Aprecieri critice – Donatorii de suflete (2)

Donatorii de Suflete este  o minunată aventură și un Omagiu al Începutului, al Cuvântului, al Cărții, al Religiei, al Iubirii de Oameni și de Istorie, dar, mai presus de toate, al Iubirii pentru FEMEIE, o aventură la capătul căreia avem revelația Sufletului și a Donatorilor lui.

O carte cum nu am mai citit până acum, cred că nu a mai fost scrisă și care e atât de densă, încât a trebuit să o recitesc, pentru a nu pierde nimic din bogăția cuvântului ei, „căci în ea sunt cuprinse toate darurile promise și încă nepromise și chiar multe neștiute”.

Lucian Strochi a primit de la Dumnezeu și ne-a dăruit, la rându-i, CARTEA și sufletul ei.

GRAȚIELA RÎPEANU (CANADA)

Aprecieri critice – Donatorii de suflete (1)

Cu Donatorii de suflete, Lucian Strochi oferă literaturii române o scriere unică – impresionant edificiu artistic- însumând aventura spiritului în momentele de răscruce ale istoriei omenirii.

Roman neomodernist, sugerând o catedrală în interiorul căreia are loc o întâlnire cosmică între figurile emblematice ale parcursului existenței umane, opera utilizează întreaga recuzită a tehnicilor narative moderne, făcând din personajul narator o întrupare a uneia din ipostazele autorului: „Sufletul meu s-a strecurat până acum în sute de trupuri, să le spunem cuiburi. Am fost, pe rând, rege, arhitect, general, revoluționar, ziarist, Adam, navigator, filosof, preot, sculptor, scriitor, trubadur, Iisus”…

Erudiția autorului explică lejeritatea cu care se mișcă în epoci și spații diverse, operând  firesc cu categorii estetice și filosofice, lăsând întotdeauna o fereastră deschisă spre fețele Veșniciei.

Roman de prim raft al bibliotecii, Donatorii de suflete tinde  spre statutul de capodoperă a literaturii!

ALEXANDRU MIHĂILĂ

CONSEMNARI DE SUFLET LA DONATORII DE SUFLET (2)

Caratele vieții preotului Ștefan se dezvoltă progresiv din inima lui, devenită din pubertate  un „abces de fixație” pentru suferința zăgăzuită în ea față de ceea ce-i văzuseră ochii… De aceea se și îmbolnăvește de timpuriu, deși preotul a muncit mult pentru comunitate încercând o răscumpărare a destinului, pecetluindu-și dreptul de a fi fericit.

Munca devenise pentru el cel mai puternic drog – un opiu, exaltă și tulbură.

La preotul Eugeniu Ștefan există o vitalitate încăpățânată care îl face să aducă oamenii dintr-o lume aspră în alta mai blândă. El trece tânăr, apoi matur prin forja vieții, care îl călește, având la activ și câteva excursii in iad (a asistat la un viol, al lui Narcis, pe care nu l-a mărturisit, iar altul i-a fost „pus în cârcă”). Își îmbolnăvește inima, de „inimă-rea”, simțind parcă în inima lui trăgând în sensuri opuse doi cai, precum la emisferele de Magdeburg, respectiv Binele și Răul.

Așadar, personajul masculin al romanului este dăltuit, robust și puternic, de granit, în vreme ce femeile care traversează în galopul vieții existența preotului, sunt mai fluide.

Pentru femeie e valabilă afirmația: „Dacă vrei să schimbi lumea, iubește un bărbat cu adevărat”, acel bărbat al cărui suflet îl cheamă pe al tău, care te vede și care îți inundă inima de bucurie. Pe acel bărbat, când îl privești în ochi îi vezi neamurile și luptele pe care le-a dus, cu sine însuși sau cu alții, frământările pe care le-a avut, temerile sale interioare… înțelege-l și nu-l judeca!

Femeile lui Eugeniu Ștefan, au turnată în sânge truda, visul de-o clipă, voința oțelită și izbânda. Ele sunt rând pe rând, sau una singură poate întruchipa întregul, fiind mireasă, iubită, soție, mamă, înger blând și bun, floare de cais, vis, având locul alături de bărbat. Există femei care visează cu gust și rafinament, rebele, dar care în același timp au comportament juvenil dorindu-se purtate în brațe. Femeile iubesc cu ochii, cu mâinile, dar și cu inima, iubind lumea bărbatului lor, sufletul acestuia devenind partenere și nu centrul universului, dar sigur, centrul universului celui ales.

