Covorul Regal al Alexandrinei Camelia Mancaş este o carte greu încadrabilă ca specie şi chiar ca gen literar. Se deschide cu o prefaţă „Istoria” lirico-epică (se poate şi aşa ceva!) avertizându-ne asupra viitoarelor pagini: „Istoria –arbore misterios,/răsărit dintr-o scânteiere a două pietre într-o vatră,/peste care o altă scânteie,/de geniu luminată, a un ei minţi „elevate”,/a pus câteva găteje uscate./”

Povestirea „Covorul regal” pare una din povestirile din Hanul Ancuţei de Mihail Sadoveanu (mai ales că toposul ei este foarte apropiat, doar la câţiva kilometri de cel al Hanului.

Spre deosebire de Mihail Sadoveanu care prin povestirile sale mitizează, Alexandrina Camelia Mancaş priveşte istorie, faptele, întâmplările diacronic, venind cu o altă filozofie, tot populară: „Apa trece, pietrele rămân.” „Sau altfel spus, analogic: Timpul trece, oamenii rămân”.

Covorul regal are rolul de obiect, de simbol şi de metaforă. Ca obiect el este o moştenire sacră, transmisă cu infinit respect, din mână în mâna. Ca simbol el reprezintă unul dintre cei doi arbori existenţiali şi esenţiali al noştri: Regalitatea şi Familia. Ca metaforă, covorul regal este un steag al demnităţii naţionale.