SONETUL PRIMULUI OM (18)

Bătrâne sunt amintirile mele 

Poate chiar de la începutul lumii, 

Când omul nu era deasupra humii 

Și nu cotrobăia prin vis, prin stele. 

Pielea mea avea strălucirea lunii; 

Privirile păreau  ancore grele… 

Pleoapele –ntredeschise erau vele 

Gura mea cerceta  buza genunii… 

Eram zei, monștri, semizei sau titani.  

Timpul nu se împărțise încă- n ani; 

Gândul nu se rostogolise în bani. 

Fierbinte  magmă pentru începuturi:

În loc de inimi, despicate scuturi;  

Tainic întemeiam mituri din fluturi …

Lucian Strochi

SONETUL LUI BRÂNCUȘI DĂRUIT MARIEI TĂNASE (17)

Eu pot să fac să cânte bronzul, piatra 

Sau marmura, atât de -nșelătoare; 

Eu pot să rup o rază, ram din soare

Și să-nfierbânt doar cu privirea vatra. 

Pot să cioplesc cuvântul ce te doare 

S-o zămislesc în gând pe Cleopatra 

Să țes un rând păgân din Panciatantra 

Să-ngheț un zâmbet să topesc ninsoare

Iubirii noastre pot să-i fac armură   

Pot sufletul să-l prind într-o sculptură 

Și să strivesc un zeu în colț de gură

Și aur pot ciopli oricând din zgură

Un curcubeu înalț din zare sură

Și te zidesc plângând fără măsură 

Lucian Strochi

SONETUL NENĂSCUTULUI (16)

Te-am plămădit cu dragoste de mamă, 

Zidindu-te în zâmbet și săruturi; 

Pe umeri  crească-ți  aripă și fluturi, 

Iar chipul tău să fie pus în ramă.

Înfiorând lumină, ape, luturi, 

Cu părul blond, întunecat, de-aramă, 

Să-mi iei, să-mi dai, a vieții mele vamă 

Să-ntemeiezi prin tine începuturi. 

Privirile-mi să-ți fie veșnic scuturi…

Și-n gând și-n vis făptura ta mă cheamă 

Cândva vom fi, copile, de o seamă.

Dar eu fântână, tu  – doar grele ciuturi;

Vom popula mereu alte ținuturi…

Și pentru toate, Domnului dăm seamă.

Lucian Strochi

SONETUL ANULUI NOU (15)

Lucian Strochi - aforismeCu greu  mă strecor acuma  printre  sfinți:  

Aureolă n-am, nici alte semne  

Și nici povețe, fapte sau îndemne,

Nu am  nici lacrimi, nici vreun  surâs,  n-am  dinți… 

Așa s-a potrivit să fiu pesemne:   

Cum  mă născură părinții din părinți…  

Ei, visători, gândindu-și noi biruinți  

Și vieți frumoase, luminoase, demne.  

Din dragoste și-au plămădit speranțe:   

Subtil poemul ce-i  țesut din stanțe,  

Tivit cu doruri  rătăcind hoinare…  

Sau m-am ivit în alte circumstanțe…  

Oricum sunt fără timp și n-am hotare 

Și ard încet, cum arde-o lumânare.

Lucian Strochi

SONETUL ADEVĂRATEI CREDINȚE (14)

Singurii credincioși cu adevărat  

Sunt copiii: ei văd ce nu se vede; 

Doar ei citesc, necitind, străvechi vede

Și au sufletul doar din aur curat.  

Doar ei văd în frunze arginți,  monede  

Și-n orice piatră un rubin sau agat   

În șotron un ducat pătrat un palat   

Și  – n-ai crede – în scaun  patrupede.  

Doar copii vorbesc cu o păpușă:  

Cred în sacra lucrurilor iubire 

Și în a cerului lunii privire,  

Că soarele însuși poate fi  mire, 

Că fiarele încap într-o mănușă.   

