O povestire neobişnuită, nu prin subiect, ci prin perspectivă. Povestea unui vieţaş este relatată de acesta  şi nu de un narator obiectiv, omniscient şi omniprezent. Totul e întors: atitudinea vieţaşului, a santinelei, a fetei îndrăgostite, aşa încât finalul, surprinzător, rămâne totuşi în această logică a contrariului. Personajele gândesc monstruos şi acţionează puţin, transformând astfel povestirea într-o micronuvelă. (Eugeniu ZLOTEANU)

Construită după toate canoanele unei naraţiuni, proza aceasta este realizată pe baza unui melanj de vorbire directă şi indirectă, scrisă, parcă, după metoda dicteului automat, relatată când la persoana I, când la persoana a III-a singular, evidenţiază cu prisosinţă ştiinţa autorului de a realiza, pe baza unei profunde analize psihologice, prin introspecţie, un portret al individului ce aspiră la libertate, iar când a obţinut-o nu ştie ce să facă cu ea, constatând că destinul este hotărâtor în viaţa sa („lucrurile, care trebuie să se întâmple, se vor întâmpla, aşa cum vor ele, nu cum vor oamenii”) şi că „nu poţi fi cu adevărat liber niciodată”. Naraţiunea lui L. S. se desfăşoară, cu buna ştiinţă a autorului, la limita dintre real şi fantastic, cititorul fiind martor al unei aglomerări de fapte şi întâmplări. (Constantin TOMŞA)

Incursiune în lumea dură a închisorilor (unul din cele două labirinturi!), unde suferinţa umană capătă alte şi alte înfăţişări. Portretul unui „vieţaş”, condamnat pe viaţă, tensionat, psihanalitic. Tehnica povestirii în povestire, des folosită de autorul nostru. Multitudine de teme: suferinţa, libertatea, iubirea, moartea, nemurirea. Ca şi în alte proze revine tema zidului, acum identificat cu zidul închisorii, care desparte oamenii de oameni, pe cei închişi, condamnaţi, de cei liberi, care „sunt o altă specie”, faţă de cei care şi-au pierdut libertatea. (Cornel PAIU)