom scoate ochii.

MARELE ORB: „Nuuu”. Un sunet prelung, care ar fi înfricoşat şi văile. „De ce? Nu sunt bogat şi, tot ce ştiu, vă spun şi fără să-mi scoateţi ochii. Nu am pe cine să trădez, căci, pentru lumina ochilor, aş trăda pe oricine. Aşa, cu ochii scoşi, eu nu voi mai fi decât un mort între vii”.

BĂTRÂNUL 7: Nu ai dreptate. Vei fi un sfânt.

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 47

TABLOUL 47

MAMA: Îmi spuneam: un lucru care nu e scris, nu există. Oare câte drumuri poţi urmări într-o viaţă? Multe; nu le poţi şti, nu le poţi număra. Numai de când îmi începusem sfârşitul, erau trei. Iată: plecase fiul meu. Plecase spre moarte, ca să înţeleagă mai bine ce este viaţa. Un drum. Alt drum: al întoarcerii. Totdeauna mai greu. Al întoarcerii spre viaţă. Şi ultimul drum (poate după moartea mea): drumul iubirii. Poate că viaţa lui va urmări doar aceste trei drumuri. E mult, e puţin? Cine să-mi spună; cine să-i spună? Oare câte drumuri te pot urmări într-o viaţă? Sau poate că drumul e unul singur: doar tu te minţi că eşti pe un alt drum. Drumul e unul şi acelaşi. Au început să mi se năclăiască gândurile. Nu mai e mult. Oare îmi voi pierde, înainte, minţile? Numai un nebun se teme că e nebun. Dar, dacă îmi dau seama că numai un nebun se teme că e nebun, înseamnă că nu sunt nebună. Sau poate că sunt nebună, pentru că mă gândesc la un nebun. Când mi se limpezesc pentru o clipă gândurile (aşa, ies clare ca dintr-o ceaţă, aşa cum se limpezeşte privirea), când mi se limpezesc gândurile, spun, nebunia îmi apare ca un vârtej. Gândurile înoată în sânge, în lumină, în propria lor transparenţă, se zbat înnebunite, încearcă să scape spre marginile pâlniei sau ale ochiului de apă. Degeaba: te întorci mereu, repede, mai repede, tot mai repede, la un gând. Totdeauna acelaşi. Aşa cum privirea ţi-ar aluneca pe un fir de aţă şi s-ar opri totdeauna în acelaşi loc. De ce?

Teatru: Cicatricea (poem radiofonic în 57 de tablouri) – tabloul 46

TABLOUL 46

FATA: M-am lipit de el, cu spaimă. Nuntaşii ne aşteptau. Rămăseseră cei mai tineri. Curios, fără perechi. S-au apropiat de noi cu paharele în mâini. Ne aşteptaseră ca să ne ureze ceva, să ne spună ceva amuzant, dar vorbeau cu toţii prea tare, de fapt strigau, strigau râzând şi n-am înţeles ce vroiau să ne spună.

BRUNETUL 2 : Degeaba aţi încercat să fugiţi, nu aveţi cum să scăpaţi…

FATA: Ne-au despărţit unul de altul, tot râzând şi strigând, pe mine mă durea înfiorător capul, mi se părea că cineva îmi pusese un cerc de fier înroşit peste ceafă, tâmple, frunte. Cineva mă luă la dans, fără să mai am timp să protestez, aş fi vrut să dansez la început cu soţul meu, aşa cred că s-ar fi cuvenit, dar poate că pe aici sunt alte obiceiuri; mirele chiar dispăruse, îl ascunseseră ei, cu siguranţă că era vorba de un obicei, am dat să spun ceva, dar perechea mea s-a schimbat, noul meu partener avea o forţă înspăimântătoare, mi-a frânt aproape mijlocul, am mai avut timp doar să-mi proptesc podurile palmelor în pieptul lui, am mai îngăimat: „ce e asta, unde e…” şi am simţit că leşin. Slăbiciunea mea a durat puţin, câteva clipe probabil, dar, când m-am trezit, eram căzută pe jos, în mijlocul încăperii; privind în lături am zărit câteva sticle goale răsturnate şi un pahar spart, în picioare totuşi. Deasupra mea era un bărbat, cu fruntea brăzdată de o cicatrice adâncă, adâncă, cât o alună, cu dinţi galbeni, duhnind a usturoi: mi-a suflat în faţă vorbele.

Proza

Mărţişor

MartisorVremea se încăpăţână şi se îndârji, asemenea oamenilor. Timpul muri într-o iarnă cumplită, geroasă, de sticlă şi de oţel. Oamenii zgribuliţi, îndoiţi de spate, treceau unii pe lângă alţii, ferindu-şi privirile. Dumnezeu se supărase din nou pe ei, a doua oară după potop şi, pentru că îi promisese lui Noe că nu va mai fi potop, îi scosese pur şi simplu pe oameni din timp.

