GHEORGHE VADANA SI METAFIZICA FIZICULUI

O expoziţie Ghoerghe Vadana în iulie este într-adevăr o surpriză. De câţiva ani buni, Gheorghe Vadana ne obişnuise ca, de ziua lui, în februarie, să-i fim prin preajmă.

Ritmicitatea  acestor expoziţii din februarie ne obligau să ne gândim la un bilanţ sentimental  necesar tuturor, pictorului în primul rând.

Spuneam, la un vernisaj că, după părerea mea, Gheorghe Vadana nu este un pictor. Afirmaţia a şocat, mai ales că era vorba de o aniversare, deci erau toate premisele rostirii unor cuvinte amabile.

Îmi menţin şi acum această părere, cu precizarea că Gheorghe Vadana este mai mult decât un pictor, este un rapsod,

CRISTINEL IONUT PRISACARU SI RITMURILE NATURII

Cristinel Ionuţ Prisacaru este un artist complet şi complex.

Frescar, caricaturist, peisagist, iconar, pictor de şevalet, artistul romaşcan are destule izbânzi, cele mai evidente fiind compoziţia în ulei „mozaicată” şi grafica, unde excelează, ajutându-l atât un desen foarte bun, sigur, inspirat, dar şi un imaginar care îi permite să se mişte cu uşurinţă prin toate cotloanele existenţe umane şi nu numai.

În grafică, Cristinel Prisacaru realizează „zoosofii”, calul, bizonul, leul fiind animalele sale cap de serie imagistică. Calul are dezvoltări ingenioase, fantastice, incluzând inorogul sau pegasul; bizonul devine, într-o metamorfoză inversă, om; leul devine un leu heraldic.

MIRCEA RASVAN CIACARU –O MARCA INCONFUNDABILA

La editura Cetatea Doamnei şi prin grija tipografiei Autograf, ambele din Piatra Neamţ, a apărut în 2016 albumul MIRCEA RĂSVAN CIACÂRU- O MARCĂ INCONFUNDABILĂ, un album monografic sub semnătura a doi cunoscuţi autori: Constantin Tomşa şi Viorel Nicolau.

Acest volum se adaugă altora apărute cu  ani în urmă în Neamţ, acestea fiind dedicate unor artişti plastici precum Dumitru Bezem, Iulia Hălăucescu, Titus Romanescu, Laurenţiu Dimişcă, Dumitru D.   Bostan, Petre Petrescu, Constantin Filimon etc. Cu alte cuvinte pictorii se prezintă acum cu albume, uneori   redactate în mai multe limbi, semn că s-a depăşit faza simplelor pliante,  care erau mai mult sau mai puţin restrictive şi/sau conjuncturale.

Monica D. Carp (2)

Pasărea măiastră este albastră şi morala fabulei propuse e simplă: pe un cer albastru o pasăre albastră e invizibilă. Adică aşa cum trebuie să fie o pasăre măiastră. E greu să precizezi dacă pasăre aparţine unei specii necunoscute sau nu. Forma ei ne îndreaptă şi spre o pasăre de hârtie, care, nu-i aşa, şi ea zboară. Sau este o creaţie a pictoriţei, un patent, un proiect de pasăre.

Tabloul Pasărea conţine un avertisment. Pasărea este o sinecdocă pentru toate păsările din t
ablou (aşa cum unu înseamnă şi tot). Sunt şapte păsări, poate cocoşi (parcă am fi în ghicitoarea din copilărie: la cap pieptene/ la coadă seceră/, la picioare/ răşchitoare). Poziţia păsărilor, goana lor haotică (trei aleargă spre stânga, patru spre dreapta) sugerează spaima. Dar culorile păsărilor sunt cele fundamentale: albastru, roşu, verde, ca în vitralii sau ca în treimea Iubire – Speranţă –Adevăr. Având în spate acest triunghi al certitudinii, spaima e una doar aparentă.

În alt Colaj ţesătură populară avem un triptic  iniţiatic de scoarţe:  prima în culori mai mult decât sobre, vorbeşte parcă despre naşterea universului: o farfurie poate fi un ochi, după cum inversul se naşte din puncte, linii, lungimi de unde. Suntem înaintea Facerii. În a doua scoarţă apar primele certitudini: un disc roşu, ce poate fi al soarelui şi al lunii, o încercare timidă de a fixa punctele cardinale, doar patru la număr. Culoarea se desface spectrală iar primele cuvinte se desprind de obiect, devenind nume. În fine, a trei scoarţă încheie devenirea : rotundul devine Hora, după ce fusese ochi sau astru.
În acelaşi timp hora sugerează o farfurie inscripţionată aşa cum apar uneori farfuriile populare. Dar dincolo de această horă apar numele: Maria, Ioana, Hora (Cora), Gherghina, Răsura (sau Frăsina),  Marghioala, Vitoria, Călina (?)Parascheva, Casandra, Venera, Dochiţa, Verginica, Catrina, Vergina. Paisprezece, fără a socoti Cora, adică de două ori şapte, o dublă iniţiere. Dar ultima scoarţă mai are cel puţin două valori simbolice: cea de pisanie, de pomelnic, de rememorare şi cea de palimpsest, literele desluşindu-se cu greu. Unele nume dispar, altele reapar, semn că nimic nu e pierdut, dar nici veşnic. Ne aflăm acum într-o dimensiune umană, timpul învingând spaţiul.

