DONATORII DE SUFLETE (12)

„Richard Swinburne a scris: „Sufletele sunt obiecte imateriale cu proprietăți mentale. Au senzații și gânduri, dorințe și credințe și îndeplinesc acțiuni intenționate. Sufletele sunt părți esențiale din ființele umane”.”

„În hinduism, cuvintele cele mai apropiate în corespondență cu sufletul sunt Jiva, Atman și Purusha, însemnând Sinele individual.”

„Potrivit jainismului, Sufletul (Jiva) există, având o existență separată de corpul care îl găzduiește. Orice făptură vie (bacterie, plantă, animal sau om) are suflet. Sufletul este diferențiat de non-Suflet sau realitate nevie (ajiva) ce constă în: materie, timp, spațiu, mediu de mișcare și mediu de odihnă.

Pentru jainiști, moksa este realizarea sufletului și salvarea lui. Iată câteva citate din Pankastikayasara, un text jainist din secolul I, scris de Acharya Kundakunda.

DONATORII DE SUFLETE (11)

Sufletul continuă să trăiască după moartea fizică, el este nemuritor.

Raiul poate fi văzut ca o apropiere a sufletului de Dumnezeu, iar Iadul ca o stare de îndepărtare de Dumnezeu.

În Budism, fiecare școală are părerile ei despre suflet. Budismul ne învață că toate lucrurile sunt  într-o stare continuă de flux: toate se schimbă, nicio stare permanentă nu există prin sinea sa. O ființă umană nu are un sine permanent. Termenii de „Eu” sau „mine” nu se referă la nimic fix. Când trupul moare, procesele mentale necorporeale continuă și suntem renăscuți într-un nou corp.

Pentru că procesele mentale sunt într-o constantă schimbare, ființa ce este renăscută nu este nici complet diferită, dar nici exact identică celei care a murit. Totuși, ființa nouă este un continuu cu ființa care a murit. 

DONATORII DE SUFLETE (10)

Dar marile întrebări pe care și le punea erau legate de suflet: Ce e sufletul? Există sufletul? Unde se găsește el în corpul nostru? Este nemuritor sufletul? Celelalte ființe, lucrurile au sau nu suflet? Și câte și mai câte.

A observat că sufletul e definit de greci ca fiind psyche = viață, spirit, conștiință, opus cuvântului soma care însemna corp.  La romani psyche a fost tradus de Terențiu prin anima.

În Biblia de la București din 1688, traducătorul spunea:

„Și nu vă teameți de acela care omoară trupul, iar sufletul nu-l pot omorî; ce vă teameți mai vârtos de acela ce poate pierde sufletul și trupul în gheena.”

DONATORII DE SUFLETE (9)

ȘCOALA CEA NOUĂ NU ERA MULT DIFERITĂ DE CEA DE PÂNĂ ATUNCI. ACEIAȘI COPII, E DREPT ACUM ÎMBRĂCAȚI ÎN NEGRU, O CULOARE SUFERITOARE, DE FAPT UN CENUȘIU ÎNCHIS, TE PUTEAI PĂTA ȘI NIMENI NU AR FI VĂZUT PETELE. Nici jegul, nici rosăturile, nici chiar pânza mai rărită și lustruită.

În fiecare sală, chiar și pe holuri, vedeai pe pereții albi, ce păreau proaspăt văruiți, câte o icoană a Maicii Domnului sau a lui Iisus. Mai rar câte un crucifix, candele, foarte rar aprinse, și icoane cu alți sfinți, între care recunoșteai icoana Sfântului Nicolae, a Sfântului Gheorghe, dar și a Sfântului Ștefan.

