Astfel, iubirea lui Hristos față de Biserică devine arhetipul căsătoriei, căci Adam a fost creat ca imagine a lui Hristos, iar Eva ca imagine a Bisericii. Prin prezența sa la nunta din Cana, Hristos reevaluează și ridică actul căsătoriei la funcția sa ontologică.

Sfântul Apostol Pavel spune:

„Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum Hristos este cap Bisericii, trupul Său… Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea… Așadar, bărbații sunt datori să-și iubească femeile ca pe însuși trupul lor. Cel ce-și iubește femeia, pe sine se iubește. Căci nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și îl încălzește, precum și Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui… Taina asta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică.

Ștefan căzu pe gânduri. Drumul pe care voia să-l străbată era un drum greu, cu multe hopuri și capcane, chiar cu primejdii. Trebuia să-l facă însă. Măcar o dată în viață.

„Oamenii au venit mereu la mine. Au avut încredere în mine, în mintea mea, în sufletul meu, în credința mea. E vremea să merg și eu la ei. Să am și eu încredere în ei.”

Își recapitulă în gând ce mai avea să-și reamintească din spiritualitatea ortodoxă. Mai întâi despre virtuți. Despre virtuțile teologice: Credința, Nădejdea și Iubirea. Apoi despre virtuțile morale: Înțelepciunea – Smerenia, Răbdarea – Stăruința în Bine, Prietenia – Iertarea – Blândețea, Pacea – Mila – Dreptatea – Hărnicia.

Dar pentru a te pocăi trebuie să știi, în primul rând, care sunt păcatele.

De ani de zile, Ștefan ținea un carnet, o agendă în care avea notate toate cele trebuitoare lui, ca preot. Avea, de pildă, pentru fiecare păcat, o pagină. Păcatele erau aranjate pedant, după gravitatea lor.

Erau păcatele strigătoare la cer: Uciderea, Homosexualitatea, Asuprirea (orfanilor, văduvelor, săracilor, străinilor), păcatele capitale: Mândria, Desfrânarea, Iubirea de Arginți, Invidia, Lăcomia, Mânia, Lenea. Apoi alte păcate: Necredința, Închinarea la Dumnezei străini, Vrăjitoria, Credința în Astrologie, Credința în Reîncarnare, Egoismul, Furtul, Nedreptatea, Lovirea, Gândurile rele, Nesocotirea Părinților, Nesăbuința, Nepăsarea. Erau trecute în agendă și păcatele limbii: Minciuna, Mărturia Mincinoasă, Hula, Cârtirea, Cearta, Bârfa, Limbuția.10

Botezul este simbolul împăcării dintre Dumnezeu și oameni, realizată prin moartea pe  cruce și prin învierea lui Iisus Hristos.

Botezul se face o singură dată, căci moartea și învierea au loc o singură dată.

Botezul este poarta de intrare în religia creștină. La început, botezul a avut loc în noaptea Paștelor.

Adevăratul botez era considerat cel realizat prin cufundarea completă a celui botezat în apă. Stropirea era practicată doar în cazuri de strictă necesitate (boli grave, în cazul morții inevitabile).

În basm avem apa vie și apa moartă. Apa moartă leagă trupul, iar apa vie îl însuflețește.

Moartea și învierea eroului au loc la un interval de timp foarte scurt.

Biserica veche a numit botezul „luminare” (gr. photismos). Se sublinia astfel schimbarea ontologică a celui botezat care vine din întunericul necredinței în lumina credinței.

Atunci îi spuse ce îi trecuse tocmai atunci prin gând, ca o străfulgerare:    „… îngăduie, Părinte să stau aici până mi-o veni sorocul, nu te voi incomoda, dimpotrivă, te voi ajuta cu tot ce îmi ceri” – și îl privi senină, așteptându-i hotărârea.

Părintele se încruntă puțin, îi apăru o cută între sprâncene, dar apoi se lumină:

– Bine, fata mea, te primesc cu inima deschisă, dar eu nu prea am nici de unele, du-te acasă, ia-ți toate cele trebuitoare și pe urmă întoarce-te…

Așa și făcu și se întoarse la peșteră, iar părinții nu îi spuseseră mai nimic, fă cum te îndeamnă cugetul și simțirea, că oricum ai făcut totul după capul tău, dar te primește omul acela pe care l-ai ponegrit, fără voie, e drept,  dar l-ai batjocorit și l-ai umilit?

