Îmi atrage atenţia un prieten asupra unui cuvânt: vecinic. Îl foloseşte des Eminescu. Pare un arhaism al lui veşnic. În realitate, spune amicul, cuvântul trebuie citit aşa cum se scrie, respectiv vecinicul, cu accentul pe primul i.

Adică e un adjectiv (sau un adverb) devenit substantiv prin articulare. Se obţine un lucru interesant pentru labirintul aprioric spaţio-temporal: temporalitate ce tinde spre infinit, spaţialitate ce tinde spre zero.

Pentru a nu ştiu câta oară, Eminescu ne demonstrează că infinitul ne poate fi prietenos, adică accesibil.

Unicitatea lui Eminescu constă tocmai în firescul expresiei sale, ceea ce îl face contemporan cu noi prin actualitatea limbajului. Dar acest firesc e obţinut natural, aparent fără vreun efort, cu formulări unice, pe care n-ar îndrăzni să le propună nici cel mai în vogă poet contemporan.

Încercaţi să analizaţi două texte eminesciene: Odă (în metrul antic) şi Se bate miezul nopţii şi apoi vom mai vorbi despre „demodatul Eminescu”, „epuizatul Eminescu” s.a.m.d.

Toţi scriitorii români se trag din mantaua lui Eminescu. Chiar şi prozatorii sau ziariştii.

Faptul că 15 ianuarie a devenit Ziua culturii române e un gest de reparaţie, de restituţie morală.

În ceea ce mă priveşte, consider şi că ianuarie, ce poartă numele singurului zeu autentic roman, Ianus, ar merita să se numească, măcar pentru noi, Eminarie.

Luna ianuarie e luna lui Eminescu. Romanii, spirite practice, au observat că timpul are alte legi decât cele ale aritmeticii şi au scăpat de tirania lui zece, adăugând verii alte două luni „după numele şi asemănarea” iluştrilor lor conducători Iulius Caesar şi Octavian Augustus, dăruind omenirii pe iulie şi pe august. Un popor mic, dar cu inimă mare, fapt care le-a permis să aibă, la un moment dat, un imperiu mai întins de o mie de ori decât suprafaţa patriei lor    (i-am numit pe portughezi) îşi au, ca zi naţională, ziua de naştere a poetului lor naţional, Camoes. Eminescu este geniul tutelar al românilor. Vorbim şi acum, la aproape o sută cincizeci de ani, limba lui eminescu. Eminescu ne apără, ne justifică, ne permite să fim, adică să fiinţăm.

Luna ianuarie e luna lui Eminescu. E o lună de început de calendare. E, oricât de ciudat ar părea, şi o lună a reculegerii. Se cuvine ca măcar noi, românii, să-l uităm pe profundul Ianus şi să-l amintim pe Eminescu. Pentru Ştefan cel Mare s-a făcut dreptate în calendarul ortodox. Eminescu e mai mult decât sfântul. Cuvine-se deci, ca măcar pentru noi, românii, ianuarie să devină eminarie.

Luna eminarie e luna românilor.