Sufletul dantelat al femeii în mii și mii de flori ale spiritului mereu îndrăgostit tânjește după clipe de dezmierdare sufletească, ce înseamnă puțină tandrețe. Este forma de lacrimă a inimii feminine care dă viață ca să uite de viață, care iubește iubirea închipuită, obosită adesea, dezamăgită de viața reală.

Iubirea nu trece niciodată, orice lucru adevărat care a existat e veșnic, chiar dacă nu vine altceva. Altceva, nu șterge niciodată ce a fost. De aici senzația eternității.

În toate cuplurile femeia este legată de bărbatul unic, iar între ei își afla locul un singur cuvânt: armonie, întreg, ANDROGIN.

Autorul ne propune dileme și ne trimite în lumea întrebărilor, legându-ne cu pământul și cu viața spre a ne căuta pe noi înșine, cei esențiali.

Există în roman conexiuni între multiplele niveluri ale realității, iar o lectură atentă descoperă atât cultivarea intelectului, cât și o subtilă înțelegere a iubirii.

Sufletele pereche ce au refăcut cândva Androginul pot străbate timpul și spațiul întrupchipându-se succesiv în alte cupluri care vor reface la rându-le întregul.

Preotul devine un suflet ascultător, tolerant până dincolo de posibil. El este un erudit, cu „sufletul născut într-o bibliotecă”, iar autorul ne oferă metamorfozele acestui suflet a cărui  „memorie (pare că) stă întotdeauna la ordinele inimii” (Antoine Rivaroli,  conte de Rivaroli).

El simte că doar prin scris se poate descătușa și fiind cronicar al vremurilor  de demult, dar și actuale (vezi era pandemică), dorește ca rostirea sa cifrată, esopică să fie lăsată moștenire omenirii și își adăpostește moștenirea sub paza lui Titus.

Un cutremur deschide grota (poate fi și un cutremur de atitudine a lumii) dând la iveală un nou alfabet (de presupus cel al iubirii și înțelegerii dintre oameni), inovații, invenții, deslușiri ale timpului și spațiului, tot ceea ce mintea lui a zămislit.

Păstrătoarea acestei respirații sufletești, extinsă pe un arhipelag al cunoașterii, nu poate fi decât o femeie, Ștefana, sufletul pereche care fusese inițiată în bibliotec-economie.

Cărțile străvezii, vibraționale sunt oare cărțile viitorului?!?

Când închizi cartea, simți că legile firești în care ai fost crescut, s-au suspendat pentru o vreme, autorul propunându-ne o lectură vibrantă, captivantă, deși revoluționară ca narațiune, mângâind însăși viața.

Citind acest roman plin de informație, poveste, inovație, credință, într-un alfabet unic, închegate toate într-o narațiune, putem concluziona: credința mișcă munții, iubirea mișcă lumea, iar rugăciunea mișcă Mâna lui Dumnezeu, iar unde există voință există și cale.

Silvia MĂNDĂȘESCU

CONSEMNARI DE SUFLET LA DONATORII DE SUFLET (1)

Cartea aceasta m-a surprins prin structura ei de Odisee în timp și în spațiu, autorul țesând pe un fir narativ evoluția cuvântului, a primilor oameni, a sentimentului unic – iubirea – care „mișcă sori și stele” (Dante) în cupluri celebre de-a lungul istoriei, păstrarea zestrei umanității în vestite biblioteci…

Nava imaginației ne poate duce oriunde, deschizând poarta noilor întrebări.

Cuvintele meșterite anulează inegalitatea dintre oameni, iar consemnarea gândurilor în cărți este zestrea inestimabilă a bibliotecilor care adăpostesc frumosul și adevărul. Frumusețea are multe straturi, ca și adevărul, iar drumul către miez e diferit, lung și accidentat.

GANDURI LA VREME DE APUS

Ralph Waldo Emerson spunea: „După părerea mea singurul lucru de preț într-o carte este ceea ce e transcedental și extraordinar.” 

Romanul „Donatorii de suflete” al prozatorului și marelui om de cultură Lucian Strochi este valoros tocmai prin perspectiva transcedentală a viziunii scriitoricești.

