Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Fata căpitanului
Împrumutând titlul unui roman celebru a lui Puşkin şi având un subiect cumva asemănator cu povestirea După Bal a lui Lev Tolstoi, povestirea Fata căpitanului este una din lucrările mai puţin izbutite ale lui Eliade.
Firul narativ este simplu: un băiat de doisprezece ani, Vasile Brânduş, este pus să boxeze cu Valentin, fiul căpitanului Lopată. Se lasă bătut de acesta, dar îi spune în final că sora sa Agripina a rămas repetentă. Afirmaţia, adevărată, scandalizează pe căpitan şi apoi pe însăşi Agripina, care, s-ar vrea iubită de acest băiat misterios. Ambele personaje au ambiţii mari, secrete mai mult sau mai puţin camuflate, se iluzionează (Brânduş se vrea un nou „Alexandru Macedon”, iar Agripina se crede „zâna zânelor, minunea minunilor”).
Există şi o poveste cu motanul Vasile, tizul lui Brânduş care face minunăţii. Băiatul o părăseşte pe Agripina, intrând în labirint (pădure).
Agripina vorbeşte „radical”, ales, e o grafomană … orală:
„-Am scris deja un ciclu întreg, zeci şi zeci de romane şi nuvele. Ciclul Fata căpitanului. Le-am scris în fel de fel de stiluri. În fiecare nuvelă sau roman sunt alta, nu mai seamăn cu cea dinainte. Mă schimb şi totuşi rămân aceeaşi: Agripina. Prima nuvelă am scris-o în stil romantic, gen Puşkin. Începea aşa: „În urbea X, pe strada Principalele Unite chiar lângă Grădina Publică, se mutase prin anii 193… o familie ciudată şi care a devenit curând de pomină: familia căpitanului Lopată…”
Agripina ar vrea să transforme realitatea într-o ficţiune:
„Dar cu tine am să scriu altfel. Am să scriu o poveste fantastică. Pentru că, recunoaşte, ni se întâmplă ceva fantastic, trăim amândoi o aventură extraordinară. Tu aveai, şi mai ai încă, un secret, şi eu mă dădeam de ceasul morţii să-l descifrez; şi deodată, tu, băieţel de la ţară, desculţ în espadrilele tale murdare, ne descoperi nouă, familia căpitan Lopată, cel mai sinistru secret familial. Dar am să mă răzbun, Brânduş! În nuvela mea am să te chinui, am să te sperii.”
Cu 
Scurta povestire Un om mare este semnificativă pentru propunerea de definiţie a fantasticului pe care am făcut-o.
Cu adevărat indiană, începând chiar cu titlul, este povestirea Nopţi la Serampore.
Domnişoara Christina este un roman fantastic în care se îmbină livrescul explicit (Luceafărul lui Eminescu-îndeosebi) cu credinţa populară în strigoi (vampiri, vârcolaci). Fisura fantastică e asigurată de un tablou al pictorului Mirea.
Întâlnim adesea, în studii dintre cele mai autorizate (cele mai cunoscute la noi fiind cele ale lui V.I. Propp – Rădăcinile istorice ale basmului fantastic şi Morfologia basmului (fantastic)), (ca să nu mai vorbim de cea mai celebră dintre clasificări – Aarne-Thomson – ) sintagma „basm fantastic”. (La A. Aarne sunt considerate fantastice, basmele cuprinse între numerele 300-749).
Personajele – spunea, în Aspecte ale romanului E. M. Forster – sunt „flotoarele luminoase ale ideilor.”
