DONATORII DE SUFLETE (62)
Două gânduri se zbăteau în creierul ei vlăguit: dacă trupul devine cenușă, mai poate el reînvia, adică se mai poate întrupa, întruchipa, mai exact întrupchipa?
Pe de altă parte era mulțumită că trupul fetei nu va putrezi, nu va fi mâncat de viermi sau de cine știe ce insecte…
Urna fetei fusese din bronz, o găsise în pod, era de fapt o cutie care adăpostise un ceas sau un aparat de măsură a ceva: barometru, altimetru, manometru, dar ea rămăsese cu cuvântul ceas, era mai simplu și apoi toate aparatele semănau între ele, aveau cadran și cifre și uneori limbi, nu văzuse aparatul, ci doar cutia, curios sau nu, urna avea exact vârsta fetei, de asta era sigură, bronzul era încă acoperit de un soi de rășină sau de uleiuri care îl protejau, nu se închisese la negru, așa cum se întâmplă cu mai toate metalele.