Bijuteriile i-au fascinat dintotdeauna pe oameni.

Frumuseţii naturale a fiinţei umane trebuia să i se adauge metalul (bronzul, argintul, aurul, mai rar platina, oricum aliaje) şi piatra (cât mai rară, mai greu de găsit şi de prelucrat).

Evident metalul şi piatra au căpătat în timp valori simbolice, unele provenind chiar din calităţile lor naturale.

Aurul a însemnat întotdeauna bogăţia, solarul, lumina, argintul – eleganţa şi rafinamentul, bronzul – masivitatea şi rezistenţa, toate aceste metale nefiind prea uşor corodabile, nesupunându-se timpului.

Piatra, datorită culorilor, a intrat de la începuturi în zodii, au căpătat valori mitice şi mistice, fie că a fost vorba de diamant, rubin, opal, cristal, lapis lazuli, marcasit.

Istoria inelului poate fi şi ea una mitică: având o piatră şi o verigă, inelul aminteşte de anticul Prometeu, cel care a dăruit oamenilor focul furat de la zei şi care a fost pedepsit de aceştia, să fie legat de o stâncă în Caucaz, un vultur ciugulindu-i zilnic ficatul.

Să mai amintim de celebra istorie a Corneliei Gracchus, cea care, pusă să-şi arate bijuteriile, de către o patriciană îngâmfată, aflată în vizită, şi-a chemat fiii, pe Tiberius şi pe Caius, exclamând: „Iată bijuteriile mele!?”