JURAMANTUL LUI HOMER (61)

C.I. U: Sunt scriitori care, printr-o întâmplare sau prin talantul dăruit de Dumnezeu, au, la un moment dat, un succes fulminant… Din această împrejurare, trag concluzia că ar putea să concureze Divinitatea, ei închipuindu-și că au creat deja „lumi paralele”. Este prea mult orgoliu în acest caz sau – pur și simplu – doar lipsa măsurii omului?

L.S: În momentul când ți se închină Ode, poți crede că ești zeu. Dar, oricum, un scriitor nu trebuie să fie robul unei singure cărți. Un exemplu: Eugen Barbu era celebru prin Groapa. A scris și cărți de o valoare aproximativă, gen Șoseaua Nordului sau Facerea lumii, chiar Unsprezece. Dar tot el a scris Principele, Săptămâna nebunilor, cărți mari, modele ale genului. Cu trei cărți mari, rămâi sigur în literatură. Nu știu la cine anume te gândești, poți rămâne uneori în conștiința colectivă cu o singură carte, dar e riscant, dacă nu ești Mateiu Caragiale și nu ai scris Craii de Curte Veche. Printr-o întâmplare e mai greu să ai un succes fulminant. Trebuie să i se adauge și talentul și un orizont de așteptare și un grup țintă și o foame de eveniment. Am mai spus-o: când scrii te poți considera Demiurg, Creator, dar când ai pus jos pana trebuie să intri în cochilia ta de umilință. Zaharia Stancu se credea unic pentru că scrisese Desculț. Umbla cu sandale de aur prin lume. Dar cred că Pădurea nebună, Jocul cu moartea, Ce mult te-am iubit și chiar Șatra sunt cărți mult mai tulburătoare. Consider însă că un scriitor, chiar dacă acceptă succesul fulminant, rămâne conștient de valoarea reală a operei sale. Dar un scriitor rămâne și un mare copil, căruia îi place să fie râzgâiat, să se joace.

C.I.U: Valentin F. Mihăescu afirma despre romanul „Cicatricea” că ești un „maestru al unei ars combinatoria”, iar textele sunt „derutante”. După mine, această caracterizare se potrivește la toate cărțile tale de proză… Are dreptate criticul, am dreptate și eu?

 L.S: Nu știu. Până la un punct orice scriere e derutantă, sfidează bunul simț comod, căldicel. Orice operă este singulară, unică, irepetabilă. Cicatricea nu seamănă cu Gambit, Gambit nu seamănă cu Emisferele de Brandenburg, Emisferele de Brandenburg nu seamănă cu Funia de nisip, Funia de nisip nu seamănă cu niciuna dintre povestirile mele, care nici ele nu seamănă între ele. Și totuși, toate sunt scrise de aceeași minte, de aceeași inimă și de aceeași mână. Le unește ceva secret, poate o conștiință a scrisului, un suflu egal, un același ritm interior, chiar dacă textele par (și sunt!) derutante.

C.I.U. Sunt sigur că toți aceia care te cunosc bine, știu că ești omul armoniei, al unui duel fără săbii, de idei, iar în ceea ce privește critica pe care o practici, nu-i folosești deloc acele „instrumente fioroase”, cum se spune… Din contra, ești într-o relație de tandrețe cu textul, pe care-l mângâi – dacă-i delicat – ca pe o femeie… Mă poți contrazice?

L.S: Dacă e așa cum spui, că sunt omul armoniei, ar trebui să fiu sincer îngrijorat. Înseamnă că am ajuns în Nirvana. Noroc că te contrazici imediat și vorbești imediat de „un duel fără săbii, de idei”. Și nu ar trebui să fim așa, în calitate de intelectuali? Îmi place un termen francez „la querelle” pe care noi l-am traduce cam grosier prin „ceartă”. Da, dar e vorba de o ceartă de idei, dintre principii, o „ceartă academică” în care erau protagoniști Boileau și Charles Perrault, o ceartă între antici (clasici) și moderni. Respect textul, îl accept sau îl resping, dar nu mă interesează autorul, mai exact în ce relații sunt eu cu autorul respectiv. Ce vină are autorul care e prieten cu mine și scrie un text valoros? Ce să fac? Cum să-l „critic”? Da, iubesc poezia, proza, teatrul, eseul de parcă ar fi al meu, chiar dacă e al altuia. E un păcat? Desigur, uneori poți fi dezamăgit de un text sau altul, de un tablou sau altul. Poți discuta cu autorul. Poate ai tu dreptate, poate că nu, ți-a scăpat ceva. Nimeni nu e infailibil. Sau se pot găsi formule elegante de a amenda o operă. Se poate duela, dacă e cazul și cu floreta și cu ciomagul. Și mai e ceva. Autorul unui text, al unui tablou a muncit cinstit în realizarea actului său artistic. Nu-l poți desființa, chiar dacă produsul finit nu e o reușită. Nu e moral.

JURAMANTUL LUI HOMER (60)

C.I.U: Văd tot mai des împărțirea scriitorilor pe…căprării, pe generații, pe găști, pe triburi…. Oare trebuie să ai o vârstă anume, niște prieteni anume ca să străbați cu bine acest labirint numit literatură? Doar spiritul de gașcă să aducă valoarea? Și dacă talentul îți lipsește cu desăvârșire, cine „toarnă” valoare în tot ce face scriitorul din gașca sau generația x sau y?

