Într-o vreme a globalizărilor, a internaţionalizărilor (capitaliste – „sălbatice”, dar şi „multilateral dezvoltate”), a-ţi cânta Patria pare desuet, riscant, anacronic.

Dacă mai adăugăm faptul că discursul liric este ritmat şi mai ales rimat, că unele texte iau forme fixe perfecte (sonet, distihuri), volumul aflat acum în discuţie – Privegherile vulturului alb –, semnat, asumat şi trăit de Emilian Marcu pare, nu un lucru firesc, normal, de laudă, ci un gest aproape sinucigaş.

Se uită, de către unii eurofani, faptul că importanţi poeţi români au scris asemenea versuri (Mihai Eminescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Aron Cotruş, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu etc.), că acest tip de discurs îl întâlnim la aproape toţi marii poeţi ai lumii, de la Homer încoace, că sintagmele „poet naţional” sau „poeta vates” nu sunt posibile fără sentimentul unic al iubirii de Patrie.

E drept că a existat şi o literatură română postbelică proletcultistă, rizibilă, ridicolă şi „partinică”, declarativă şi declamativă, dar versurile lui Emilian Marcu nu au nimic în comun cu această literatură-maculatură.

Ideatic, Emilian Marcu să întâlneşte însă cu mari proiecţii vizionare, precum cele ale lui Dimitrie Cantemir, Heliade, Coşbuc, Nicolae Densuşianu şi Ion Gheorghe.

Poetul are inteligenţa de a ne propune nu doar o singură patrie, ci o suprapunere de patrii, o patrie stratificată: o patrie atemporală, eternă, alegorică; o patrie a începuturilor, (Dacia, Tracia, Dacia Felix, cu un personaj-zeu – Zamolxis – drept protagonist); o patrie vizibilă, descriptivă, detaliată, pitorească, „realistă”; o patrie interioară, cu un personaj-metaforă obsedantă ajunsă mit personal (Vulturul orb); o patrie ideală; o patrie monumentală, cu un lirism patriotic diacronic şi/sau cu rezonanţe eroice.

Titlul volumului conţine un triplu oximoron: privegheri (static) – vultur (dinamic, prin zbor); vultur (privire ageră) – orb. Privegherea presupune o stare intermediară, a trecerilor, între somn şi trezie, e o stare de aşteptare lucidă, dar şi cu o componentă religioasă importantă, chiar de resemnare în faţa morţii; vulturul este stăpânitor, liber, nesupus, aflat deasupra vieţii şi a morţii. Orbirea este şi ea aşteptare, dar şi ascuţire a celorlalte simţuri.

Ca personaj liric, poetul se plasează în ipostaza de martor, domină persoana a III-a, eul liric fiind (gramatical) ocazional: Somnul meu pentru voi/Nu-i decât priveghere înaltă (Floarea aceasta de mac),p.7; Somnul meu pentru voi/Nu-i decât priveghere înaltă,/Fiecare parte din mine este un astru./Cenuşa mea ca un zid se ridică/Între mine şi tine, iubito. (Toate zborurile mele trecute…), p.43; Braţele mele, subţiri ramuri de arţar,/Culeg, din înalturi, fagurul cântecului. (Aurul cântecului se rostogoleşte pe munte…), p.65.