M-AM ÎNTREBAT DACĂ OMUL ARE TRUP ȘI SUFLET ȘI DACĂ DA, EXISTĂ SAU NU UN RAPORT DE INERENȚĂ ÎNTRE CELE DOUĂ ENTITĂȚI; DACĂ NU CUMVA SUFLETUL E UNIC, ETERN ȘI  TRAVERSEAZĂ MEREU ȘI MEREU ALTE TRUPURI; DACĂ TRUPUL POATE FI ADĂPOSTUL PENTRU MAI MULTE SUFLETE.

După șaptezeci de ani de viață terestră, cred că pot da un răspuns cât de cât convingător.

Un om are mai multe trupuri și mai multe suflete. Omul năpârlește de mai multe ori în viață. În fond, dacă toate celulele noastre  se schimbă o dată la șapte ani, înseamnă că un om care are 84 de ani, a locuit în 12 trupuri, case, cuiburi, tipare – spuneți-le cum vreți.

…Aceste scrisori ale Mariei către Serghei și ale lui Serghei către Maria, le-am găsit după moartea lui Serghei, în 1865, la doi ani după moartea Mariei.

Erau  într-o casetă de argint și deasupra lor era o hârtie care spunea doar atât: Scrisorile neasemuitei mele soții și ale mele către ea. Nu le distrugeți!

Mai trebuie să spun ceva, important cred. După moartea mamei, tata a devenit aproape mut. Apoi a dat, la propriu, în mintea copiilor.

Se juca ore întregi cu păpuși Matrioșka, pe care le făcuse el, scobindu-le din lemn de tei, de linden sau de mesteacăn. El le spunea Marioșka și mai adăuga că pe lume au fost șapte Marii, începând cu fecioara Maria și Maria Magdalena, ultima fiind Maria lui.

Dragă Soție, Prea iubitoare Mamă, Veșnică Mireasă, Prințesă a Sufletului meu,

Cred că bunul Dumnezeu a rânduit și orânduit în așa fel lucrurile, ca întotdeauna un lucru rău să fie urmat de unul bun și, din păcate, și invers. Succesul tău fulminant de la operă, aplauzele mute, tăcerea respectuoasă a unei săli întregi, toate acestea l-au determinat pe Guvernator să-ți interzică accesul în orice sala publică, teatru, operă, chiar bibliotecă.

Mărturisesc că și eu am fost trist, furios, umilit. Dar atunci te-ai ivit tu, neasemuita, Prințesa. Ai adus teatrul la tine acasă. Ai lărgit conacul, cu trei săli, dintre care una pentru balet și dans, una pentru teatru și una pentru muzică.

Incredibil: parcă ar fi fost ieri, parcă a fost în urmă cu multe veacuri.

Maria, eu am credința că noi am trăit mai multe vieți, că vom trăi multe vieți împreună, că am poposit pe pământ acum pentru o scurtă odihnă, pentru a ne lua apoi zborul, mână în mână sau, așa cum îmi place să cred, o funie împletită de raze, printre nouri, printre stele, printre alte spații, necercetate cu mintea sau cu sufletul. Ni se permit orele de dragoste, de revedere, numai dacă vom munci cu nădejde, dacă ne vom îndeplini norma, la sare, la minereul de argint, la diamante. Sper să nu fie normă și la diamante. Mi-ai spus că scrii versuri. Dar nu mi-ai arătat, nu mi-ai recitat niciun vers. Mi-ai recitat din Pușkin, din câțiva poeți germani și francezi, din Shakespeare. Poate că mi le vei șopti la prima noastră întâlnire. Eu am mai mult curaj și îți spun că, de când am ajuns aici, ți-am scris în fiecare zi câte o poezie. Îmi plac sonetele și pentru început, îți trimit pe această cale, trei:

Dragă Mamă a fiului meu, dragă Soție, Veșnică Mireasă, Prințesă,

 Nu știu când vor ajunge aceste rânduri la tine. Poate peste un an sau doi, poate niciodată. Multe dintre lucrurile pe care le evoc aici le știi prea bine, pentru că le-ai trăit  și tu, mult mai intens, mult mai dramatic, uneori chiar tragic. Dacă le pomenesc, o fac pentru a-ți spune ce am văzut, simțit și trăit în acel drum al groazei, pe care nu l-aș mai face vreodată, cu orice risc.

Dragă Mamă a fiului meu, dragă Soție, Veșnică Mireasă,

Am aflat când și unde vom pleca. Vom pleca pe 14 decembrie, spre Siberia. Grupul nostru se va opri la Irkutzk, adică la vreo 70 de kilometri de lacul Baikal, undeva pe malul drept al Angarei.

Acolo avem Palatul răzvrătiților, o baracă ceva mai arătoasă, din lemn de molid și de mesteacăn.

Am aflat și ce vi se pregătește. Veți fi lăsate să ne însoțiți, dar… pe jos.