Doar ei schimbă lumea cu-o nuielușă…

Lucian Strochi

SONETUL IUBIRILOR ALBASTRE (13)

Iubirea e dumnezeiască vină 

Și legea cea dintâi supremă-a firii 

Fulger răzleț pe cerul nemuririi 

Lumină mov desprinsă din lumină  

Pleoape de dor cum sunt clar trandafirii 

O liniște în tunet mai deplină  

O scriere trimisă anonimă  

Un jurământ pe cere-l fac doar mirii  

O funie unindu-ne-n vecie 

Cuvânt ce nu mai știm cum  ni se scrie  

Parfum de mosc de smirnă iasomie 

Timp suspendat  o sete fără sațiu 

Un gând fără de limite de spațiu  

Un vers din Dante poate din Horațiu

Lucian Strochi

SONETUL IUBIRII (12)

Iubirea e blestem și-adâncă rugă 

Săpând la temelii o mănăstire 

E cea dintâi poruncă și zidire 

Cuvânt cerând statuilor să fugă. 

Un substantiv ciudat ce se conjugă 

Și-un duh păgân de dincolo de fire 

Un adevăr profund în amăgire 

Un lacom timp flămând ce vrea să sugă. 

Iubirea n-are chip icoane semne

Dar face blând să se înalțe demne 

Și târâtoarele din ascunzișuri 

Și scoate poama coaptă din frunzișuri 

E foc cumplit ce arde fără lemne 

Și vag adoarme alb în tandre visuri. 

Lucian Strochi

SONETUL TRUPULUI TRECĂTOR (11)

Te iubesc trupule trecătorule 

Chiar dacă-adesea cu altul m-ai trădat

Fidel îți sunt în tine întrupchipat

Te-am confundat cu sufletul dorule

Câte ninsori porți cât gând senin curat

Te schimbi mereu și-ți spun zâmbind norule

Ce aripi ascunse mai ai zborule

Ce vis fertil în mine ai semănat

Te iubesc ca pe-un dor târziu de ducă 

Ca pe o icoană ca pe-o nălucă

Ca pe o inimă nucă năucă

Te iubesc pe tine albă lumină

Iubire deplină vie preaplină  

Pedeapsă fără vinovați și vină  

Lucian Strochi

SONETUL PĂSĂRII PHOENIX (10)

Pasărea Phoenix nu e o măiastră…  

E vis,  mugur străveziu printre stele;   

Zbor retezat de gândurile mele;  

Crin înflorind din cenușă, nu-n glastră. 

E dans nebun de flăcări și de  iele… 

O lacrimă ce s-a născut  albastră,  

Un fum pe câmpuri  ca iubirea noastră, 

Fierbinți fecioare, goale și rebele. 

Un cort de spaime, vag, adunând tăceri;  

Un astăzi fără de mâine și de ieri 

Un an fără  toamne, fără primăveri… 

Un  început… final deopotrivă:  

Iubirea noastră-i navă în  derivă 

Și-o bucurie, recunosc, tardivă…

Lucian Strochi

DONATORII DE SUFLETE (1)

LUMINA NU LASĂ UMBRE. NICI SUFLETUL NU LASĂ UMBRE. DECI SUFLETUL E LUMINĂ.

Nu mi-am cunoscut nici mama, nici tatăl. Omul e cea mai neajutorată ființă din lumea vie.

La naștere, dacă e lăsat singur, copilul nu supraviețuiește. Un mânz poate alerga după câteva minute…

Nașterea e trecută ca verb la diateza reflexivă, deși ar trebui să fie la cea pasivă. În loc de  „s-a născut”,  ar fi trebuit spus și scris „a fost născut”.

Numai că atunci ziua ta de naștere ar trebui să fie a mamei. Dar dacă mama naște mai mulți copii? Care mai e ziua ei de naștere?