DONATORII DE SUFLETE (8)

 …Se privi cu un fel de uimire, nu cu spaimă, așa cum s-ar fi așteptat ceilalți și chiar el, se gândiseră la chinurile Mântuitorului, dar el  mai mult  la faptul propriile sale chinuri erau binemeritate, ce suferise Narcis era incomparabil mai dureros, mai dur, mai inuman, decât ce suferea el acum, se gândi chiar să ia totul în joacă; era vorba de o piesă, în care el avea rolul protagonistului, era Christos, e o cinste pentru orice om să fie, măcar pentru o clipă, Christos, așa încât zâmbi, ceea ce îi înfurie teribil pe cei care îl legau, încât îl cetluiră bine, să-i treacă pofta de zâmbet, să simtă durerea adevărată, crâncenă, să-i vină să urle precum lupii și se grăbiră să-i pună și un căluș, se vede că mai făcuseră asta, le reușise călușul din prima, nu e deloc ușor să pui cuiva un căluș.

Îl dureau brațele, pentru altul durerea ar fi fost insuportabilă, pentru el încă nu, își îndreptă gândurile spre viața lui de până atunci, se gândi la nașterea sa, apoi la găsirea lui, ca prunc nevinovat la biserică, fu inundat de un val de căldură gândindu-se la Părinte, la tot ce făcuse și mai făcea încă pentru el, se gândi și la Preoteasă, o înțelegea și pe ea, apoi se gândi că trebuie să trăiască, nu atât pentru el, cât pentru alții, ei o luaseră pe o cale greșită și trebuiau readuși la Dreapta Cale, Adevărata și Singura.

Se simți puternic, mai tare ca o stâncă, avu impresia că funia va ceda și chiar așa se și întâmplă, nu era convins că o mână de prieten nu îl ajutase, tăindu-i legătura de la o mână, era amorțit, confuz, năclăit și gândurile lui nu se închegau în idei, cuvintele nu se adunau unul după altul, ci explodau împreună, fără putere însă, așa încât nu știa nici el adevărul, dacă se eliberase singur sau fusese ajutat de cineva, dacă nu cumva intervenise chiar Îngerul lui Păzitor, totul era posibil, așa că se eliberă pe rând, prima dată cealaltă mână, apoi și picioarele, se umflaseră, se învinețiseră, îl dureau, se frecă energic, punându-și sângele și mușchii în mișcare, se îndreptă spre dormitor, neștiind prea bine unde sunt ceilalți și ce avea el de făcut.

Aici îl găsiră cei cinci când se întorseseră de la pepinieră, se uitau holbați la el, nu le venea să creadă că se eliberase, că își desfăcuse singur funia, legăturile, se uitaseră cu atenție, nu era nicio urmă de tăietură, deci nu intervenise altcineva, erau într-un fel mulțumiți, îl pedepsiseră, erau siguri că de acum nu va mai vorbi niciodată împotriva lor, încercau  pentru prima dată chiar un vag sentiment religios, izvorât din frică, din neputința lor de a înțelege ce se petrecuse de fapt.

Începuseră apoi să îl privească cu alți ochi, era mult mai puternic decât își închipuiseră ei, era ajutat și de altcineva, de altceva, poate chiar de un Înger sau chiar de Dumnezeu, îi mira, îi zăpăcea faptul că el nu le-a reproșat nimic, a zâmbit în continuare, ca și cum i-ar fi înțeles, ca și cum i-ar fi iertat, ba chiar că avea încredere în ei că vor face și fapte bune, erau derutați, dezorientați, buimaci, nu erau pregătiți pentru asta, îi unise până atunci ura, un fel de protest oarecum legitim împotriva unei vieți nedrepte; erau până la urmă un fel de justițiari, așa cum și tâlharii, criminalii, violatorii sunt un fel de justițiari, nu foloseau ei acest cuvânt, dar asta gândeau.

Observase că și el se schimbase din acea zi, așa că i se schimbase și porecla, nu mai era Popicu, ci Părintele și, ca orice poreclă, era spusă pe jumătate în derâdere, pe jumătate în serios.

Cineva îl văzuse intrând în magazie. Poate îl și pârâse Echipei. Lucrurile acestea sunt prea încâlcite pentru a fi deslușite vreodată.

Știuse sau nu ce se petrecuse acolo, în întunericul magaziei? Dar povestise că un stol imens de rândunele se strecurase înăuntru,     printr-o gaură în ușă. Apoi câteva ciori cu ciocuri puternice, negre ca smoala. Să fi desfăcut ele funia? Și dacă da, ce le îndemnase să facă acest lucru? Și mai erau și șobolanii, adunați în șiruri neregulate, dar nesfârșite.