Aşa că le dădu o iarnă veşnică, fără soare, fără speranţa primăverii, a verii sau a toamnei.

Şi oamenii se rugară atunci Domnului Dumnezeului lor, să-i ierte şi să-i lumineze.

Şi după vreo două săptămâni după prima rugă comună, o călugăriţă, maica Lacrinia se mărturisi oamenilor: „M-a vizitat în vis Atoateziditorul. E supărat pe noi, dar nu va fi apocalipsă. Ne lasă să ne descurcăm singuri. Totuşi ne-a dat o şansă: să-l înduplecăm cu trei lucruri venite din inimile şi gândurile  noastre curate.”

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Incognito la Buchenwald

Mircea-Eliade-Incognito-la-BuchenwaldO continuare, practic o a doua parte a Uniformelor de general, dar şi a microromanului Pe strada Mîntuleasa este povestirea Incognito la Buchenwald, povestire ambiţioasă, poate prea teoretică şi declarativă în intenţii pe alocuri, dar cu foarte multe planuri narative, dintre care cel puţin unul fantastic.

Este o povestire cu mai multe noduri: unul s-ar găsi într-o casă părăsită, o bornă pe traseul istoric al familiilor Antim – Calomfir  – Thanase, o casă care urmează a fi demolată, asemeni unui decor de teatru. Al doilea nod este tot unul real şi anume camera de cazare din lagărul nazist de la Buchenwald, nume cu rezonanţă sinistră; al treilea – însuşi spectacolul pe care îl pregăteşte Ieronim (de fapt o suită de repetiţii).

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Uniforme de general

Uniforme-de-generalCu povestirea Uniforme de general intrăm în lumea spectacolului, temă ce va marca pregnant de acum înainte creaţia lui Mircea Eliade.

Începutul îl făcuse e drept, povestirea Adio!…,  dar acolo era vorba mai mult despre camuflarea sacrului în profan, despre dispariţia lui Dumnezeu, despre posibilităţile pe care le oferă teatrul de a evada din timpul istoric, profan, idei mai degrabă estetice, textul fiind mai mult un teatru-eseu, decât o proză artistică propriu-zisă.

Uniforme de general este, într-un fel,  un spectacol de teatru.

Chiar dacă se desfăşoară pe două planuri (unul în pod, dialogul dintre Ieronim Thanase şi al doilea în casă (deci tot într-un spaţiu-limită), între Antim Manolache şi Maria da Maria), spectacolul poate fi urmărit fără dificultate, printr-un simplu artificiu regizoral, absenţa luminii sau, altfel, spus prin prezenţa întunericului.

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Ivan

Mircea-Eliade-IvanFantasticul din Ivan este bazat pe confuzia de planuri dintre vis şi real. Abil, scriitorul înscenează o situaţie-limită, agonia unui muribund pentru a face verosimilă această confuzie.

Altminteri planurile sunt foarte realiste şi net diferenţiate; primul dintre ele pare scenariul unui film sovietic, mai exact un film internaţionalist-proletar cu câţiva români, majoritatea militari cu o situaţie incertă, dezertori, rătăciţi sau pur şi simplu soldaţi care încearcă să scape de o încercuire iminentă, care încearcă să salveze un muribund sovietic, un Ivan. Al doilea plan se petrece într-un salon populat cu doamne  (Machedon) şi domnişoare (Adela, Laura), cu un locotenent aflaţi în permisie şi un doctor de ocazie (Procopie).

Cel care leagă cele două planuri este Darie, prezent în cele două secvenţe. Darie va genera un al doilea fantastic, prin confuzia dintre Ivan şi Procopie (nume predestinat: Pro copie!):

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: În curte la Dionis

Mircea-Eliade-In-curte-la-Dionis„Mă întreb ce se va înţelege din această nuvelă – şi cine va înţelege. „Simbolismul” de bază e evident (sau, cel puţin, aşa mi se pare mie): e inversiunea mitului orfic. Nu Orfeu coboară în infern ca s-o readucă pe Euridice la viaţă, ci ea, femeia (Leana), îl caută, îl găseşte şi-l scoate din „Infern” (adică, din „pierderea de sine”, amnezia, alienarea în care sombra – periodic – Adrian. Dar câte alte „sensuri”, doar sugerate în nuvelă, nu se adaugă bine cunoscutului scenariu mitologic! În primul rând, răsturnarea „ierarhiei”: Orfeu nu se adresa „elitelor”, ci oamenilor de rând, mulţimii. Pe ei vroia să-i transforme, obţinând această mutaţie a omului fără de care lumea e ursită auto-destrucţiei. De aici, pentru Adrian, valoarea politică a Poeziei. Dar această Poezie el n-o comunică direct, publicînd-o. Însărcinează pe Leana s-o „cânte” prin cârciumi şi grădinile de vară. Asta nu mai aparţine mitologiei orfice, ci aminteşte de unul din motivele gnostice: inactivitatea bărbatului. Ca şi în filmul lui Bergman The Magician, Profetul (= „Simion magul”) e „mut” şi se exprimă prin soţia lui (= „Elena”).

