nu voi alege o anume floare

cum nu aleg un fulg dintr-o ninsoare

razei din ochi nu-i caut un alt soare

val înspumat pentru adânca mare

ce pleoapă să îți prind la cingătoare

ce lacrimă albastră nu te doare

un dumnezeu e-n fiece mișcare

și-un curcubeu e punte peste zare

natura e umbra unei biblioteci

cărțile-n suluri își amintesc copaci

rânduri se-ndoaie ca vița pe araci

silabele spade se ascund în teci

vin litere-n vârtejuri  vii vârcolaci

scrisul se desparte în negre poteci

visările se-ascund în case culbeci

oamenii mării-au rămas fără tălmaci

fără cuvinte suntem omizi gândaci

ciraci stângaci robaci tenaci sub gârbaci

fără aureolă aurolaci

suntem cel mult pe veci reci dieci meteci

secunda se scufundă calm în parseci

ajungem deci în curând cercopiteci

Lucian Strochi

pentru iubire  animal  de pază

pentru un vis privire clară trează

pentru speranță pot fi chiar o rază

și pentru noapte cântec de amiază

pentru tăcere o subtilă frază

pentru săraci un om ales de vază

pentru un paști dorită bobotează

pentru lunatici ochiuri cu turcoază

pentru artist subtilă ipostază

pentru timizi o inimă vitează

pentru fecioare chiar o barză brează

hiperbolă timidă sau emfază

un duh romantic sau un film de groază

și pentru-nchipuire dreaptă bază

Lucian Strochi

eu vă vorbesc de vremuri vechi cărunte

domnul vroia pentru natură–o luntre

și-a început semeț să se încrunte

și-a pus atunci mirat mâna la frunte

și-așa a apărut întâiul munte

nu mai cunosc prea multe amănunte

cine și ce vroiau să se înfrunte

o luptă grea între civili și junte

Când iubim frunzele devin albastre,

Rotindu-se în spirale  străvezii;

Pietrele par turme migrând, iată, vii…

Lumânările de priveghi sunt astre…

Miros și  norii a trupuri de copii,

Pădurile ajung pe rând fiastre;

Pe umeri cresc brutal aripi măiastre

Și uiți să mai cânți, să scrii, să-ți aparții…

Nu-i vreme de poveste, de colindă

Stejaru-a înghețat visând în ghindă

Și fața lumii-i gravă suferindă

Zadarnic steaua vrea să se aprindă

Și noaptea să adoarmă în oglindă

Spre trestii trece lebăda murindă

Trupul  de suflet vrea să se desprindă

Te pipăi cu priviri unde sonore

Adulmec gust buimac și cred că-s hore

Albastre și fierbinți secunde-n ore

Vin duhuri sfinte viața să implore

Durerile au devenit minore

Himerele îmi sunt de-acum tutore

Mi-s simțurile toate carnivore

Și verdele mai vrea să mă devore

Degetu-n mare plin e de glagore

Și mă întreb timid dacă Tagore

Iubit mai este astăzi de Lenore

Nu știu dacă mai sunt în Singapore

În Insulele-Azore sau Comore

În parfumatul suflet  totul dor e

Lucian Strochi

O noapte lungă patru anotimpuri

Un timp desprins din alte două timpuri

Suspin divin murim trăim iubim puri

Destinele aflate  în răstimpuri

Visări  și gânduri blând leneșe mai curg

Calm tăvălită în sfâșiat amurg

Apocalipsă cal negru alb și murg

Vibrații pure spațiul  e demiurg

Cu sâni adulmecând eternitatea

Și c-un surâs frângându-mi jurăminte….

Așa te știu: rebelă și cuminte

Privire alungând seninătatea…

Mi te-ai ivit dincolo de cuvinte;

Îmi ești de-a pururi dreaptă jumătatea;

Învăț ce-nseamnă ruga, bunătatea,

Căci te-am ales mai sfântă între sfinte…

Icoana e fereastră și oglindă:

Un ochi ce se deschide către ceruri,

Un suflet, cânt, un vers cu lerui leruri…

În case-alese se anină-n grindă.

Cu sfinți bătrâni priviți în multe  feluri,

Cu îngeri cu privirea suferindă…

Ea poate lumea-ntreagă s-o cuprindă

Cu  aur pur îndepărtând flageluri.