Ceva trebuie să se fi petrecut și cuvântul minune poate fi o cheie potrivită pentru toate ușile.

Iar el, stând pe cruce, căci cruce era până la urmă, privea gânditor la acea armată de oameni înlemniți din magazie, multe traverse de cale ferată, apoi stâlpi de la porți, adevărate totemuri. Mai târziu a aflat că trunchiurile acelea de copac, buturugile, chiar erau oameni sau pe aproape, pentru că atunci când cineva moare și nu i se găsește trupul, în mormântul său se va pune un trunchi de copac, de înălțimea mortului și trunchiul acela sau mortul se numește cenotaf.

Pe funii de rufe și pe sârme zincate atârna în neorânduială lâna spălată și pusă la uscat, gata de a fi toarsă.  Era lâna tunsă de la zeci de oi și el își imagină că e vorba de o turmă de oi ciudată, turmă ce se temea să atingă pământul și atunci oile stăteau pe sârme și pe funii precum păsările, așteptându-l pe el, să le îndrume. Căci el era Păstorul.

Și multe asemenea visuri, coșmaruri, viziuni, închipuiri avusese el cât a stat pe cruce. Și la toate le găsea aceeași rezolvare: el trebuia să aibă grijă de turma sa, el era Păstorul și își primise această cinste prin suferință. Și, poate, o parte din păcatul cel mare și încălcarea poruncii să nu ucizi aveau să-i fie, dacă nu șterse de tot, atunci măcar în parte.

Iar când Părintele îi veni în vizită, făcea asta cam o dată la trei săptămâni, îi mărturisi că ar vrea să fie preot.

O clipă, înduioșat, Părintele crezu că fiul lui vrea să-i urmeze calea, dar apoi înțelese că e vorba de ceva mai grav, mai adânc și fu tulburat peste măsură.

Și își jură în sinea lui că va face tot ce îi stă în putință să îl ajute, trecând peste privirile piezișe și zâmbetele strâmbe ale oamenilor.

Lucian Strochi

 

 

 

 

Aprecieri critice – Donatorii de suflete (3)

Originalitatea la tezaurul de gândire estetico-sacro-profan românesc/ european, al scriitorului bibliocrat, Lucian Strochi, constă în postularea și transfigurarea Lumii ca Teatru, într-o Libris Mundi sibilinică, postmodernă, proteică, noologică, dar și în configurarea misterului existențial, văzut ca un dat ontologic suprem, alături de Nihil sine Deos și de sugestia omniprezentă, că toate au mai fost văzute de noi, într-o existență anterioară. Fascinația acestui artist de tip renascentist, pentru infinita morfologie a enigmelor Cosmosului, a tainelor Omului proteic, ființă cosmică, este permanent potențată de cultura sa enciclopedică, de perpetuarea estetico-poetică/ poietică, într-un dedalic labirint borgesian al simbolurilor și al nesfârșitelor serii de toposuri, de timpuri divergente, convergente, paralele, de ontologia misterului și de mitul conservării miraculoase a tainelor Sufletului.

Autorul capodoperei Donatorii de suflete are nostalgia Cărții totale, a divinei Biblioteci, a Cerului înstelat, dar și a filosofiei ce ne propune abolirea celor trei principii ale logicii: de identitate, noncontradicție, terț exclus/ inclus. Astfel, mitografia omului etern, din romanul său, arhetipal, plutitor, filosofico-teologic este ca un joc de tarot: repetă modelele arhetipale ale inconștientului, retrăiește fascinația exercitată de seriile de opoziții ale lumii: masculin – feminin; bine – rău; lumină – întuneric etc., remitizează interacțiunea celor patru elemente: aer, apă, foc și pământ, dar și corelația rai – iad. Lucian Strochi, el însuși un donator de suflete, mi se pare un scriitor ales și angajat în profeție ca într-o actualitate.                                                                  

 

