Cearșaful alb duhnind a așteptare…

Cu degete, cercetând arse buze

Cu ochi, gloanțe trase din archebuze

Și sâni eliberați din închisoare…

Cu gânduri strecurate ca meduze,

Plutind între tăceri adânci și-o mare;

Cu mâini făcute pentru alinare

Și cu urechi în scâncete lehuze;

Singurii credincioși cu adevărat

Sunt copiii: ei văd ce nu se vede;

Doar ei citesc necitind străvechi vede

Și au sufletul doar din aur curat.

Doar ei văd în frunze arginți,  monede

Și-n orice piatră un rubin sau agat

În șotron un ducat pătrat un palat

Și  – n-ai crede – în scaun  patrupede. 

DESPRE STRUCTURA ACESTOR SONETE ENGLEZE

Trebuie precizat că aceste sonete engleze pot fi considerate aşa doar prin structura de trei catrene şi un distih, diferită de cea a sonetului italian – două catrene şi două terţine.

Rimele şi măsura acestor sonete este extrem de variată, demonstrând, cred, vitalitatea acestei specii literare, care nu se lasă încorsetată nici formal, nici ideatic.

DESPRE RIME

Rimele din aceste sonete engleze sunt extrem de variate.

Primul catren din fiecare sonet are rimă îmbrăţişată (abba) în sonetele I, III, VIII, IX, X, XI, XV, XVI, XXIII; rimă încrucişată (abab) în sonetele II, IV, V, VI, VII, XII, XIII, XIV, XVII, XVIII, XIX, XX, XXI, XXII, XXIV, XXV, XXVI.

Ca într-o poveste² te-a scos în cale

Cineva³; eram mut, ca un vas de lut.⁴

Mă apărau cele şapte vocale⁵,

Le primisem, semn sacru, ca pe-un sărut.⁶

Te-nalţi la munte⁷, te cobori la vale,⁸

Învăluită-în pace ca într-un scut,⁹

Şi aflu că mătase este moale,¹⁰

Şi că durutul, Doamne, vai, m-a durut.¹¹

Taigaua² uriaşă, nesfârşite 

Fluvii³ şi apoi, măreaţă câmpia⁴,

Lacuri şi mări⁵, podişuri infinite⁵:

Iubeşte şi moare Mama Rusia⁶.

Cetăţi, măreţe ziduri şi creneluri⁷,

Mestecenii⁸, suspinând a primăvară:

Poeţii ruşi duios mor în dueluri⁹,

Mama Rusia, necuprinsă ţară¹⁰.

În piept îmi simt lumina ca pe-o cange²,

Prin Kamasutra³ trăiesc divin, plenar,

Mă scald mereu, devreme-n Gange⁴,

Şi-n noapte prelungă, mă visez Akbar⁵.

Duşmanii i-am învins – sunt Chandragupta⁶,

Duşmanii cred că-s Şiva⁷, când aud de mine

Refuză chiar să mai înceapă lupta,

Şi se refugiază–n rugi, suspine.

Mă-ntreb de ce delfinul nu e peşte²,

De ce rechinul nu este mamifer³,

De ce nu cade-uşor, un nor, plâns, din cer⁴,

De ce, pe ţărmuri, marea scade, creşte⁵,

De ce cocoşul luptă vultureşte⁶,

De ce rugina muşc-un braţ de fier⁷,

De ce, de e fierbinte, crezi că-i prea ger⁸,

De ce-n covată, pâinea mai dospeşte⁹,

Pe culmi² vin oameni, zeii să-i înfrunte³,

Şi, obosiţi⁴, ei, zeii-ar vrea să scape⁵,

Să-ngheţe-n stânci, în cer, în văi mărunte,

În şipot stins, târziu, de-argint de ape⁶.

Olimpu-i o  cetate-n vârf de munte⁷,

Dar oamenii au început să sape⁸,

De jos şi până la creneluri crunte,

Sătui de crime, certuri şi agape⁹.

Puternică şi peste toţi stăpână²,

Apare cerşetoare³ sau mireasă⁴,

Prea tânără⁵, adesea prea bătrână⁶,

Când câmpuri sterpe⁷, când pădure deasă⁸.

Învinsă-n văi⁹, în munţi biruitoare¹⁰,

Când leneşă¹¹, când prea grăbită este¹²;

Iubeşte tainic, verde,¹³ mândrul soare¹⁴,

Iubirea lor e demnă de-o poveste¹⁵.

Iarna coboară în suflet, decisă²;

Eu cad în somn, o scurtă hibernare³;

De vis⁴, culoarea e-n fine ucisă⁵

Şi gândul meu, întors,⁶ n-are hotare⁷.

În inocenţa ei, poate să curme

Vieţi prăbuşite noaptea în zăpadă⁸.

Cruzimea ei nu lasă roşii urme⁹,

Căci nu e suflet, dramele să vadă.