TITLURILE operelor fantastice frizează adesea paradoxalul, insolitul, bizarul, unicul, spectaculosul, senzaţionalul. Adalbert von Chamisso scrie Nemaipomenita poveste a lui Peter Schlemihl; Jorge Luis Borges – Grădina potecilor care se bifurcă, Pierre Menard, autorul lui Quijote, Nemuritorul, Cealaltă moarte, Pumnalul, Un mister parţial, Înspăimântătorul mânuitor Lazarus Morell, Neadevăratul impostor Tom Castro, Idolatrizatul om mort, Văduva Ching, pirata, Funes cel ce nu uită, Tema trădătorului şi a eroului, Miracolul secret, Moartea şi busola, Simulatorul infamiei, Oglinzile abominabile, Vrăjitorul amânat, Loteria din Babilonia, Hlamida purpurie, Forma spadei, Cei doi regi şi cele două labirinturi, Omul din prag, Oglinzile acoperite, Captivul, Simulacrul,Dialogul morţilor, Duelul, Celălalt duel, Stratagema, Cartea de nisip, Tigrii albaştri, Roza lui Paracelsus, Dezinteresatul asasin Bill Harrigan, Omul din colţul străzii roşietice (ultimele două titluri – excelente pentru romanele poliţiste de succes); Mircea Eliade – Secretul doctorului Honigberger, Ghicitor în pietre, Un om mare, Douăsprezece mii de capete de vite, Pelerina, Incognito la Buchenwald, În curte la Dionis, Les trois grâces, Tinereţe fără de tinereţe, 19 trandafiri, Dayan, La umbra unui crin; Vasile Voiculescu –Capul de zimbru, Iubire magică, Căprioara din vis; Adrian Maniu – Jupânul care făcea aur ; M. Blecher – Întâmplări din irealitatea imediată; Hoffmann – Elixirele diavolului; Ambrose Bierce – Moartea lui Halpin Frayser, Al. Macedonski – Masca; Cezar Petrescu – Aranca, ştima lacurilor, Ion Minulescu- Omul cu inima de aur, Victor Eftimiu – Un asasinat patriotic, N. Davidescu – O mie de nopţi şi a doua noapte, Tudor Arghezi –Asasinul; Pavel Dan – Copil schimbat; Al. Philippide – Îmbrăţişarea mortului; Laurenţiu Fulga – Taina în care s-a pierdut Sonia Condrea; Cella Delavrancea – Semnul; Emil Ivănescu –Metempsihoză; Oscar Lemnaru – Omul care şi-a vândut tristeţea; Olga Caba – Istoria celor cincizeci de coţi de pânză; Vladimir Colin – O perdea de glicină; Dominic Stanca- Profeţia lui Vasion; Alexandru George – Vocea stăpânului; Pan Izverna – Cântecul sirenei; Dumitru M. Ion – Diavolul la Sântul Ştefan; Barbu Cioculescu – Uşa pictată pe zid; Monica Pillat – Cadoul; Ov. S. Crohmălniceanu- Tratatul de la Neuhof; Willian Austin – Peter Rugg, dispărutul; Washington Irving – Aventura unui student german; Edgar Allan Poe – Prăbuşirea casei Usher; Julio Cortasar – Cea de departe; Jean Ray – Adevărul asupra unchiului Timotheus; Charles Dickens – Semnalizatorul; Mantague Rhodes James – Inimi pierdute; W.W.Jabobs –Laba de maimuţă; Robert Smythe Hichens – Dragostea cu sila a profesorului Guildea; Philip MacDonald – Domeniul interzis; Heikki Toppila – Fiul morţii; Honoré de Balzac – Elixirul de viaţă lungă; Marcel Jouhandeau – Astaroth sau vizitatorul nocturn; Jean-Louis Bouquet – Alouqua, sau comedia morţilor; Hans Heinz Ewers – Păianjenul; Jacques-Stephen Alexis – Inspectorul de fantasme; John Sherindan Le Fanu –Asediul casei roşii; Fitz-Fames O’Brien – Făcătorul de minciuni; Giovanni Papini – Poveste complet absurdă; Dino Buzzati –Cazul Aziz Maia; Junichiro Tanizaki – Tatuajul; Jan Potocki – Istoria comandorului de Toralva; Stefan Grabinski – Linia moartă; Pedro A. de Alarcon – Femeia uriaşă; Gustavo-Adolfo Becquer – Muntele strigoilor. Exemplele pot continua la nesfârşit.
Dacă romantismul, curent care dinamitează întreg eşafodajul de norme şi scheme ale clasicismului, lasă, paradoxal, cea mai bogată zestre de clişee, stereotipii şi ticuri lingvistice, imagistice şi „tehnice”, înregistrate vreodată în literatură, nu se putea ca fantasticul, progenitura sa plină de virtuţi şi de păcate, să nu lase o moştenire cel puţin la fel de notabilă.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.