Și chiar dacă se spune că dar din dar se face raiul, nu poți dărui ce nu este al tău.

Renunță la sinucidere. Inima Ștefaniei nu este a mea. Nu am dreptul să o opresc înainte de a se opri ea de la sine.

Apoi mai gândi: iată cum o fetișcană, ce nu mi-a fost nici măcar mireasă, îmi salvează pentru a treia oară viața.

Prima dată când chiar am crezut că o salvez de la incendiu. Dar, scoțând-o din flăcări, m-am salvat și pe mine. N-am înțeles asta de la început.

A doua oară m-a salvat prin moartea ei, dăruindu-mi inima, sentimentele, memoria, viața.

Biserica ardea, se întunecase de-a binelea și focul părea și mai pătrunzător, și mai luminos, și mai înfricoșat. Sufletul lor primitiv părea că se trezește la viață, admirând focul, așa cum o făcuseră strămoșii lor în urmă cu mii de ani.

Părintele nu apăru însă. Se hotărâră să urce spre peșteră, să-l prindă acolo.  Se aprinseseră zeci de făclii. Părea o procesiune pașnică, mersul lor era hotărât, dar fără prea mare zbucium. Nu le trebui multă vreme să înțeleagă că părintele nu era nici acolo.

Așa că, după clipe de nehotărâre și de cuvinte aspre, aruncate precum pietrele spre peșteră și care nu primiseră decât un ecou slab, oamenii se întoarseră iar spre biserica lui ce arsese ca o torță.

Și ei trebuiau să plătească, cu vârf și îndesat, pentru toate nemerniciile lor, pentru trupurile și sufletele mutilate, câte or fi fost?; moartea ar fi fost pentru ei cea mai ușoară pedeapsă, auzise că violatorii de copii sunt violați la rândul lor în închisoare de ceilalți deținuți, poate că așa s-ar fi cuvenit și în cazul lor și, după câteva luni, să fie transferați într-o închisoare de femei, să fie violați de femeile acelea nesătule, să fie forțați să facă sex, până când să ceară să fie castrați, sau poate că ar fi trebuit să fie castrați, auzise că în unele țări așa erau pedepsiți violatorii, era castrați precum motanii…

Nu mai era vorba de o casă, de o casă a cuiva anume, un vecin sau o rudă, ci de Casa Domnului.

Vrură să-l ajute și să-și ridice o altă casă parohială, mai mare, cu un prăznicar în prelungirea ei, cu o clopotniță, dar Părintele îi liniști:

– Toate la vremea lor. Și apoi fiecare trebuie să-și ridice casa. Casa sa…

Când ajunseseră la turlă, se opriseră. Nimeni nu știa cum se construiește o turlă, astfel încât să nu se prăbușească sub propria ei greutate. Dar cineva veni cu o soluție salvatoare: avea un văr de-al soției în Valea Jiului, om care consolida și ridica galerii pentru abataje, care construise tuneluri și care se pricepea să facă tot soiul de zidiri ciudate, inclusiv turnuri de cetate și de castele. Poate că lucrase și la turnuri de catedrale.

Vărul acceptă să vină, mai veni cu nouă ortaci și se apucară imediat de lucru, fără prea multă vorbă. Erau harnici, senini, cineva spusese luminoși, iubeau cerul pentru că îl vedeau atât de rar acolo, în inima minei. Doar în închipuire, doar atunci când vorbeau cu protectoarea lor, Sfânta Varvara.

El are o structură de rezistență din lemn. Lemnul poate fi de stejar, fag, paltin, trandafir, tei, cedru. Sau chiar lemn de păr sau de cireș. Iconostasul este decorat cu motive vegetale, la început tratate plat, apoi în relief, adică sculptate. Cel mai adesea e reprezentat în iconostas Arborele lui Ieseu, care ilustrează genealogia lui Isus din Nazaret.

Dar în iconostas sunt importante și icoanele. Iconostasul are patru registre:

Primul registru, care se află la bază, cuprinde de la stânga la dreapta, icoana sf. Ierarh Nicolae, ușa diaconească dinspre miazănoapte cu icoana Arhanghelului Gavril, icoana împărătească a Maicii Domnului cu pruncul, porțile împărătește cu icoana Blagoveșteniei și cei patru Evangheliști, icoana împărătească a lui Iisus Hristos, ușa diaconească dinspre miazăzi cu arhanghelul Mihail și cu icoana de Hram a bisericii noastre, adică a Sfântului Ștefan.