ÎNGROPATĂ PE O ARIPĂ DE FLUTURE

Cum vii dinspre Sarmisegetuza, din Ţara haţeguluişi te îndrepţi spre sud, în faţă ţi se deschide depresiunea Petroşani, înconjurată de munţi. În stânga – Parângul, masiv cu peste douăzeci de vârfuri de peste două mii de metri, dintre care trei par piramide egiptene: Mândra, Cârja şi Parângul Mare; spre sud, munţii Vâlcanului – pe care ai crede că nu-i poate fierăstrui nicio apă; în dreapta – Retezatul, munte încă virgin pe anumite porţiuni, lăcaş al zeilor şi al atâtor legende.

Dar poate că la fel de interesantă e povestea carbonului, element ciudat al naturii, cu stări alotropice de la grafitul pe care îl poţi zgâria şi cu unghia, până la trufaşul diamant, cea mai dură substanţă naturală şi, desigur, cărbunele pe care îşi poate pune o amprentă neagră o ferigă din carbonifer, sau poate străluci albăstriu precum uraniul.

Carbunele: de la turba folosită şi ca îngrăşământ, amintire a acelor nesfârşite paludes, mlaştini preistorice, izvor de viaţă şi de moarte până la antracitul drăcos precum ochii unui diavol încă indecis, trecând prin celebra huilă de Valea Jiului, prea bună pentru termocentrală, dar din care se face cocsul, ce dă până la urmă duritate fierului.

Dar mai e Băniţa, cetate dacică şi Peştera Bolii, în care s-ar ascunde schelete ale ursului de peşteri şi mărgelele de aşezări de la Cimpa la Câmpul lui Neag, trecând prin Lonea, Petrila, Petroşani, Livezeni, Iscroni, Paroşeni, Vulcan, Aninoasa, Lupeni, Uricani.

Şi Jiul, desfăcându-şi a uimire, pentru atâtea neîngăduite frumuseţi, braţele, de Est şi de Vest, pentru a şi le uni apoi în lupta cu muntele, mai jos, spre Bumbeşti şi spre Târgu Jiu.

O lume a mestecenilor şi a fagilor, a brazilor şi a jnepilor, cu incredibilul drum spre Lotru, unde găseşti toate culorile naturii, de la galbenul sulf la vioriul de brânduşe, de la albastrul ceruleum la roşul fructelor de pădure, de la umbra arsă de pământ la oranjul din tăietură de râşcov.

Dar peste toate, albul şi negrul pe care le găseşti în straiele momârlanilor, în ochii minerilor, în adâncul minelor sau pe feţele de masă scobite de pe mesele ortacilor.

O lume a gravurii, gravă, solemnă ca tuburile de orgă şi ca o muzică de Bach sau de Buxtehude.

Aici, la Petroşani, avea să se nască, la 6 octombrie 1961, Angela Dorina Albu, fiică a unei femei din Sătmarul aflat pe harta poetică a Doinei eminesciene şi a unui bărbat dintr-un Maramureş istoric.

A primit mai multe prenume, semn nu de indecizie, ci de iubire.