Sintagma „literatură ştiinţifico-fantastică” este una dintre cele mai nefericite. Şi asta pentru simplul motiv că acest gen de literatură nu este nici ştiinţific, nici fantastic (cu rare excepţii). Comentând termenul de ştiinţific, Sergiu Pavel Dan simte nevoia unor precizări şi nuanţări:

„…aici vocabula presupune un înţeles cu totul special: ambiţia nu mai e avansată de către o ştiinţă nici măcar prezumtivă, ci de către una aprioric ipotetică, mai precis, o para-ştiinţă.”¹

Acelaşi autor demonstrează convingător de ce o operă ştiinţifico-fantastică nu poate fi… fantastică:

„Literatura ştiinţifico-fantastică plăsmuieşte „lumi posibile”, dar aceste universuri sunt, totuşi altele decât ale noastre: ele sunt prea hiperbolice, prea „poleite” spre a ne aparţine. Se desprinde astfel mai limpede şi esenţa incompatibilităţii dintre science-fiction şi fantastic; pe câtă vreme primul tărâm ne poartă spre nişte realităţi superlative, în care savantul şi maşina lui sunt aprioric admişi ca făpturi năzdrăvane, totul aflându-se aici la discreţia irezistibilului deus ex machina numit ştiinţă, cel deal doilea îşi propune, din contră, să introducă în această lume adierea tulburătoare a altor „lumi posibile.” Dacă vom adăuga aspectul aranjat al conflictului şi nelipsitele happy-end-uri, vocaţia aromitor-fabuloasă a literaturii de anticipaţie va apărea într-o lumină şi mai edificatoare.”²

Atât fantasticul, cât şi visul sunt refugii absolut necesare omului. Fără  vis, omul nu poate supravieţui decât şapte zile. Experienţele făcute pe pisici au confirmat acest adevăr tragic. Fantasticul conţine şi el nevoia de a evada din realul prea concret, din cotidian. Pe de altă parte, e clar că atât fantasticul, cât şi visul au o funcţie cognitivă, gnoseologică şi ontologică. Având nevoie de un real cât mai puternic, fantasticul ne atrage atenţia asupra lui, ne face să-l cunoaştem mai bine, să acordăm atenţia cuvenită detaliilor. Visul, la rândul său, prin funcţia sa de premoniţie, poate avertiza şi chiar schimba un destin individual.

Visul şi fantasticul se află într-o relaţie de inerenţă. Fară atenţia acordată visului de către romantici (germani, în primul rînd), fantasticul ar fi fost o apariţie mult mai târzie, aparţinând poate simbolismului sau, mai sigur, suprarealismului. La fel, fără a resimţi fiorii fantasticului, voluptatea coşmarului, visul romantic ar fi fost searbăd şi roz, sufocat de prea multă lumină.

Între vis şi fantastic relaţia nu este una biunivocă, ci una de constelaţie. Între vis şi fantastic se interpune mereu imaginarul, deşi un mare cercetător al viselor, Artemidoros (sec. II. d.H), socoteşte în categoria visului fantasma / nălucirea, iar în cea a reprezentării onirice, viziunea şi răspunsul oracular. ¹

Până la el au scris cărţi de interpretare a viselor sute de autori antici, cei mai importanţi fiind: Artemom din Milet, Apolodor din Telmessos, Appolonios din Attaleia, Aristandros din Telmessos, Aristarchos, Alexandros din Myndos, Cratippos, Demetrios din Faleron, Dionysios din Rhodos, Epicharmos, Gemios din Tyr, Hermippos, Nicostratos din Efes, Phoebus din Antiohia, Philochorus, Panyasis din Halicarnas, Serapion, Straton, Antifon Atenianul, Hierophilos, care a şi făcut o primă clasificare a viselor: 1) vise trimise de zei 2) vise ce se nasc din suflet; 3) vise mixte, determinate de o preocupare exterioară a sufletului, ca, de pildă, visele erotice. ²

Încercând să definească fantasticul prin metoda negativă, a excluderii a ceea ce nu este fantastic, Roger Caillois elimină miraculosul dintr-o relaţie directă cu fantasticul, considerându-l un fantastic instituţionalizat, care asemeni fantasticului voit (intenţional) nu este fantastic pur, permanent şi universal:

„…am respins curând fantasticul instituţional, adică miraculosul din basme, din legende, din mitologie, pozele pioase folosite de diverse religii şi idolatrii, delirul demenţei, ba chiar şi fantezia prea dezinvoltă.”.  ¹

Tot Roger Caillois afirmă tranşant:

„Trebuie să remarcăm într-adevăr că fantasticul n-are nici un sens într-un univers miraculos. Este chiar de neconceput. Într-o lume de miracole, extraordinarul îşi pierde puterea.” ²

Invitat de un prieten la „casa sa pe pământ”, scriam într-o dimineaţă în liniştea şi umbra unei livezi despre începuturile universului, o legendă cosmogonică, mai exact teogonică, când am simţit pe cineva în spatele meu, privind peste umărul stâng la textul care, albastru, se odihnea pe hârtia albă ca o şopârlă la soare.

M-am întors: nu era prietenul meu, ci un bătrân prisăcar pe care îl văzusem vag,  atunci când păşeam în livadă;  îmbrăcat în alb, cu plete albe, părea un proroc sau, oricum, un pustnic, un călugăr sau chiar un sfânt.

Am ezitat să-i spun ceva, măcar să-i dau bineţe, uimit de faptul că nu-i auzisem deloc paşii.

Bătrânul m-a privit destul de aspru şi mi-a spus fără vreo altă introducere:

– Şi crezi că ai voie să scrii despre orice? Pentru ce ai luat numele Meu în deşert?