Am fost găsit pe treptele de piatră ale bisericii. Pe ultima treaptă. Plângeam. Scânceam. Gemeam. Sughițam. Țipam. Nu mai știu dacă erau sunete sau zgomote. Oamenii spuneau că fusese foarte frig în ziua aceea. Miez de iarnă și un frig de crăpau pietrele. Sau ouăle de corb. Un aer polar. Sau cam așa ceva. Eram vânăt. Și hainele erau vinete. Aveam un scutec albastru și o căciuliță roz. Împreună dădeau violet. Sau vânăt  – dacă mă priveau și pe mine. Eram totuși înfofolit. Poate de aceea am supraviețuit. Cineva a țipat. Apoi alte voci, alte țipete. În loc să țip eu, țipau oamenii.

Preotul a întrerupt slujba. A ridicat de jos copilul, adică pe mine. Nimeni nu avusese curajul să o facă. Parcă aș fi fost un blestem. Sau blestemat, ceea ce e același lucru. Preotul m-a luat în brațe cu grijă. Preoții știu să țină copiii în brațe, chiar mai bine decât femeile. Pentru că o femeie își ține în brațe doar copiii ei, nu pe ai altora. Pe când preotul ține în brațe toți copiii. Cel puțin la botez.

Eu plângeam. Când m-a luat preotul în brațe, am tăcut brusc. De parcă el era tatăl meu, îl recunoscusem și mă simțeam acum în siguranță.

Preotului i s-a schimbat vocea. Răgușise de emoție. Sau răcise.

A spus pentru el, dar și pentru ceilalți:

Trebuie să facem ceva cu copilul ăsta…

Și  m-a dus la altar. Ca și cum ar fi știut că sunt băiat.

Apoi lumea n-a văzut ce s-a mai petrecut. Bănuia numai. Și au început să curgă bârfele. Prea e tânăr preotul ăsta nou și prea frumos și cântă prea bine. I-o fi sucit mințile vreunei fete și, până să se dezmeticească ea mai bine, s-a simțit grea. N-a știut ce să facă și a lăsat copilul. Și, după ce l-a născut, l-a lăsat în grija tatălui.

Poate ca să se răzbune pe tinerețea ei furată. Poate pentru că a crezut că preotul, adică tatăl, nu-și va lăsa fiul de izbeliște.

Apoi a ieșit preotul din altar și a vorbit oamenilor. Altfel decât vorbește de obicei un preot:

„Copilul ăsta e băiat. Nu știu cine e mama lui, dar, dacă nu vine repede, va trebui să avem noi grijă de el. Orice copil e trimis în lume de Dumnezeu. Mai târziu se rătăcește el printre oameni și adesea uită de unde a plecat.”

 Oamenii s-au risipit și nu știau ce să mai creadă. Unii credeau că preotul le spusese adevărul, adică faptul că nu știa cine e mama copilului. Alții credeau că, dimpotrivă, știa prea bine.

Preotul a intrat cu copilul în casa parohială. A găsit-o pe preoteasă plânsă:

„- M-ai făcut de rușine. Cum mai pot eu să trec printre oameni fără să-mi plec capul?”

El nu a zis nici da, nici nu. Apoi cu o voce blândă, i-a prins mâna:

„- Te înțeleg. Dar înțelege-mă și tu pe mine. Putem părăsi a doua oară un copil nevinovat?”

În preoteasă se zbăteau două dureri: cea de mamă și cea de femeie înșelată. Respira greu. Într-un târziu, cu o voce albă, ce nu părea a ei:

„- Nu mă pot opune ție. Așa că du copilul la o creșă, la un cămin. Și să ai grijă de el. Poate că așa, și eu și oamenii, vom uita mai ușor.”

Apoi au realizat amândoi că a doua zi avea să fie ziua în care se născuse Mântuitorul. Și i-au spus copilului Eugeniu Ștefan, de parcă nu se putuseră hotărî pentru un singur nume.

Printr-o fericită întâmplare, am găsit într-o carte, peste ani, o carte dăruită mie de preot, pilda pe care acesta o rostise oamenilor de ziua mea, mai exact în ziua în care am fost găsit. Nici acum nu știu dacă preotul folosise acea predică, pildă, parabolă, drept semn de carte sau o lăsase așa, ca semn pentru mine, într-adins, în acea carte.

Lucian Strochi