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Noaptea de Sânziene (2)

Noapte-de-sanzieneSenzaţia unică pe care ţi-o crează acest roman este aceea că Timpul agresează un spaţiu devenit neîncăpător, că labirintul temporal este mai mare (noaptea de Sânziene) decât labirintul spaţial (pădurea).

Nu întâmplător e nevoie de trei întâlniri în pădure în România, în Portugalia şi în Franţa pentru a se realiza un echilibru precar între un timp aflat în expansiune şi un spaţiu limitat totuşi, iniţierea, ieşirea din centru nefiind posibile decât cu preţul vieţii.

La urma urmelor, Eliade are o intuiţie extraordinară simţind erosul, tanatosul şi visul ca fiind expresii ale timpului, nu ale spaţiului. Dacă timpul poate îngheţa în eternitate, devenind un prezent continuu, spaţiul are nevoie de paradoxuri şi artificii precum inelul lui Möbius pentru a realiza un continuum comparabil. Ubicuitatea, de exemplu, se defineşte fantastic prin imposibilitatea de a fi în acelaşi timp în spaţii diferite. Relaţia inversă, a fi în acelaşi spaţiu în timpuri diferite nu defineşte un raport fantastic, ci unul cât se poate de real.

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Noaptea de Sânziene (1)

Noaptea-de-SanzieneFără nici un dubiu, capodopera beletristică a lui Mircea Eliade este romanul Noaptea de Sânziene. Roman total, de peste 700 de pagini, Noaptea de Sânziene este, în acelaşi timp, un roman-frescă, un roman de idei, un roman labirintic, un roman iniţiatic, un roman de dragoste, un roman fantastic, un bildungsroman, un roman social, un roman istoric, un roman-roman, un roman mitic:

„Odisee a unui erou care îşi caută Ithaca aspaţială pe pământ, care speră să reobţină „condiţia adamică primordială” rămânând în istorie, Noaptea de Sânziene este, prin sens, şi o carte a năzuinţei la autenticitate. Scrisă însă fără utilizarea vreunui procedeu propriu „autentismului!” 1

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Pe strada Mântuleasa

pe-strada-mantuleasaConsiderată de Eugen Simion „cea mai complexă dintre naraţiunile lui Eliade” 1, nuvela Pe strada Mântuleasa se bucură de o lungă şi atentă analiză din partea criticului:

Ce se vede întâi la lectură este parabola. Nuvela are un scenariu realist (detenţiunea provizorie a unui bătrân institutor, Fărâmă), dar în interiorul lui se petrec atâtea fapte neobişnuite încât sensul iniţial se întunecă şi, altele, neaşteptate, ambigue, fabuloase acaparează textul. (…) Prozatorul mărturiseşte că a voit să opună în chip programatic două mitologii: una de tip popular (de o programatică ambiguitate) şi alta modernă, raţionalistă, violentă (mitologia unei lumi desacralizate).” 2

Eliade este totuşi destul de ambiguu, punând accentul pe „viziunea interioară”:

Cînd eşti posedat de un subiect, viziunea interioară e, fără îndoială, hrănită de tot ce porţi în tine, dar această viziune nu este legată de cunoaşterea intelectuală a miturilor, a riturilor şi simbolurilor. Scriind, uiţi tot ce ştii. Recitind Le Vieil Homme et l’Officier (trad. Bătrânul şi Ofiţerul; titlul românesc: „Pe strada Mîntuleasa” n.tr.) am văzut că unele episoade corespund anumitor arhetipuri. Nu mă gândisem la ele atunci când am scris.”3

Tot Eliade se „contrazice”, mărturisind însă caracterul programatic al povestirilor sale:

În nuvelele mele, încerc mereu să camuflez fantasticul în cotidian. (…) Cred că întotdeauna transistoricul este camuflat de istoric, şi extraordinarul, de obişnuit.” 4

Referindu-se strict la Pe strada Mântuleasa, Mircea Eliade se declară solidar (e drept, indirect) cu Zaharia Fărâmă, un alter ego al său, cel puţin în ceea ce priveşte „scrisul”:

Începusem Pe strada Mântuleasa ca o lungă nuvelă, dar, pe măsură ce scriam, descopeream noi episoade şi nebănuite implicaţii.” 5

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Adio!

adioPovestirea Adio!…, prin câteva surprize pregătite de Eliade cititorilor săi fideli, a incitat critica, unele dintre comentarii situând naraţiunea în proximitatea capodoperei, altele condiderând-o o scriere mai mult teoretică, nulă din punct de vedere artistic.

