Trei mi se par a fi supratemele poeziei Ceciliei Moldovan în volumul Şi cerul ne era aşa aproape: iubirea, istoria  şi patria.

Evident, aceste suprateme  se dizolvă în teme prin combinaţii binare, după cum fiecare din aceste suprateme are infinite nuanţe.

Iubirea poate fi o stare ingenuă, adolescentină: Este poate devreme pentru trupulâ meu/să sporească infinitul./Simt că mai e loc în priviri – /până tragi colţul de preş încredinţat,/ mai sorb elixir de poem în liniştea nopţii. (p.46)

Iubirea nu oferă doar certitudini, ci şi instabilitate şi vulnerabilitate: Să mă îndrăgostesc,/să nu mă pierd/(de orice, de oricine),/ repede să râd în hohote,/repede să mă retrag în mine  (p.51)

Dragostea este o stare, o boală de care e de vină un zburător cu o identitate incertă: Nu am lăsat pasiunile să mă găsească,/nu le-am căutat, /am lăsat doar iarba să-mi atingă tălpile/şi roua să le sărute. (p.103). şi: Te văd fără să te-arăţi/Te-ascult fără să-mi vorbeşti/Te folosesc fără să te împuţinezi (p.57).

CECILIA MOLDOVAN este un autor inteligent, acoperind câteva zone culturale importante, în primul rând cea anglo-americană.

De aici şi o neobişnuită siguranţă a versificaţiei şi mai ales o unitate de ton remarcabilă, o rostire poetică egală, înaltă, fără urcuşuri sau coborâşuri.

CARTEA DE IDENTITATE A PRIVIGHETORII, apărută la editura Junimea din Iaşi în 2013 probează din plin aceste calităţi ale autoarei, dar şi altele, precum o topire într-un nobil aliaj a unor discursuri celebre şi/sau standardizate, cum ar fi cel biblic, mitologic, uşor amărui, patriotic (chiar naţional), aliaj perfect adaptat temei. Cinci mi se par a fi „direcţiile” de acţiune ale mesajului (dar ele sunt adesea geminate): feminitatea şi iubirea, protestul (social) şi discursul ironic, copilăria şi inocenţa (ca mod de a percepe lumea ca noutate perpetuă), destinul şi Divinitatea, umanitatea şi nostalgia. Evident cele cinci teme se împletesc între ele, se condiţionează, îşi răspund, rezultatul fiind unul vectorial.

Dar acest binarism este evident chiar din titlu, „cartea de identitate” anunţând socialul, un stil aproape administrativ, oricum direct, pozitivist, iar „privighetoarea” permite şi presupune afectele, artele poetice, culturalitatea.

De altfel, titlul primului poem din carte este disjunctiv: (blestem ori binecuvântare): „Ea se trezi că are cuibul/printre păsări necuvântătoare/nu se gândise să-şi schimbe vecinii/să înveselească teritorii/orice tril era luat ca un afront la mărginirea lor/nu înţelegeau că vocea era trecută/în cartea ei de identitate/şi nici că ea cu sârg şi-o exersează/pe când ele îşi căptuşesc febril cuibul/ şi zborul de zi/cu duminici când îşi ostoiesc năduful/cu câte un fulg smuls din penajul măiastrei” p.11