Adică noi în sănii, iar voi pe jos! Asta ca să vă facă să renunțați. Sunt 12 soții care își vor urma soții în tot acest drum lung de peste 5.000 de verste. Sau… 17.500.000 de picioare englezești! Adică peste un an și jumătate până la destinație! Vom ajunge până în iunie 1829 la Irkutzk. Asta dacă nu se schimbă ceva în bine.

Dragul meu Prinț, Scumpul meu soț, Tatăl Fiului nostru încă nenăscut,

Știu că ești trist, poate disperat. Dar încep cu o veste minunată: fiul nostru, Nikolai, a dat primele semne că există. Mă simt atât de mândră și de înduioșată!

O parte din tine e lângă mine și aș vrea să-ți fie și ție mai ușor după această veste aproape incredibilă.

Am vrut să ajung într-un suflet la tine, să te privesc în ochi când îți voi da vestea, să fii mândru de tine, de mine, de dragostea noastră. Nu m-au lăsat.

Dragul meu, iubitul meu Prinț,

Te văd în grădină, cultivând și culegând trandafiri pentru iubita ta. Eu stau în bibliotecă, dar nu citesc, privesc pe fereastră. Sunt mândră de biblioteca noastră. Are exact 3.000 de volume. Adică exact numărul soldaților ieșiți în acea iarnă în Piața Senatului. O carte pentru fiecare om!

Ascult muzica la cutia de muzică italiană pe care mi-ai dăruit-o.     Mi-am pus în joacă și ochelarii de operă ca să te văd mai bine.

Aș fi vrut să fiu mai aproape de natură, de lucrurile simple, dar mărturisesc că am o slăbiciune pentru mobilierul Empire pe care am reușit să-l achiziționăm și pe care îl invidiază atâția.

A doua oară în viață, în 1723, după moartea Prințului Dmitri Constantinovici, Maria a trebuit să se ocupe de întreaga familie, atât de educația fraților săi, (Antioh promitea să fie un geniu!), cât și de moșiile familiei, numeroase, dar împrăștiate, la Pokrovka, la Ulitkino, la Nijnii Novgorod, la mănăstirea Ivanovo, la  Murașkino, la Devicii, la Kartmazovna.

În acest timp, ca un adevărat vârtej, Maria întreținea relații cordiale cu familia Trubețkoi, cu Stroganov, cu Saltâkov, cu Osterman, cu          A. I. Ușakov, cu prințul Cerkasky. Avea un suflet  unic, dăruind tuturor ceva din preaplinul energiilor sale, iar testamentele ei sunt extraordinare, nimeni nefiind uitat, oricât de „mărunt” ar fi fost.

