Importante informații sunt primite de vizitatori de la măicuțele de la mănăstire sau din pliantul care se poate cumpăra – surse din care m-am inspirat și eu.
Unele izvoare spun că această mănăstire exista încă din anul 1431, așa cum reiese dintr-un document prin care Alexandru I Aldea făcea o danie mănăstirii două sate.
Se spune că mănăstirea a fost întemeiată iniţial de către Mircea cel Bătrân, însă Radu cel Mare este cel care a ctitorit-o în anul 1500. În 26 august 1499 s-a început zidirea construcțiilor din jurul mănăstirii, iar în anul 1500 a bisericii Sfântul Nicolae, care a fost sfințită în 4 decembrie 1501, date consemnate în pisania din vechiul turn-clopotniță și de cele două inscripții de pe fațada vestică a bisericii.
Una dintre inscripții spune așa: „Din mila Lui Dumnezeu, Io Radu voievod, și Domn a toată țara Ungrovlahiei, a început turn (clopotniță) al Sfântului părintelui nostru Nicolae, făcătorul de minuni în anul 7007 (1499) luna august 26 zile.”
Sursele spun că Biserica Sf. Nicolae este singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu construit de Radu cel Mare și este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Ţara Românească, rămânând semeaţă pe dealul de la care şi-a luat şi numele. De asemenea am aflat că este unul dintre monumentele cele mai desăvârșite ale arhitecturii vechi românești. Biserica este construită din piatră și cărămidă, având fațadele în totalitate placate cu piatră fățuită și decorate în două registre cu arcaturi de ciubuce, prezentând un plan triconic cu turla pe naos și două turle pe pronaos, în care se îmbină elementele tradiționale cu inovații care îi subliniază originalitatea. Acest sistem de decorare în două registre separate de un brâu median va caracteriza monumentele de cărămidă ridicate în cursul secolului al XVI-lea în Țara Românească.
Edificiul este dispus pe un plan triconic de tip Vodița II și are proporții zvelte, având opt metri lățime și 21,20 metri lungime la o înălțime de 24 metri (fără acoperiș).
Pronaosul bisericii adăpostește mormântul lui Radu cel Mare și racla cu capul lui Mihai Viteazul. Sarcofagele din marmură ale acestor voievozi au fost executate între 1912 și 1913 de Frederic Storck.
Tot aici se găsesc pictați cei trei ctitori: Neagoe Basarab, Radu cel Mare și Mircea cel Bătrân.
Neagoe Basarab, Radu cel Mare și Mircea cel Bătrân
Pictura care împodobise iniţial interiorul bisericii, o operă de valoare din anul 1514 a meşterului Dobromir din Târgovişte în colaborare cu Jitian şi Stanciu, nu s-a păstrat. Pictura actuală aparține pictorului Iosif Keber (1958 din altar) și Preacuviosului Arhimandrit Sofian Boghiu (1984-1989, în naos și pronaos).
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, clădirile mănăstirii şi turnul-clopotniţă au fost refăcute de domnitorul Gheorghe Bibescu, care a dăruit mai multe odoare bisericii voievodale. Pe la 1863 mănăstirea a fost secularizată, iar autorităţile statului din acea vreme au lăsat-o în uitare. Din 1877 în clădirile ce aparțineau mănăstirii au funcționat de-a lungul timpului diferite instituții, cum ar fi: un lagăr pentru un detașament de prizonieri turci, Școala divizionară de ofițeri, Depozitul de arme al armatei, Școala copiilor de trupă, iar din 1912, la inițiativa lui Nicolae Filipescu, aici a luat ființă un liceu militar.
În timpul domnitorului Radu cel Mare, la Mănăstirea Dealu a fost întemeiată prima tipografie a Țării Românești, una din primele patru tipografii europene, în care s-au tipărit cărți în limba slavonă. Tipograf fiind Ieromonahul Macarie.
Domnitorul Radu cel Mare a fost preocupat de întărirea prestigiului bisericii și de înzestrarea ei cu cărți de slujbe tipărite, înlocuind manuscrisele care erau scumpe și totodată greu de procurat. Astfel, l-a chemat pe Ieromonahul Macarie de la Cetinje din Muntenegru, un tipograf talentat și cu experiență care învățase arta tiparului la Veneția. Ieromonahul Macarie a fost primul „meșter al tiparelor” în Țările Române și a realizat cărți de o mare valoare artistică, lucrările sale fiind cu mult superioare cărților tipărite în acea perioadă. Aici au fost tipărite „Liturghierul (1508) prima carte tipărită pe pământ românesc și prima ediție a acestei cărți de cult în limba slavonă – Octoih (1510) și Tetraevanghel (1512) – însemnătatea acestuia constând în faptul că este prima tipăritură pentru toți ortodocșii care utilizau limba slavonă ca limbă oficială a cultului”. (sursa: din afișul aflat la fața locului)
Un rol important în reorganizarea vieții bisericești muntene a revenit fostului patriarh ecumenic Sfântul Nifon, care a fost adus în țară de Radu cel Mare, care i-a spus: „… eu unul să domnesc întru cele din afară, iar prea sfinția ta să aibă toată grija bisericii întru cele dinăuntru”.