Adevărul e, ca întotdeauna, undeva la mijloc şi dacă se pot constata câteva trucuri teatrale folosite de Eliade (în primul rând sub influenţa esteticii lui Antonin Artaud, precursor al lui Ionesco, Beckett şi J.Genet), dacă tehnica de realizare a textului propriu-zis e bazată pe paradoxul fantastic, printr-o tehnică a reculului (textul se scrie împotriva lui), nu pot fi uitate tocmai fantastica împletire dintre teatru ca artă literară şi eseu, din această împletire rezultând tocmai un text literar. Procedeul nu este întru totul nou, la noi îl foloseşte Coşbuc atunci când ne arată cât de simplu se construieşte un sonet, comentariul său fiind chiar… un sonet în endecasilabi, italian adică, şi Caragiale, pentru a nu ne opri decât la exemplele cele mai ilustre. Adio!… este şi nu este o piesă de teatru, despre sacru şi profan, despre dispariţia lui Dumnezeu, despre importanţa teatrului etc.

Eugen Simion consideră povestirea ca fiind „un proiect de teatru în stil voit absurd (anti-teatru), cu o temă frecventă şi în alte scrieri. Un actor apare pe scenă şi zice de trei ori cuvântul adio, apoi autorul este împins din spate de director pentru a explica unui public pestriţ şi enervat ce ar fi vrut să spună dacă ar fi scris piesa (absurd şi parodie de absurd). (…) Publicul participă la descifrarea simbolurilor preconizate de proiect. Tema lui poate fi misterul descoperirii Spiritului. În final scriitorul anunţa că nu mai vrea să scrie piesa care, între timp, s-a jucat.” 1 Despre textul care nu se vrea text şi totuşi e text avem comentariul inspirat al lui Marian Popa, acesta referindu-se însă la titlul unei cărţi:

Dar ce este în fond un titlu? O etichetă pusă pe un obiect care este opera? O prelungire a ei? O protuberanţă? Un echivalent sau o negaţie? O aluzie la conţinut? O anticipare? Un rezumat, o concluzie? Toate acestea şi încă multe altele?

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Podul

Povestirea este un mic Decameron, un quatrameron, patru personaje povestind diverse întâmplări, fără nici o legătură între ele, singurele lucruri care îi unifică fiind călătoria şi podul.

Ideea în sine nu este nouă, o foloseşte şi Sadoveanu în Hanu Ancuţei, ca să nu mai vorbim de Decameronul lui Boccaccio, Heptameronul Margueritei de Navarra sau de Pentameronul sau Povestea Poveştilor lui Giambattista Basile.

Există un centru, compartimentul unui tren, din care pleacă mai multe labirinturi.

Originalitatea scriiturii lui Eliade constă în întretăierea acestor labirinturi, obţinîndu-se, şi în acest fel, ambivalenţe. Povestirea „se bizuie în sensul teoriei pe care o ştim pe ambivalenţa evenimentului, pe posibilitatea coexistenţei a două fapte, universuri contrarii (coincidentia oppositorum) în aceeaşi fiinţă, lucru.” 1

Nu există un personaj principal, povestitorii (şi ei personaje), precum şi protagoniştii povestirilor lor, fiind luminaţi atunci când intervin în naraţiune, când ajung în prim plan.

Se formează astfel cupluri inedite povestitor – personaj: Onofrei locotenentul de roşiori, Gologan Stavroghin, cel cu magazinul de coloniale şi delicatese, Zamfirescu bătrâna oarbă ţinută de mână de o fetiţă şi Vladimir Emanuel, motociclistul.

Lucrurile nu sunt chiar atît de simple: există intermedieri şi intermediari, cum ar fi vecinul lui Onofrei, prietenul locotenentului, Blanduzia sau Iancu Gorovei, care leagă în triunghiuri relaţiile Onofrei- locotenentul de roşiori şi Zamfirescu – bătrâna oarbă cu fetiţa sau apariţia unor personaje şi episoade semiindependente cum ar fi Herghelie şi suita lui de personaje viscontiniene, în relaţia Gologan-Stavroghin.