DONATORII DE SUFLETE (66)
Biserica ardea, se întunecase de-a binelea și focul părea și mai pătrunzător, și mai luminos, și mai înfricoșat. Sufletul lor primitiv părea că se trezește la viață, admirând focul, așa cum o făcuseră strămoșii lor în urmă cu mii de ani.
Părintele nu apăru însă. Se hotărâră să urce spre peșteră, să-l prindă acolo. Se aprinseseră zeci de făclii. Părea o procesiune pașnică, mersul lor era hotărât, dar fără prea mare zbucium. Nu le trebui multă vreme să înțeleagă că părintele nu era nici acolo.
Așa că, după clipe de nehotărâre și de cuvinte aspre, aruncate precum pietrele spre peșteră și care nu primiseră decât un ecou slab, oamenii se întoarseră iar spre biserica lui ce arsese ca o torță.