Singurul meu curaj era să-i înmânez, cu toată emoția versurile.   Iată-le: UN VIS CIUDAT MĂ APĂRĂ DE MINE  (o legendă) într-un târziu când ochii i-am deschis / mi-am dat seama că avusesem azi-noapte un vis / se pogorâse din ceruri tocmai de sus / poate chiar Dumnezeu poate însuși Iisus / s-a apropiat de mine luând chip de cavaler /și mi-a spus: după cum vezi  coborât-am  din cer / ești domnița mea iubită la luptă azi plec / cu un ochi râd în altul lacrima mi-o înec / știu că mă iubești peste lume peste timp și fire / și-ai să mă aștepți să fim mireasă și mire / dar îți voi încredința lucrul cel mai de preț / ochiul meu mândru necruțător blând și isteț / ochiul care desface lumina  și-o toarce grăbit / pentru tot universul cu migală ivit și tivit / îl voi ascunde de toți numai tu vei ști unde / acolo unde nici gândul nu poate pătrunde / mi-l voi apăra cu o centură de castitate / nu de fier cu lăcat nu ca pe-un zid de cetate / ci cu pleoapă divină de sfinți sau de îngeri / o voi închide ușor fără durere fără să sângeri / în tine va sta va dormi va gânguri vor toarce / culori lucruri întâmplări până mă voi întoarce / spune-i himen floare de crin lotus în apă / eu îl voi numi ceea ce este adică pleoapă / a zâmbit mi-a sărutat mâna și pe frunte / era frumos ca un brad ca un izvor de munte / s-a risipit în văzduh ca și cum n-ar fi fost / de atunci mă întreb de-al visului tâlc și rost / de ce îmi ceruse cavalerul cu zeci de cuvinte / să-l aștept la fereastră și să fiu cuminte / de ce voia să guste el cel întâi strugurii / de ce voia să îmi sărute el primul mugurii / să culeagă el primul într-o toamnă cântând via / de ce îmi ceruse să-i apăr lui ochiul și mie fetia / plecase fără veste dispăruse undeva parcă în sus / iar eu de-atunci apăr ochiul și pleoapa lui Iisus / astăzi port cu credință de maică  straiul cernit  / de când am aflat că Iisus a fost ca rege răstignit / iar ochiul lui  s-a preschimbat într-o noapte–n icoană / iar pleoapa lui însângerată și plânsă năframă / CUM AM VRUT SĂ-L ÎNȘEL PE DUMNEZEU – Visam că voiam să trec o punte cam instabilă, scânduri pe funii. La capătul punții, un bătrân ezita să o treacă.  L-am încurajat și l-am luat de mână. Cu teamă, tremurând de frig și de frică, m-a urmat totuși.  Ajunși pe malul celălalt, m-a întrebat: „Chiar nu mă recunoști?” M-am uitat mai bine la el și mi s-a părut  acum luminos și puternic, departe de bătrânul care cerea ajutor. I-am răspuns: „Iartă-mă, Doamne, că nu te-am recunoscut!” „Asta e bine! Ai ajutat un bătrân neputincios, oarecare, deci ești un om bun.  Cere-mi ceva… Dar să fie un singur lucru, cu șapte fețe.” M-am gândit să-i cer lumina, adică spectrul ei. Dar ce să fac cu el? Dacă aș fi fost pictor, aș fi avut poate nevoie de culori. Să-i cer un portativ cu cele șapte note muzicale? Ce să fac cu ele? Dacă aș fi fost privighetoare… Și atunci m-am luminat și am spus: „Dăruiește-mi Doamne, șapte litere.” „Bine, dar nu uita să fie diferite și să faci din ele doar un cuvânt.” Și eu am cerut: a,e,o, d,g, r,s,t . Domnul a zâmbit, dar numai pe jumătate: „Așa sunteți voi, oamenii, ai cerut opt litere în loc de șapte. Iar opt e doar cifra mea. Așa că… fie , dar să folosești numai tu cuvântul”, a mai spus. Și a dispărut ușor, într-un nor. Iar eu am scris pe nisip cuvântul DRAGOSTE. Dar nu  l-a citit nimeni… ÎNALTA FEBRĂ   febra mi-a inversat simțurile / dulcele devine amar / și amarul tot mai dulce // s-au amestecat simțurile / te pipăi cu privirea / te miros cu toate sunetele // degetele văd contururile corpului tău / buzele mele gustă albastrul / ochilor tăi întredeschiși // iar orele nopții cad sonor / precum merele coapte / precum buzele iubitelor pe pieptul meu // s-au amestecat simțurile / sentimentele gândurile / și cred că mă iubești nespus // deși m-ai părăsit demult / sufletul mi-e mai greu decât trupul / mă pierd în gustul silabelor notelor // și văd o nouă credință părăsindu-mă / am nevoie de o nouă febră / mai înaltă magică unică // pentru ca totul absolut totul/ să fie vină să revină / normal la anormal / IUBIRE –  ai coborât în mine ca-ntr-o fântână / neținându-mă de mână / și mi-ai băut sufletul necazul / și ți-ai răcorit obrazul / cu răcoarea gândurilor mele / cu subțioară de stele / iar eu cumpănindu-mi izvoarele / ce veneau de neunde de la Marele / îți descopeream sânii ca pietre de râu / abia rotunjite / abia descojite / ferindu-se de apa până la brâu / când ai coborât în mine eram fântână / de la începuturi adică bătrână / acum sunt lumina / deplina divina / din care se adapă umbrele / și alungă-n descântec ielele / inelele /sumbrele / NU-MI PLACE FEMEIA PE CARE O IUBESC –  nu-mi place femeia pe care o iubesc / aș fi vrut să aibă părul negru ca abanosul ca antracitul / sau blond adică galben ca otrava ca spicul / ca îngerii renascentiști / ca pruncii în colțuri cu aripi prea triști / sau roșu precum cărămizile templelor antice / sau castaniu ca frunza de nuc brumată toamna / ea are părul albastru sau mai degrabă străveziu precum cerul / precum infinitul / sau violet ca parfumul de gențiană / aș fi vrut să aibă ochii albaștri ca păpădia / sau verzi precum ametistul irlandez dacă există / sau căprui precum gutuile obosite uitate pe fereastră / ea are ochii adânci atât de adânci încât / mă țin de balustradă / să nu amețesc când îi privesc de pe treptele catedralei / nu-mi place femeia pe care o iubesc / are buzele umede uneori sângerii / ca zmeura proaspăt culeasă / și eu le-aș fi vrut uscate de patimă de dor / arse de soarele negru al melancoliei / aș fi vrut să aibă brațe frumoase cu degete de pianistă / dar brațele ei seamănă prea mult cu gâtul de lebădă / aș vrea să-mi spună vrute nevrute / cuvinte moi nespuse și nesupuse / și ea tace privindu-mă înțelept și așteptând vorbele mele / aș fi vrut să fie femeie și ea era fecioară / aș fi vrut să fie fecioară și ea era madonă / aș fi vrut să fie vis și ea era aievea / aș fi vrut să fie pasăre și ea era doar femeie/