PETRE ISACHI 

Lucian Strochi nu este un scriitor, ci un adevărat fenomen literar, el nu stăpânește doar cuvântul, ci materia și antimateria scrisului, mantrele și tantrele dezvoltării spiritului uman,  un adevărat atlant rătăcit la timpul prezent, înălțător de piramide estetice, atât în proză cât și în poezie. Opera lui este una megalitică, religioasă și funebră în egală măsură, formată din elemente brute pre care sunt așezate broderii gotice și motive suprarealiste, astfel încât ea poate lua forma eternității și a fluidului în egală măsură. Cartea DONATORII DE SUFLETE este o donație pentru revigorarea literaturii române, un manual enciclopedic despre antropologia sufletului uman, cu trepte de evoluție și de cădere în hecatele primitivismului și ignoranței, dar și de salvare prin cunoaștere și de șlefuire prin iubire pură… Succes cărții, succes autorului… Mi-a plăcut și o voi reciti cu aceeași plăcere…

ECATERINA  PETRESCU BOTONCEA

 

DONATORII DE SUFLETE (7)

Această tăcere era marea lui vină și era convins că va muri odată cu această vină, poate doar atunci, prin moarte și după moarte,    izbăvindu-se cu adevărat.

Clădirea principală avea și câteva anexe, dintre care cea mai râvnită era desigur cea adăpostind alimente, dar care, normal, era păzită permanent.

În schimb, alte anexe, cum erau cele în care se păstrau diferite unelte și „efecte”, și cea în care se găsea combustibilul solid, adică lemnele și cărbunii, și lichid, adică petrolul, arătau de parcă ar fi fost părăsite. Și chiar erau, magazia de lemne devenind funcțională doar pe la sfârșitul toamnei.

DONATORII DE SUFLETE (6)

Bătăile între copii erau totuși rare, ierarhiile se stabileau rapid, uneori nu era vorba decât de o privire mai aprigă sau de o vorbă șuierată printre dinți. Mai rar erau îmbrânceli, palme sau pumni. Oricum, nimeni nu reclama nimic supraveghetorilor; în primul rând pentru că ar fi riscat o nouă pedeapsă, eventual o dublă pedeapsă, atât de la supraveghetor, cât și de la bătăuș.

Nici educatorii și nici supraveghetorii nu prea băteau. Se pedepseau cu bătaia evadările, minciuna, pâra, – lucru curios, pentru că doar prin pâră cei mari aflau câte ceva.

DONATORII DE SUFLETE (5)

ÎN MINTEA LUI, ȘUVOIUL DE IMAGINI ÎNCEPEA SĂ CURGĂ BRUSC, CULMEA, PLECÂND PARCĂ DINTR-O FOTOGRAFIE: PATURI SUPRAPUSE, COPII ÎMBRĂCAȚI LA FEL, ÎN PIJAMALE VĂRGATE, CU DUNGI VERTICALE.

Niște mici deținuți, închiși pentru cine știe ce fapte groaznice.

Sau, mai târziu, asocia acea imagine cu una din lagăre: aceleași figuri speriate, neavând puterea sau curajul să zâmbească, stând subțiri pe lângă paturi, aproape în poziție de drepți.

DONATORII DE SUFLETE (4)

Îmi căutam cu îndârjire mama.

Priveam preacuvioasele închinându-se, îngenunchind. Așteptam ca mama mea să se mărturisească preotului și să mă caute. Ajunsesem să cred, la un moment dat, că orice femeie putea fi mama mea. Aș fi acceptat să-mi fie mamă și o femeie care putea să fie deja bunică. Dar mama se ascundea bine și ochiul meu nu o putu descoperi. Am crezut apoi că ea plecase demult de aici, spre alte zări, tocmai pentru ca despărțirea de mine să i se pară mai ușoară. Refuzam să cred că m-ar fi părăsit pentru că nu m-a iubit, că am fost pentru ea o rușinoasă greșeală, că m-ar fi urât, că am fost o povară pentru ea, că aș fi putut  să-i distrug viitorul sau chiar întreaga viață.