Dacă un critic ar avea voie să iasă din neutralitatea sa şi să aibă voie să parieze pe un artist sau altul, pe destinul fast al acestuia atunci fără îndoială că eu  aş paria pe artistul plastic CRISTINEL IONEL PRISACARU.

Artistul romaşcan este un creator total, abordând mai toate tehnicile şi genurile picturale, de la caricatură la frescă, de la natură statică la portret, de la un realism bine temperat la fantezii dezlănţuite.

Când e vorba de un asemenea artist, de obicei există şi un „călcâi al lui Achile”, umorul, ironia, sarcasmul, spiritul polemic neîmpăcându-se deloc cu melancolia, cu contemplarea, cu însingurarea. Nu e şi cazul lui Prisacaru, egal cu sine şi cu arta sa, fie că e vorba de o icoană sau de o „şarjă politică”.

Dar Cristinel se simte cel mai bine în zonele indecise, de graniţă, imaginarul său pendulând între oniric şi fantastic.

Prin urmare animalul său de casă e himera, dar poate fi şi un inorog sau un leu cu coada şi limba despicate heraldic.

După cum turnurile nu se înclină ca cel din Pisa, ci par cuprinse de vortexuri, de tornade unice, devenind elicoidale şi îmbrăţişându-se.

Dintr-o „clepsidră” poate curge nu apa sau nisip, ci litere, neînchegate în cuvânt, rezultând un timp fără timp, un spaţiu increat, adică universul înaintea cuvântului.

Artistul îşi creează uşor paradisuri artificiale, refugiindu-se în decoruri exotice, de 1001 de nopţi, dar în  acest decor apare asemenea unui şarpe neliniştitor un telefon.

Putem intra  şi într-o pagină de carte, cu un cavaler în carne şi oase, adică în zale şi scuturi, călare, alergând spre oriunde.

Cristinel Ionel Prisacaru are patent pentru o invenţie tehnică interesantă, punctul – ridicat la rang de piatră de mozaic de Ravena.

Efectul plastic e devastator, asemenea unui „gemail”.

Portretele prietenilor par cuminţi, originalul pare uşor recognoscibil, dar au fiecare o sămânţă de junglă, o luminiţă de iluciditate, ceea ce dă fiecărui portret, paradoxal, un aer de nobleţe. Ilustraţia de carte e personală, textul fiind cel care traduce imaginea, potenţând-o şi nu invers.

Prin urmare ne aflăm în faţa unui artist extrem de stăpân pe arta desenului /semnul sigur al celor aleşi), cu un colorit când neutral, dominând echilibrul, când dezlănţuit şi solar, incendiind spaţiile, înecându-le apoi în oceane de roşu permanent, de vermillon şi de galben crom.

Artist matur, deşi biologic e încă foarte tânăr, Cristinel Ionel Prisacaru a reuşit să adauge unui dionisiac structural, exuberant, jubilant, o seninătate apolinică, echilibrându-şi admirabil compoziţiile.

Cristinel Ionel Prisacaru îmblânzeşte şi umanizează lucrurile: până şi focul îşi dă la o parte flăcările pentru a nu ne arde, răni privirea.

Icoanele sale sunt cu adevărat „tâmple” şi se cuvin a cunoaşte doar răcoarea unor biserici, după cum frescele sale cuceresc, biserică cu biserică, noi spaţii, transformându-le în monumente culturale.

Peisajele sale, mai puţin numeroase, conving: viziunea sa este una monadică, fiecare obiect apărut în cadru având valenţe, virtuţi şi decodări heraldice.

Sunt convins că Cervantes sau Dante, dacă l-ar fi cunoscut pe Prisacaru,  l-ar fi ales pentru a le ilustra capodoperele.

Lucian STROCHI