Reproduceri din diferite documente
După anul 1512, Macarie fiind numit mitropolit al Țării Românești, activitatea tipografică de la Mănăstirea Dealu a încetat până în timpul domnitorului Matei Basarab (1632-1654), când s-a instalat aici o tipografie domnească. Prima tipăritură fiind o „Evanghelie învățătoare” sau „Cazanie” (1644), care este printre primele cărți tipărite tot cu litere slavone dar de data aceasta în Limba Română.
Mănăstirea a suferit diferite distrugeri și a fost jefuită, începând cu invadatorii unguri conduși de Gabriel Bathory în anul 1610 și culminând cu devastatorii turci în 1738, când chiliile au fost distruse și bunurile prădate. Apoi au mai fost cutremurele din anii 1802 și 1838.
Ample lucrări de refacere s-au realizat la inițiativa Patriarhului Justinian Marina între anii 1953-1958. Alte lucrări de consolidare s-au realizat în anul 2001 la încăperea destinată muzeului și la biserică. Muzeul care a fost reorganizat de curând, prezintă într-o viziune modernă momentele principale din istoria mănăstirii, icoane și cărți vechi, obiecte bisericești, printre care se află și crucea de lemn de chiparos, ferecată în argint, cu ramele decorate cu ornamente vegetale, dăruită de Matei Basarab și doamna sa Elena în 1648-1649. Tot aici se mai află o reconstituire a unei tiparnițe din secolul al XVI-lea.
Prof. Eva Lazea
Muzeul de Artă din Târgoviște este amenajat într-o clădire istorică de o frumusețe aparte și se află în vecinătatea „Curții Domnești”. Clădirea a fost construită între anii 1892–1894 de antreprenorul italian Giovanni Baltasare Vignosa ca sediu al Prefecturii judeţului Dâmboviţa, având o decoraţie clasică cu influenţe baroce, iar în interior are o impresionantă pictură. Splendoarea picturii se vede tot mai mult pe măsură ce se ajunge la etaj, culminând cu decoraţia „Sălii de Consiliu”, situată central la etajul clădirii. Pictură murală, cu care este decorată Sala de Consiliu, impresionează ochiul, prezentând motive neoclasice, vegetale şi florale cu influenţe clare ale barocul italian. „Deasupra celor cinci căi de acces în sală se întâlneşte pictat câte un peisaj cu monumente reprezentative din Târgovişte (Curtea Domnească, Mitropolia nouă) ori împrejurimi aşa cum le-a văzut pictorul de origine italiană Giovanni Battista del Basso la 1894–1895, o excepţie constituind-o prezenţa, deasupra uşii centrale, a căpriorului ca stemă a judeţului Dâmboviţa.”
În folclorul balcanic se găsesc multe cântece dedicate lui Mihai Viteazul, în care era prezentat ca salvator al creștinătății în calea păgânilor, cântece culese de specialiști în decursul timpului.
Mănăstirea Dealu este un aşezământ de maici. Aici există o adevărată necropolă domnească, fiind locul unde se află capul domnitorului Mihai Viteazul. Osemintele domnitorului se află la Mănăstirea Dealu încă din anul 1601, la scurt timp după ce a murit.
Ne-am obişnuit, atunci când citim versuri semnate de poeta Eva Lazea, să găsim texte cu tăietură impecabilă, cu structuri fixe (catrene, terţine, distihuri), cu specii clasice, precum sonetul sau rondelul, mai mult, cu un autor capapil să se joace subtil şi inspirat cu forma, semănând din acest punct cu George Topârceanu, cel din „Parodii originale”.
ANCADIERUL – o carte sfințită în care chiar litera are conotație „ades divină” și „Ca semn ceresc, o literă-i lumină”, plină de comori intelectuale și culturale, ca o carte sacră a cugetului, „Lumină lină din lumină / Umbră veche și divină”, ni se prezintă într-un veșmânt deosebit, având toate piesele valoroase – și încă altele în plus la fel de prețioase – care să întregească veșmântul, să formeze întregul. Deschizi cu evlavie – dacă ești un cititor cultivat, iubitor de artă, de lectură – acest volum editat într-o grafică somptuoasă care cadrează conținutului atât de valoros.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.