Biserica ardea, se întunecase de-a binelea și focul părea și mai pătrunzător, și mai luminos, și mai înfricoșat. Sufletul lor primitiv părea că se trezește la viață, admirând focul, așa cum o făcuseră strămoșii lor în urmă cu mii de ani.

Părintele nu apăru însă. Se hotărâră să urce spre peșteră, să-l prindă acolo.  Se aprinseseră zeci de făclii. Părea o procesiune pașnică, mersul lor era hotărât, dar fără prea mare zbucium. Nu le trebui multă vreme să înțeleagă că părintele nu era nici acolo.

Așa că, după clipe de nehotărâre și de cuvinte aspre, aruncate precum pietrele spre peșteră și care nu primiseră decât un ecou slab, oamenii se întoarseră iar spre biserica lui ce arsese ca o torță.

Și ei trebuiau să plătească, cu vârf și îndesat, pentru toate nemerniciile lor, pentru trupurile și sufletele mutilate, câte or fi fost?; moartea ar fi fost pentru ei cea mai ușoară pedeapsă, auzise că violatorii de copii sunt violați la rândul lor în închisoare de ceilalți deținuți, poate că așa s-ar fi cuvenit și în cazul lor și, după câteva luni, să fie transferați într-o închisoare de femei, să fie violați de femeile acelea nesătule, să fie forțați să facă sex, până când să ceară să fie castrați, sau poate că ar fi trebuit să fie castrați, auzise că în unele țări așa erau pedepsiți violatorii, era castrați precum motanii…

Nu mai era vorba de o casă, de o casă a cuiva anume, un vecin sau o rudă, ci de Casa Domnului.

Vrură să-l ajute și să-și ridice o altă casă parohială, mai mare, cu un prăznicar în prelungirea ei, cu o clopotniță, dar Părintele îi liniști:

– Toate la vremea lor. Și apoi fiecare trebuie să-și ridice casa. Casa sa…

Când ajunseseră la turlă, se opriseră. Nimeni nu știa cum se construiește o turlă, astfel încât să nu se prăbușească sub propria ei greutate. Dar cineva veni cu o soluție salvatoare: avea un văr de-al soției în Valea Jiului, om care consolida și ridica galerii pentru abataje, care construise tuneluri și care se pricepea să facă tot soiul de zidiri ciudate, inclusiv turnuri de cetate și de castele. Poate că lucrase și la turnuri de catedrale.

Vărul acceptă să vină, mai veni cu nouă ortaci și se apucară imediat de lucru, fără prea multă vorbă. Erau harnici, senini, cineva spusese luminoși, iubeau cerul pentru că îl vedeau atât de rar acolo, în inima minei. Doar în închipuire, doar atunci când vorbeau cu protectoarea lor, Sfânta Varvara.

El are o structură de rezistență din lemn. Lemnul poate fi de stejar, fag, paltin, trandafir, tei, cedru. Sau chiar lemn de păr sau de cireș. Iconostasul este decorat cu motive vegetale, la început tratate plat, apoi în relief, adică sculptate. Cel mai adesea e reprezentat în iconostas Arborele lui Ieseu, care ilustrează genealogia lui Isus din Nazaret.

Dar în iconostas sunt importante și icoanele. Iconostasul are patru registre:

Primul registru, care se află la bază, cuprinde de la stânga la dreapta, icoana sf. Ierarh Nicolae, ușa diaconească dinspre miazănoapte cu icoana Arhanghelului Gavril, icoana împărătească a Maicii Domnului cu pruncul, porțile împărătește cu icoana Blagoveșteniei și cei patru Evangheliști, icoana împărătească a lui Iisus Hristos, ușa diaconească dinspre miazăzi cu arhanghelul Mihail și cu icoana de Hram a bisericii noastre, adică a Sfântului Ștefan.

Două gânduri se zbăteau în creierul ei vlăguit: dacă trupul devine cenușă, mai poate el reînvia, adică se mai poate întrupa, întruchipa, mai exact întrupchipa?

Pe de altă parte era mulțumită că trupul fetei nu va putrezi, nu va fi mâncat de viermi sau de cine știe ce insecte…

Urna fetei fusese din bronz, o găsise în pod, era de fapt o cutie care adăpostise un ceas sau un aparat de măsură a ceva: barometru, altimetru, manometru, dar ea rămăsese cu cuvântul ceas, era mai simplu și apoi toate aparatele semănau între ele, aveau cadran și cifre și uneori limbi, nu văzuse aparatul, ci doar cutia, curios sau nu, urna avea exact vârsta fetei, de asta era sigură, bronzul era încă acoperit de un soi de rășină sau de uleiuri care îl protejau, nu se închisese la negru, așa cum se întâmplă cu mai toate metalele.

