O întâlnire cu Harry Tavitian transformă istoria dintr-o ştiinţă, într-o artă.

Cei peste 500 de romaşcani care au avut ocazia unei întâlniri excepţionale cu artistul, pe 25 septembrie 2015 pot proba adevărul acestei afirmaţii.

Mai întâi portretul fizic al lui Tavitian: un om aparent fragil, în realitate numai „vână”, stăruitor, câlţos, chiar încăpăţânat, precum un salcâm; fiu al deşertului, dar mai ales al munţilor roşi şi roşii ai Armeniei; cu ochi neobişnuit de mari, de profet şi de taumaturg, de ghicitor în stele, dar mai degrabă în suflete; cu faţa arsă de vânturi pământene, dar şi solare, celeste.

Arta sa e firească, naturală, nedesprinsă parcă de natură: ploi repezi ce lovesc sonor acoperişuri de ardezie; grindină năucitoare, căzând în cascade, tocmai acolo unde apa e rară; fântâni liliale, havuzuri din cine ştie ce caravanseraiuri; paşi mărunţi, repezi de animale ce presimt oaza. Timp ieşit din istorie, sacru şi păgân deopotrivă.

Prima piesă din concert, Dele yaman e un bocet armenesc nu plâns, ci mai mult chemat, nu strigat, ci anunţat, intrat direct în ritual, chiar artistul imagina mişcări circulare, în jurul pianului, devenit stelă, piatră de hotar şi de timp. Firesc, pe nesimţite, osmotic, artistul trece la o compoziţie proprie (Old Balkan rhapsody) pe care Rigas Velestinlis (Feraios, Constantinos) erou naţional grec, dar şi luptător panbalcanic, ar fi ales-o cu siguranţă ca imn al Balcanilor: solemnitate, măreţie, spirit ecumenic, mândrie, diversitate, moliciuni răsăritene, inflexiuni apusene.

Primele două piese au fost de fapt un Preludiu, concertul debutând în fapt cu un colind armenesc, Avedis, conceput nu atât un cântec legat de o anume sărbătoare de calendar, ci mai mult ca o înălţare, o odă adusă nu zeilor, ci zorilor. Colindul e, in nuce, o istorie necosmetizată a Armeniei, cu victorii şi înfrângeri, cu biruinţe şi accente de bocet, cu mângâieri şi blesteme.

A urmat, firesc şi necesar, ca un catharsis, un Dans din zona Balcanilor de mijloc, un dans ciudat, cu sincope, dar şi cu răsuciri de şarpe şi de şolduri, sacru şi profan, lent şi ameţitor de rapid. Mijlocul devenea Centru şi condensa, focaliza mişcări diverse, cu sugestii folclorice şi nu numai.

Dar cum istoria nu poate supravieţui fără geografie, Harry Tavitian ne introduce într-o geografie lirică, dar şi într-o istorie a muzicii, traversând oceanul, următoarele patru piese: Take five (Paul Desmond), Boot that thing (boogie-woogie), Everyday I have the blues şi Kansas City blues (boogie-woogie) fiind o istorie condensată a jazzului, plecând de la rădăcini şi ajungând la inflexiuni moderne.

Artistul mărturisea într-un interviu, că a cunoscut mai bine jazz-ul după concertul lui Memphis Slim (John Len Chatman) poate unul dintre cei mai mari interpreţi şi compozitori de blues, de la Braşov. (Atunci într-adevăr Memphis Slim a uluit publicul şi telespectatorii, impresionând atât prin degetele mari (ce păreau nesfârşite) prin forţa şi blândeţea execuţiei, prin viteza interpretării, demonstrând un alt fel de a se cânta la pian).