1. Cu Eminescu începe propriu-zis limba şi literatura română. De aici şi „nevoia de Eminescu”. Eminescu ne scoate din feudalismul… anacreontic, din oftările liricoide ale lui Conachi, impunând o limbă nouă şi înţeleaptă, pe care o vorbim şi noi, astăzi. În plus, ca poet cosmic, el ne împinge hotarele limbii şi ale simţirii până la cer. Fără Eminescu se poate fiinţa, desigur, aşa cum natura ar exista fără brad sau fără mesteacăn. Dar ar fi infinit mai săracă. Eminescu e moşul meu. Nu îl evoc permanent, dar nu-mi pot uita rădăcinile, numele, râurile, cuvintele. Începem să intrăm în literatura română (mai întâi ca cititori, desigur) prin Eminescu, prin versul eminescian. Întâi auzim un cîntec de leagăn, apoi forşnetul frunzei, doina. Învăţăm să nu murim vreodată. Eminescu nu e doar un poet; el este o stare de spirit, o caracteristică specifică, esenţială, definitorie a poporului român, aşa cum timpul este a patra dimensiune a realului, a spaţiului. Prin Eminescu descoperim râsu-plânsul nostru fundamental.
2. Fie-mi permis un joc de cuvinte: cultul lui Eminescu ar trebui să fie culta, adică cultura lui Eminescu, intrarea în adîncimea operei sale, operă necunoscută încă majorităţii românilor în integralitatea ei. După epuizarea operei sale putem vorbi de o despărţire de Eminescu. Până atunci nu ar fi nici moral, nici estetic, nici transcedental să renunţăm la cultul lui Eminescu. Asta dacă nu înţelegem prin cult o adoraţie tâmpă şi necondiţionată, care face mult rău atât poetului, cât şi adoratorului său. Nu de o atitudine idolatră are nevoie opera eminesciană, ci de iubire lucidă.
3. Dacă prin generaţia Eminescu îi înţelegem pe epigonii eminescieni, aş spune că acestora nu le datorăm nimic; dimpotrivă, ei ne datorează nouă destul: faptul că i-am acceptat, din varii motive, prin preajma poetului şi a operei sale. Ei l-au denaturat, printr-un mimetism ce ţinea doar de eufonie, reducîndu-l pe Eminescu, pentru un public superficial, leneş, la dimensiunea unui textier de romanţe. Dacă prin generaţia lui Eminescu înţelegem, dimpotrivă, clasicismul românesc de la finele veacului al XIX-lea, adică Creangă, Caragiale, Slavici, Maiorescu şi Macedonski, atunci putem spune că datorăm acestora măcar tot atât cât datorăm scriitorilor români din perioada interbelică. Generaţia lui Eminescu a validat valoarea literaturii române, impunînd-o drept o valoare de patrimoniu universal, dezvoltîndu-i toate genurile literare, creând matriţele pentru capodopere viitoare. Printr-un capriciu genial al sorţii, toţi cei mai sus-amintiţi îi datorează mult lui Eminescu, după cum şi acesta se verifică prin ei.

Prima dată cînd i-am auzit numele, rostit de cineva în vârstă, cu infinit respect, mi-am spus că nu se poate să te cheme aşa, că ăsta nu e nume, că ce nume e acela care vorbeşte de eminent, am început să mă joc cu numele lui în răspăr, adică invers, i-am înlăturat escu atât de familiar şi de specific românilor şi am citit nime, citit invers şi în ecou aş fi avut nime nime, adică nimeni, dar nu un nimeni restrictiv şi pustiu, ci un absolut al unui grad de comparaţie neinventat încă.

Apoi am auzit de rotacism, nu eram încă la şcoală şi am crezut că rotacismul se referă la roată sau la rotar şi iarăşi l-am citit pe Eminescu în felul meu, cu „r” în loc de „n” şi acum Emin era Emir sau invers, în oglindă, rime. Şi din nou am crezut că Eminescu e un nume care nu există.

Am auzit apoi de/spre Enescu, că ar fi un mare muzician, născut nu departe de Eminescu, într-un nord de ţară şi mi-am spus că Enescu e tot Eminescu numai că numele lui îl pierduse pe „mi”; ce nevoie mai avea un compozitor de o notă muzicală ? ! ?

Mult mai tîrziu am auzit de Einstein şi de a sa celebră formulă care se scrie E=mc², în care c² era viteza luminii la pătrat. Dar Eminescu scrisese părea un fulger ne-ntrerupt şi asta mi se părea că e viteza luminii la pătrat şi atunci rămînea din toată formula Em, adică tot Eminescu citit altfel.

Mult, mult mai tîrziu am aflat de anagrame şi de faptul că Eminescu se juca cu numele Veronicăi sau al Veronei, anagramîndu-l, căutîndu-i sensul ultim al ultimei litere. Şi din nou mi-am spus că Eminescu e un nume care nu există.

I-am citit şi recitit versurile şi din nou spun: Eminescu nu există. Toţi ştim asta, dar numai Marin Sorescu a avut curajul să o spună. Eminescu nu există. Aşa cum nu există nici Homer, cel disputat de şapte cetăţi; nici Shakespeare, cel confundat cu un filosof sau cu un nobil englez oarecare.

Eminescu este firescul ridicat la puterea a cincea, sublima. Cine n-ar putea scrie „Pe lîngă plopii fără soţ” sau chiar vreo cîteva strofe din „Luceafărul” ? Există vreun român care să nu fi scris, măcar oral, codrule, codruţule… ?