Erau și cărți care puteau fi editate având drept suport aerul. Informațiile puteau fi împachetate în așa fel, încât bibliotecile lumii   încăpeau într-un cub cu latura de un centimetru…

Cărțile puteau fi străvezii, iar conținutul lor schimbat după preferință. Dacă îți plăcea o scenă de dragoste, o puteai prelungi. Dacă întâlneai o scenă violentă, o puteai comprima sau chiar suprima. Cărțile erau vii… Oamenii renunțaseră la hrană pentru că puteau să se aprovizioneze direct cu energie. Oamenii renunțaseră la hainele de sezon, la mănuși, la căciuli, la bluze, la pantaloni. Purtau acum un costum vibrațional, care îi proteja de orice, inclusiv de priviri indiscrete. Se acopereau cu un fel de peliculă care putea avea orice culoare, în funcție de dorință, putea avea chiar irizații, pentru cei nehotărâți. Temperatura corpului era reglată automat. Nu se mai produceau infecții, nu mai apăreau boli. Totul era rezolvat din fașă. Copilului i se administra un așa-zis vaccin și acesta îi asigura o imunitate perfectă. Dispăreau cancerul, tuberculoza, ciuma, holera, toate bacteriile, toți virușii.

AM AVUT UN VIS CIUDAT: AM SCĂPAT DIN MÂNĂ O OGLINDĂ ÎN CARE MĂ PRIVEAM. OGLINDA S-A SPART ÎN ZECI DE CIOBURI. NUMAI CĂ FIECARE CIOB NU ARĂTA ACELAȘI CHIP, AȘA  CUM SE ÎNTÂMPLĂ LA O OGLINDĂ NORMALĂ, CI TOT ATÂTEA CHIPURI CÂTE CIOBURI ERAU.

Culmea, acele chipuri îmi erau cunoscute. Erau cele pe care și Ștefan și le imaginase: Ștefana, Corina, Vera, Maria, Calipso, Ecaterina, Zara, Anastasia, Irinel, Silvia, Kata, Alina, Hypatia, Iștar, Zsofia, Marija, Vartic, Pulheria, Sara, Cleopatra, Iulia, Marcia, Ulpia, Fatima, Rectina, Venera, Marie, Silvana, Ildiko, Hatșepsut, Neferu Re, Maat, Hathor, Lilith, Eva, Ada, Sala, Noema, Azura, Luluwa, Salomeea, Elisabeta, Irodiada, Veronica, Simona, Isabela, Augusta, Elena, Casandra, Ana, Varvara…

A urmat o anchetă lungă, sâcâitoare, cu tot personalul teatrului chemat la audieri, declarații peste declarații. Până la urmă s-a dat un NUP, iar soluția a fost moarte prin imprudență, Maria ar fi luat din greșeală o doză mortală dintr-o otravă puternică.

Praful alb, care trebuia să fie zahăr, s-a dovedit a fi cianură de potasiu.

După înmormântarea Mariei, am părăsit teatrul fără nicio explicație.

Mulți au spus că am înnebunit. Nu știu dacă a fost sau nu așa. Sufletul meu mă părăsise sau, în cel mai bun caz, se certase cu trupul…

…Pentru un Actor, cel mai greu rol pe care îl poate juca este cel al… Actorului. Sâmbătă jucam acest rol. Regizorul îmi dăduse deplina libertate: „…spui ce vrei, joci ce vrei, numai să-i lași pe spectatori fără suflare. Adică lasă-i cu sufletul la gură.”

De fapt, propunerea regizorului mă cucerise de la început: să joc într-o săptămână zece roluri diferite. Uneori chiar două roluri într-o zi. Am reușit. Mai aveam sâmbătă  – Actorul, iar duminică – Îndrăgostitul. Le-am vorbit la început spectatorilor despre rolurile atât de diferite pe care într-o viață le interpretează un actor.

Invit pe scenă două persoane să le ghicesc bolile. Stau pe un scaun, persoanele în picioare în fața mea. Prima e o persoană tânără. Îi spun că nu are mai nimic, doar că e însărcinată în luna a treia. Publicul aplaudă frenetic. Tânăra confirmă că așa e. Din nou, ropote de aplauze. Cineva, un tip obraznic,  mă întreabă „de unde am știut, dacă nu cumva e însărcinată cu mine”. Îi răspund că orice femeie își protejează instinctiv copilul. Prin urmare, femeia avea mâna pusă ocrotitor pe pântec. Și am știut că e în luna a treia pentru că sarcina nu e încă vizibilă. Din nou aplauze furtunoase, apoi o tăcere profundă, de așteptare.

