Începuturile fantasticului în literatura universală sunt greu de precizat, în primul rând din cauza dificultăţilor de datare, apoi din cauza amestecului de real, imaginar, vis, miraculos, simbol, mit pe care îl conţine toată literatura antică, fie că e vorba de epopeile homerice, de epopeea lui Ghilgameş, de Biblie, de Mahabharata sau de Ramayana, de literatura egipteană, de literatura chineză, de literatura romană.

Nu alta e situaţia literaturii Evului Mediu sau a Renaşterii. Practic nu există în epocă operă care să nu conţină elemente fantastice. Până şi un scriitor precum Boccaccio, considerat un scriitor realist prin excelenţă, are, de exemplu, în cea mai cunoscută operă a sa, Decameronul, un episod (VIII, 10) în care stafia unui mort dialoghează cu un prieten, liniştindu-l pe acesta cu privire la severitatea şi rigorile iadului.

După cum, o întreagă literatură populară, europeană, are destule fragmente fantastice, independente de basm, ca să putem afirma că fantasticul este o constantă a spiritului uman, un fel aparte de a fi şi de a percepe.

S-ar putea crede că ceţurile Nordului sau ale Albionului, prin pierderea contururilor, prin spectre, fantome, stafii, apariţii coşmareşti ar produce un fantastic în serie, astfel încât butada scoţiană: nici un castel nu e serios, dacă nu are o fantomă, să aibă un dram de adevăr.