Ca iedera îmbrățișând stejarul,

Ca aura, un cap de sfânt, iubirea;

Ca focul ce și-a înțeles menirea,

Ca piatra ce-a iubit, râzând, amnarul.

Ce dans nebun… fragilă-i e zidirea…

Ce dor păgân, îmbrățișând tot jarul…

Ce spaimă – înălbind mai tare varul…

Ce mâini se pierd și-și regăsesc neștirea…

Cum poți să dormi când plouă adânc în noi ?

Venind, vâslind, din zare, din nefire,

Mesteceni  se sărută în neștire:

Păsări se-închină și ne devin altoi.

Suntem în vis o singură zidire:

Același mugur, duh înflorind în doi,

Aceleași gânduri, în calm, nebun, șuvoi…

Același clopot  tras  la mănăstire…   

în noaptea albă-a clopotelor trase

cu funii roase dincolo de fire

stăpânul tău sunt sclavul tău iubire

fantome fug timide și retrase

e frig de te pătrunde până-n oase

și-i o tăcere aspră de menhire

vibrații vin din veche amintire

iar sunetele-s grele de mătase 

N-aș fi crezut că ne vom bate-n spade

În versuri ca săgeți din arcuri  trase

Și în priviri  și-n inimi și în oase

În ploi nebune  și în reci cascade

În gânduri ne-am bătut și-n nopți focoase

N-aș fi crezut că nu-mi ești frate bade

Păreai atât de blând de cumsecade

Un mesager cu – atâtea plicuri roase

Te-am plămădit cu dragoste de mamă,

Zidindu-te în zâmbet și săruturi;

Pe umeri  crească-ți  aripă și fluturi,

Iar chipul tău să fie pus în ramă.

Înfiorând lumină, ape, luturi,

Cu părul blond, întunecat, de-aramă,

Să-mi iei, să-mi dai, a vieții mele vamă

Să-ntemeiezi prin tine începuturi.

Cu greu  mă strecor acuma  printre  sfinți:

Aureolă n-am, nici alte semne

Și nici povețe, fapte sau îndemne,

Nu am  nici lacrimi, nici vreun  surâs,  n-am  dinți…

Așa s-a potrivit să fiu pesemne:

Cum  mă născură părinții din părinți…

Ei, visători, gândindu-și noi biruinți

Și vieți frumoase, luminoase, demne. 

Viorica Ciucanu – Iubirea

Iubirea e blestem și-adâncă rugă

Săpând la temelii o mănăstire

E cea dintâi poruncă și zidire

Cuvânt cerând statuilor să fugă.

Un substantiv ciudat ce se conjugă

Și-un duh păgân de dincolo de fire

Un adevăr profund în amăgire

Un lacom timp flămând ce vrea să sugă.

Iubirea n-are chip icoane semne

Dar face blând să se înalțe demne

Și târâtoarele din ascunzișuri

Te iubesc trupule trecătorule

Chiar dacă-adesea cu altul m-ai trădat

Fidel îți sunt în tine întrupchipat

Te-am confundat cu sufletul dorule

Câte ninsori porți cât gând senin curat

Te schimbi mereu și-ți spun zâmbind norule

Ce aripi ascunse mai ai zborule

Ce vis fertil în mine ai semănat

Pasărea Phoenix nu e o măiastră…

E vis,  mugur străveziu printre stele;

Zbor retezat de gândurile mele;

Crin înflorind din cenușă, nu-n glastră.

E dans nebun de flăcări și de  iele…

O lacrimă ce s-a născut  albastră,

Un fum pe câmpuri  ca iubirea noastră,

Fierbinți fecioare, goale și rebele.

În noaptea când te-am cunoscut femeie

Eram iubiți de vagi subterane ploi

Și blând pronume se conjuga în noi

Și lacrima se prelungea-n scânteie

Eram tornadă vârtej  torent șuvoi

Un curcubeu băut de curcubeie

Sau apă vie moartă în știubeie

O ramură din trunchi gingaș  verde-altoi

Un singur trup două suflete parcă

Singurii oameni în biblică arcă

Două suflete în singur iubit trup