Și din nou mama i-a mulțumit părintelui, ba, de data asta, a mai adăugat sunteți un înger păzitor pentru ea, vă mulțumesc din suflet, a mai zis și ceva despre mine și el a liniștit-o, lăsați, e încă un copil  – și vorbele sale, deși voiau să mă apere, m-au întristat, căci vedea în mine doar un copil și nu o domnișoară, devenisem domnișoară cu mai bine de un an și jumătate în urmă.

Nu te mai zbengui și tu atâta, ești mai rea ca un băiețoi, ce o să zică  taică-tu când se va întoarce și va afla ce isprăvi ai făcut.

Nisipul din clepsidră se scurgea ușor, imperceptibil, și eu am devenit copil și ea mama mea,  m-am cuibărit la sânul ei, mi-era o sete teribilă, ca după o mare secetă și am început să sug și laptele ei cald   m-a liniștit, nu-mi dădeam seama că sunt copilul ei, nu știam că ea era mama mea, dar între noi se stabilise o legătură de icoană.

Păream chiar înconjurați de aureole, sfera devenise cerc și atunci mi-am dat seama că o mai văzusem, o văzusem în biserică, în icoane, ea era Fecioara și eu Pruncul, clepsidra mai avea câteva fire se nisip, m-am grăbit să ajung în tunel, acolo credeam că îmi e salvarea, eram singur și m-am trezit înconjurat de o apă ciudată, prietenoasă, care parcă mă mângâia și ultimul meu gând a fost că am ajuns un prunc nenăscut, apărat de pântecul mamei ca de o teribilă platoșă.

SE APLECĂ UȘOR ASUPRA MEA, DE PARCĂ S-AR FI TEMUT SĂ NU-MI FACĂ VREUN RĂU. ÎI VEDEAM SÂNII, LEGĂNÂNDU-SE UȘOR, LA FIECARE MIȘCARE.

Apoi m-a sărutat. Întâi mi-a sărutat ochii, obligându-mă să-i închid. Apoi gâtul, coborând ușor. Mi-a căutat apoi buzele. Le-a găsit ușor întredeschise, dornice să-i primească sărutul.

Și el a venit, pecetluindu-ne dragostea. Tandru, ca după o îndelungă așteptare.

Și totuși febril, parcă s-ar fi temut să nu mă răzgândesc.

Aceste sinusoide  ale memoriei îi derutau pe toți, unii credeau că glumește, cum să ții minte în amănunt un episod petrecut de câteva decenii și să nu-ți amintești de o scenă petrecută cu doar două ore în urmă?

Dar cel mai curios lucru era faptul că năvăleau peste el imagini pe care nu avea de unde să le știe, chipuri noi, majoritatea tinere, despre care știa multe lucruri ce nu puteau fi explicate doar prin taina spovedaniei.

Se gândi că avea o inflamație a creierului, se blocase o anumită zonă, o alta se deblocase, asta trebuia să fie.

Apoi și-a dat seama că e vorba de altceva, tulburător și profund.

Inima lui îl părăsise aproape total, primise una nouă în schimb. Lucrurile nu sunt însă atât de simple, schimbi o piesă defectă cu una nouă și motorul, mașina, merge mai departe, fără probleme.

Inima are o memorie a ei, nu doar creierul. Memoria inimii e însă o memorie mai subtilă, nu e o memorie a conexiunilor, ci una a afectelor, în pieptul lui bătea acum și inima unei tinere fete și el prelua, nediferențiat, emoțional, memoria ei.

Ceea ce era însă extraordinar era faptul că atât ca delfini, ca sirene și, iată, ca fenicși, ca pământ, copaci sau flori, ei păstraseră intactă, lucidă, imuabilă, conștiința de oameni. Se pare să sufletul lor primordial aparținuse oamenilor.

Trecuseră prin toate elementele: ca oameni respiraseră același aer, ca pământ fuseseră aceeași bucată însuflețită de lut, ca apă fuseseră delfini și sirene, ca foc flăcările din aripile unor fenicși.

Acum se uneau, deveneau o singură entitate care se căutase atât de mult timp și care acum reabilitau un mit străvechi, dar atât de frumos și de adevărat, al androginului.

Erau și bărbat și femeie, nu mai erau bărbat și femeie, ci o realitate nouă, așa cum două metale pot fi amestec, dar după topire devin aliaje.