În piesă, construiam o arcă uriașă, din lemn gofer (chiparos), având lungimea de trei sute  de coți, lățimea de cincizeci de coți și înălțimea de treizeci de coți. Eram și Meșterul Manole și preotul care își construiește singur schitul, biserica.

Le-am cerut oamenilor să vină cu animalele lor de companie. Au venit și sala era plină de pisici, de câini, de păsări în colivii: scatii, canari, papagali, de arici, de bizami, de veverițe, de pârși, de purcei, de ursuleți, de iezi, de miei, chiar de maimuțe sau de șerpi.

Le promisesem că cel mai „neașteptat” animal va fi premiat, odată cu stăpânul său.  Și pe scenă erau câteva animale.   Cu adevărat uluitor a fost faptul că nu s-a auzit în timpul spectacolului niciun lătrat, mârâit, cotcodăcit, urlet, măcăit, guițat, bâzâit. Animalele asistaseră, într-o liniște cucernică, la spectacol.

Până la urmă am premiat o fetiță care venise cu un pinguin.

Și-a divinizat soția, Silvia Lia fiind marea, singura, astrala lui iubire. O considera cea mai bună poezie a sa. La o serată literară la ei acasă, Ștefan a răspuns insidioasei întrebări: „Care ar fi prima dintre arte?” prompt, fără nicio ezitare: „Dansul”. Și a rugat-o pe Silvia să improvizeze câțiva pași de dans. „Vedeți, – le-a spus musafirilor -, dansul înseamnă poezie, muzică, teatru, sculptură, arhitectură, pictură și… dans.”

El îi spunea legende și balade. Pretindea că le-a visat. Atunci când ea i s-a dăruit, a făcut-o după ce el i-a povestit un vis.

Nu-și fixaseră viitoare întâlnire, poate că în mintea ei nici nu fusese un asemenea gând, poate că nu era vorba decât de un bal de binefacere, de socializare, până la urmă de un capriciu de moment.

Pe drumul spre casa lui, o cameră cu chirie în Berceni, țesu versurile unui sonet:

SONETUL DANSULUI NEBUN Ca iedera îmbrățișând stejarul, / Ca aura, un cap de sfânt, iubirea; / Ca focul ce și-a înțeles menirea, /  Ca piatra ce-a iubit, râzând, amnarul. //  Ce dans nebun… fragilă-i e zidirea…/  Ce dor păgân, îmbrățișând tot jarul…/ Ce spaimă – înălbind mai tare varul…/ Ce mâini se pierd și-și regăsesc neștirea…// Suntem același sunet, vaier, clopot…/ Fiertură sfântă, sânge  dat în clocot / Și herghelii venind spre noi în ropot. // Urcăm și coborâm aceeași scară/ Și literă și număr se–nfioară:/   Iubim, murim, trăim întâia oară…

I-AU SPUS ÎNTÂI SILVIA, PENTRU CĂ LI S-A PĂRUT PUTERNICĂ, MISTERIOASĂ, TĂCUTĂ, ENIGMATICĂ ȘI PLINĂ DE VIAȚĂ, CA O PĂDURE.

Apoi cineva a adăugat și LIA, poate după numele vreunei iubite secrete a nașului, poate după ciocârlia pe care nu o vezi când zboară, pentru că, se spune, e singura pasăre care zboară doar în sus.

Se născuse la Cluj, oraș puternic, cu mulți intelectuali, cu locuitori care iubeau cărțile și spectacolele, muzica și dansul.

Draga mea,

Îţi scriu acum, la câteva zile după întâlnirea noastră cosmică, în aşteptarea rândurilor tale. Mă simt asemenea unei funii de oţel, formată din câteva zeci de fire: elastice, rebele şi totuşi domesticite prin torsiune, prin răsucire.

Mă încearcă mai întâi de toate un sentiment de vină absolută. Ştiu, am toate argumentele să mă simt absolvit de această vină: acceptarea ta, dorinţa ta, provocarea ta, bucuria ta, faptul că nu am jucat rolul unui seducător, că nu ţi-am făcut promisiuni pătimaşe, pe care să le fac apoi uitate. Mai ştiu şi că, împreună, alături de mine, ai simţit, ai trăit marea trecere, cea de la fecioară la femeie, şi că, sunt sigur de asta, alături de altcineva această trecere ar fi fost mult mai brutală, mai tulbure, mai dramatică.