LUCIAN STROCHI – SUBLIMUL MIT AL ANDROGINULUI SAU „ZODIACUL IUBIRII” (8)

Pelerinajul continuă la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, cea mai veche bibliotecă universitară din România, pe urmă la Biblioteca de la Mânăstirea Neamț și de aici în Țara Nilului, țara soarelui răsare, țara lui Amon-Ra.

În ipostaza de rege își găsește regina pe potrivă pentru a forma „pentru totdeauna, întrupchiparea unei perechi divine, femeie și bărbat, sau poate un androgin.” (p.343)

Retrăirea episodului biblic Adam și Eva din capitolul „Facerea” când Evei i-au spus toți „mamă” iar nu „părintele nr. 2” cum cere așa-zisa corectitudine politică a zilelor noastre.

LUCIAN STROCHI – SUBLIMUL MIT AL ANDROGINULUI SAU „ZODIACUL IUBIRII” (7)

Trecerea „de la întuneric la lumină va însemna victoria spiritului asupra materialului și, în același timp, al veșnicului asupra efemerului, al științei asupra  violenței oarbe.” (conform „Dicționarului de simboluri”)

În cenușa manuscriselor arse, Ștefana descoperă un dicționar de la A la Zet. Nu putem nota, din păcate, decât definiția sărutului: „Sărutul este prima încercare disperată a îndrăgostiților de a reface androginul.” (p.261)

LUCIAN STROCHI – SUBLIMUL MIT AL ANDROGINULUI SAU „ZODIACUL IUBIRII” (6)

La pagina 207 dăm peste visuri, parabole, povești, o fabulă, o întâmplare, o snoavă. „Visul aduce o poveste și noi, oamenii, suntem doritori de povești.”

Povestea ține de arheitate, spune  Eminescu („Archaeus”).

Câteva din poeziile sale au cuvântul încă din titlu: „Călin (file din poveste)”, „Povestea teiului”, „Povestea codrului”, „Povestea magului călător în stele”, chiar capodopera „Luceafărul” este cea mai frumoasă poveste de iubire din poezia lumii.

LUCIAN STROCHI – SUBLIMUL MIT AL ANDROGINULUI SAU „ZODIACUL IUBIRII” (5)

Capitolul care se deschide cu enunțul „Era bună prietenă cu Tereza” pare o exemplificare a maximei „Somnul rațiunii (și al națiunii n.n.) zămislește monștri (Goya). Tereza, nimfomană, se dovedește a fi o ființă abjectă, atrăgând-o pe Anastasia-Calipso într-o cursă pentru a fi violată și supusă la perversiuni inimaginabile de către trei infractori: Ceacâru, Șchiopu și Jâmbilă, infirmitățile lor fizice fiind o confirmare a celor morale. Din nefericire, multe bestii scapă nepedepsite de-o justiție neputincioasă și coruptă. Când cei trei o violează și pe mama unuia dintre ei, cel poreclit Șchiopu, șeful de post, tatăl acestuia, își mobilizează „echipa” și pornește în căutarea lor. Panicați, hăituiți de oameni, cei trei își găsesc sfârșitul într-o apă „prea puternică” și „prea murdară”,    împlinindu-se astfel dreptatea divină, fiindcă cea umană întârzia să vină.

LUCIAN STROCHI – SUBLIMUL MIT AL ANDROGINULUI SAU „ZODIACUL IUBIRII” (4)

În plin secol XXI, mai avem parte, din fericire, de romantism, de personaje excepționale. Cu mențiunea că „nu există în realitate un fenomen artistic pur (…) romantismul modern e și romantic și clasic.” (George Călinescu – „Clasicism, romantism, baroc” în vol. „Impresii asupra literaturii spaniole”, EPLU, București, 1965, p.16)

Mamei fetiței salvate din foc, Preotul îi face o mărturisire: „Fata ta m-a salvat de două ori, prima dată în biserică și acum, n-am să uit asta niciodată.” (p. 120)

Contopirea trupurilor este eminesciană, scena asemănătoare din „Călin (file din poveste)” fiind magistrală.

Operația pe cord deschis pe care o suportă Preotul este descrisă balzacian, „punct cu punct”, fără a se neglija amănuntele.