AR(CA)DA LUI NOE

Muzeu-de-Arta-RomanA VII-a ediţie a Anualei de pictură, grafică şi sculptură, găzduită de Muzeul de Artă din Roman a oferit destule (plăcute!) surprize vizitatorilor prezenţi la vernisajul din 9 decembrie 2011.

A surprins amploarea şi valoarea expoziţiei: în loc de o prezenţă în mod fatal modestă şi provincială, am avut o anuală care ar putea concura oricând cu o bienală sau o naţională.

Meritul e în primul rând al organizatorilor, care au reuşit un dialog „constructiv” cu câteva filiale din ţară, astfel încât – de pildă – ieşenii au fost prezenţi într-un număr impresionant, 39 de artişti!

Au mai fost prezenţi artişti din Bucureşti, Braşov, Covasna, Piatra-Neamţ şi, bineînţeles, din Roman.

Peste 150 de lucrări, 7 săli, aproape 70 de artişti.

Lucrări diverse, de la şarja caricaturală, pamfletul vizual (Ştefan Potop), până la onirismul Ralucăi-Elena Popescu (Visul), de la spiralele siderale, vârtejuri cosmice şi tornade apocaliptice (Violeta Lăcătuşu), la descompunerile (de) element(ar)e (Ştefan Roşu-Descântec) şi minuţia de filigran a lucrărilor lui Cristinel Ionel Prisacaru, de la explozia sudamericană de culori şi rotunjimi de Botero ale lui Laurenţiu Dimişcă, până la monocromia lui Mihai Taraşi cu titluri de Fernando Arrabal (Era ora 3 dimineaţa şi am văzut urma unui scaun pe perete), de la Cosmin Iaţeşen, cu ale sale Arhetipuri brâncuşiene, amintind de Regele Regilor, de Adam şi Eva, de la Ceasurile lui Leonard Curpăn ce par fixate într-un tablou de bord dintr-un vehicul intergalactic, până la Nudul de bazalt al lui Cătălin Târziu, unde doar rotunjimile întâlnesc lumina, de la Antropicus Pieta de  Cornel Paiu, unde religiozitatea pare a cuceri până şi spaţiile intercelulare, la enigmatica Dublă clopotăreasă a lui Sorin Purcaru.

RADIOGRAFIA UNUI TURNEU

Teatrul-Tineretului-2007La invitaţia Teatrului Masca, Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ a efectuat, în zilele de 22-25 februarie 2007 un turneu la Bucureşti cu spectacolele Angajare de clovn de Matei Vişniec, un spectacol de Louise Dănceanu şi Dacă ăla e cu aia, ai’a lui cu cine-o fi? de Mimi Brănescu, în regia lui Dan Tudor.”

Cam aşa ar suna sec, dar corect, un comunicat de presă.

În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate, cu elemente de senzaţional, cu zâmbete strivite, cu mâini ridicate expresiv a disperare, cu tabieturi ştiute de toată lumea, cu familii regăsite preţ de câteva ore, cu critici prea serioşi la început şi prea destinşi după spectacol, cu o televiziune care vor emite începând cu 5 martie a.c., cu actori înfrăţiţi, cu spectatori formidabili, cu un teatru de mileniu III (ca dotare). Pe scurt, o lume minunată, ca o dulce otravă, pe care e păcat să nu o cunoşti, dar dacă o cunoşti, crează dependenţe.

Se pleacă din curtea teatrului, la nouă dimineaţa imprecis, adică după o ezitare academică de un sfert de ceas. Formula e completă, plus regizorul Sorin Militaru care redevine pentru câteva zile bucureştean. Plecăm primăvara şi ajungem iarna, dar, oricum, la Bucureşti e mai cald decât la Piatra, unde în plus şi ninge.

O oprire de o oră, pentru masa de prânz, undeva pe traseu, se mănâncă bine, numai cârnaţul de Pleşcoi vrea să demonstreze că nu degeaba e marcă înregistrată şi e piperat la propriu. Se traversează tot Bucureştiul şi ajungem la Hotelul Sir, denumire nostalgică şi titlu de nobleţe pe care îl visează toţi actorii, de la Laurence Olivier încoace.

(ÎN) SEMNE CREŞTINE

La Galeriile de artă din Piatra-Neamţ

diana-braescu-icoane-afis„Pentru omul religios, spaţiul nu este omogen; el reprezintă rupturi, falii; există porţiuni de spaţiu calitativ diferite de celelalte”. (p.21)

„Mitul povesteşte o istorie sacră, adică un eveniment primordial.” (p.88). Cele două citate din Mircea Eliade (Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, 1992), sunt chei necesare pentru a pătrunde în lumile artei; orice act de contemplaţie, chiar pasivă, rămâne un act iniţiatic. Arta modernă a încetat a fi doar narativă, fără a-şi trăda vreodată vocaţia mitică şi religioasă.

Expoziţia artiştilor plastici din Bacău, având ca invitaţi…două gazde (Doru Ulian şi Mariana Papară), intitulată sugestiv Însemne creştine este în mod fericit neunitară; sunt parcurse aproape cu ostentaţie secole de cultură, laică şi religioasă. Orice comentariu este faliat; fiecare autor încearcă (şi reuşeşte) să propună un univers plastic propriu, atât ca viziune, cât şi ca tehnică. Impresia de ansamblu e cea oferită de Sagrada Familia a lui Gaudi.

Ion Văsâi pendulează între folclor şi sacralitate, masca fiind pecetea tainei, anticamera unei (con)sacrări.

Zugrav de subţire, trăind însă anonimatul meşterilor populari, Mircea Baciu repictează … Voroneţul, „frescele” sale având expresivitate şi adâncime.

Remarcăm la Ştefan Pristavu variaţiuni pe o temă dată, iar la Aurel Stanciu cuminţenia bine temperată a griurilor.

Doru Ulian resacralizează natura, oferind variante ale genezei. Mihai Bejenaru oferă câteva ipostaze creştine, iar Daniela Miron reciteşte (pentru noi) infernul dantesc, plasându-ne, spaţial şi temporal, într-o prelume, stratificată şi misterioasă.