Pomul vieţii e prezentat ironic, fie ca un stâlp de telegraf, fie ca o sorcovă. O verticală e tăiată de trei linii orizontale; iar interpretarea acestui semn este multiplă. Verticala e cea care uneşte subpământeanul, pământeanul şi celestul. Pomul e traversat de flori într-un fenomen de transparenţă, copacul nereuşind să anuleze fundalul. Păsările simetric şi elicoidal dispuse sunt trei albastre şi trei verzi, împreună cu fondul roşu refăcând triada cromatică primordială: roşu, albastru şi verde. Frunzele şi florile au aceeaşi culoare, sugerând nediferenţierea.

Monica D. Carp (1)

Nemţeană prin naştere (s-a născut la 1 martie 1956 la Bozienii de Jos), Monica D. Carp este romaşcană prin reşedinţă şi activitate. A absolvit Facultatea de Arte plastice, Decorative şi Design, specializarea pictură, Universitatea de Arte George Enescu – Iaşi. Are studii doctorale la   aceeaşi universitate, titlul tezei de doctorat fiind Simboluri din arta populară şi artă creştină-ortodoxă integrate în pictură, îndrumător prof. dr. Dimitrie Gavrilean. Activitatea profesională se întinde pe trei decenii, artista debutând în 1986 la Sala Ateneu din Bacău, ultimele, din 2016, fiind la Muzeul de Artă din Roman şi Piatra Neamţ. Are peste 20 de expoziţii personale, la Roman (Muzeul de Artă: 1987, 1992, 1997, 1999, 2002, 2016, Casa Armatei, 1998), Piatra Neamţ (Galeria Lascăr Vorel (2004, 2010, 2012),  Muzeul de Artă (2016), Muzeul de Istorie (2003)), Bacău (Sala Ateneu, 1986), Galeriile Alfa (2005), Complexul muzeal Iulian Antonescu (2015), Centrul internaţional George Apostu (2000), Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu, (2004), Hanu Ancuţei (2001), Iaşi Galeriile Bibliotecii Gheorghe Asachi, Palatul Culturii (2004, 2005). A participat la diverse expoziţii colective şi de grup organizate în oraşele: Iaşi, Roman, Piteşti, Botoşani, Bârlad, Suceava, Bucureşti.

IOAN ROSCA – SPRE UN ALFABET SECRET

Grafica  lui Ioan Roşca conţine câteva lucruri extrem de interesante, personale, definitorii.

Peisajul este esenţializat ca la Eminescu, în Mai am un singur. Toate elementele naturii coexistă în devălmăşie: copacii, drumul, gardul, casa, dealul, muntele. Toate par naturale, acolo de când lumea şi meritul artistului ar fi acela că el le imortalizează încă o dată.

În realitate ele sunt jocuri ale imaginarului, pictorul selectează în prealabil ceea ce i se pare a fi demn de o reprezentare.

De obicei e preferată o margine de sat: acolo natura îşi reintră în drepturi, pare virgină, izvorul sau drumul traversând-o vremelnic. Tocmai acest joc dintre efemer şi etern mi se pare a fi secretul artei sale.

PRIN BURGURI TRANSILVANE, CU O CARTE DESCHISA IN MANA…

Ovidiu Cărpuşor pare  să interzică orice prejudecată.

L-ai crede un eleatic, apolinic, visând şi vizând perfecţiunea, căutând turnul ideal, casa ideală, porţile ideale, oraşul ideal, burgul –cum îi place să spună.

L-ai crede heraclitic, dionisiac, permanent nemulţumit de tehnica aleasă, de linii, de culori, de compoziţii. Sufletul său este într-o veşnică, fertilă căutare.

L-ai crede un citadin: el singur a croit din liniile şi culorile sale un Ierusalim cromatic, cetatea ideală, polisul.

ELENA MOROZAN SAU SCURT TRATAT DESPRE IUBIRI

Un inedit omagiu adus artei prin ricoşeu ne propune artista plastică Elena Morozan în holul central al Grand Hotelului Central Plaza din Piatra Neamţ.

Cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la naşterea sculptorului român Constantin Brâncuşi, artista a venit cu o personală în care peste 30 de lucrări din 41 (18 uleiuri şi 23 de acuarele şi grafică) erau dedicate sculptorului.

La această propunere plastică s-au adăugat şi versurile despre Brâncuşi recitate cu patos reţinut, dar cu atât mai tulburător, de către actriţa Nora Covali.

CLAUDIA FRANCULESCU SAU PICTURA INTRE DINAMISMUL STATICULUI SI INGHETAREA MISCARII (2)

Nudul apare la Claudia Frânculescu în cele mai inedite ipostaze. Un nud poate fi surprins în plin extaz sau poate în plină criză, realizând ceea ce Charcot numea Marele arc isteric. Alt nud surprinde o tânără biciuită de sublime ploi, ilustrând parcă un poem de tinereţe a Anei Blandiana: Iubesc ploile.

Un nud perfect, unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, reprezintă o tânără blondă, dormind liniştită, cu braţele uşor în lături, atingându-i totuşi capul ca toartele unei amfore.

Tabloul e realizat în racursi, amintind într-un fel de Christosul lui Mantegna, citit de jos în sus, adică de la picioare. Picioarele sunt uşor flexate, ca pentru o rugăciune în vis. Trupul are culoarea alb caolin, virând uşor spre albastru. Asta şi datorită aşternuturilor uşor albăstrii, care se răsfrâng pe trupul ce iradiază frumuseţe şi plenitudine.