Fratele apare  în parabola fiul risipitor, dar este interesant aici că între fiu şi mamă se stabileşte un raport esenţial, biunivoc, de inerenţă: „A venit  la ea fiul/risipitor și i-a zis:/eu sunt Fiul Risipit,/Mamă/nu-ți întoarce fața de la mine -/știu /că ochii te dor,/și mâinile,/dar inima ta/e mai aproape de mine/ca de oricare fiu al tău -/binevoiește, Mamă/și iartă /ca n-am pus pază gurii mele/și acum/„vox  clamat in deserto…”//A venit la Ea fiul risipitor/și Ea a spus:/iartă-mă, Fiule,/întoarce-ți fața către mine -/ochii te dor/și tot trupul,/dar inima mea/sălășluiește în tine /ca în oricare fiu al meu!//binevoiește, dar/și nu te risipi/decât în fiecare oglindă/a mea/ca într-o cămară daurită… PARABOLĂ (OGLINDIREA FIULUI)

Dar mama nu poate fi mamă fără copilul ei. Versurile sunt în acest caz cutremurătoare, unind dragostea, hotărârea şi miracolul: „Tu vei veni într-o seară de vară,/o dată cu stelele, o dată cu luna,/cu lacrimi în glas, mama și buna/vor porunci dimineții s-apară!//Din leagănul nopții, tatăl tău, lin,/te va desprinde ca pe un fluture,/rouă să-ți dea din izvor cristalin,/zorile-n părul tău să le scuture//Te iubim de pe-acum și ni-i grea așteptarea,/vrem să fii chipul sfânt al luminii;/știm că atunci curcubeu va fi  zarea/și-n alb se vor înveșmânta crinii.” TU VEI VENI 

ELISABETA VARTIC–CRISTEA este un poet cult(ivat), frecventând cu succes câteva culturi străvechi, biblia şi miturile eline, lumea romană, dar primind şi sugestii din lirica germană (Rilke), americană (Walt Whitman), română (Bacovia, Blaga).

În acelaşi timp,  poeta are un auz fin, percepând semitonuri din „cântecul popular”,  fie că e vorba de descântec sau rugă, practicând o poezie intelectualistă, dar care nu exclude, dimpotrivă, potenţează, filtrează sau chiar amplifică  sentimentul.

Temele poeziei sale sunt cele ale poeziei mari dintotdeauna: iubirea, cuvântul, între ele fiind – dreaptă cumpănă şi balanţă – timpul.