L.S: E un instinct de apărare, un instinct gregar. Ești mai apărat în turmă decât dacă ești singur. Cel puțin așa cred unii. Laudă-mă și te voi lăuda. Premiază-mă și te voi premia. Apără-mă și te voi apăra. Oamenii puternici nu au nevoie de colective. Ei sunt puternici și măreți în singurătatea și unicitatea lor. Îi apără opera, prestigiul consolidat în timp, valoarea incontestabilă. Repet, actul de creație este unul strict individual. A fi într-o gașcă înseamnă să fii puternic numai în acea gașcă. A împărți scriitorii pe criterii discutabile e un lucru steril, inutil, derutant, ridicol chiar. E lucrul pe care i-l imputam cel mai mult lui Laurențiu Ulici, un om de o inteligență rară și de o cultură pe măsură. El zâmbea: „Crezi că crede cineva în aceste clasificări?” A fi pe „lista” cuiva, a unui critic reputat nu este automat un certificat de valoare.

C.I.U: Disidenții sunt respectați sau, mai precis, merită respect pentru lupta lor (dacă a fost) contra comunismului absurd în care au trăit? L.S: E aici o întreagă discuție. Care dizidenți? Unii din străinătate puteau fi dizidenți. În țară ai fi fost imediat arestat. Puteai face dizidență doar dacă aveai „spatele” asigurat și atunci nu mai e vorba de dizidență. De fapt ce e dizidența? Dacă este opoziția fără de un regim totalitar, absurd, atunci pot spune că aproape orice scriitor este un dizident. Orice intelectual este un suspect. Până în 1989 nu am avut în România o dizidență adevărată, clară, dinamică, puternică. Nu am avut o Solidaritate, o Revoluție anti bolșevică sau anticomunistă. Unii aveau o „chartă”, alții, adică noi, o „scrisoare a celor șase”. Suntem un popor blând, neconflictual, răbdător. Mămăliga fierbe greu și explodează și mai greu. A existat o dizidență mută, reală, a multor intelectuali, care au încercat să lupte cu sistemul, prin operă. S-a scris mai mult printre rânduri, decât rânduri. Dar dizidența implică și riscuri. Cred că toți scriitorii români au fost la un moment dat dizidenți. Refuzau realitatea cosmetizată, personajele pozitive, feți-frumoșii din fabrici și uzine, colectiviștii harnici, stahanoviștii, conflictul dintre bine și mai bine. Se refugiau în literatură SF, în basme, în parabole, în scrieri dedicate altor perioade decât cea prezentă. Să luăm cu caz, Petre Dumitriu. A scris Pasărea furtunii, Drum fără pulbere, Cronică de familie. Cronică de familie a rămas, celelalte au fost topite de timpul necruțător. Marin Preda a scris Desfășurarea, Ana Roșculeț, Risipitorii. Dar a scris și Moromeții, Intrusul și Cel mai iubit dintre pământeni, cărți fundamentale care rămân înfipte adânc în conștiința noastră. Îl consider pe Nicolae Labiș un mare disident, chiar dacă a scris aparent și versuri partinice. Și mai e ceva: de mulți dizidenți am aflat abia după Revoluție. Unii dintre ei nu au fost dizidenți, alții au fost, dar discursul lor a fost înăbușit, alții au dispărut pur și simplu, fizic sau moral. După revoluție s-a aflat mai multe despre deținuții politici, despre revolta armată din munți, despre viața și opera unor scriitori care au fost cu greu grațiați sau chiar reabilitați abia după 1964. După 1989 s-a aflat de opera lui Radu Gyr, de exemplu. De Mircea Vulcănescu. De Mircea Eliade. De Nichifor Crainic. De Vintilă Horia. De Constantin Virgil Gheorghiu.

JURAMANTUL LUI HOMER (58)

C.I.U: Chiar dacă ajungi la o vârstă, nu cred că trebuie să spui, ca Roland Barthes : „Corpul meu gândește altfel decât mine”. În fond, ce schimbă anii? Aș zice, după umila mea părere, că uzează doar „piesele” care alcătuiesc acest corp uman atât de frumos, tolerant, dar și destul de sofisticat. Însă, cel care conduce totul, creierul, rămâne același… Sau ar trebui să rămână …

L.S: Eu cred că există o lege a compensației. Dacă fizic nu mai sunt ca la 20 de ani, nici mintea nu e ca la aceeași vârstă. Mult mai rapidă, mult mai corectă, fac unele conexiuni pe care nu le-aș fi putut face cu 30 de ani în urmă, să spunem. Sunt mai mulțumit, pe ansamblu, cu vârsta pe care o am acum decât cu cea pe care o aveam în urmă cu 40 de ani. Știu chiar să mă bucur altfel. Și mai cred că, într-adevăr, creierul conduce tot organismul.

C.I.U: Toți scriitorii ar dori să găzduiască în forul lor interior acel atât de prețuit Athanor, cuptor al alchimiștilor, care aduce măcar speranța revitalizării literaturii, societății și concepțiilor noastre. Îl simți prezent la tine, la alții din jur…?

L.S: Categoric, da! Altfel am fi altceva decât ceea ce suntem. Oamenii politici ne caută pentru că simt că noi avem totuși un contract pe perioadă nedeterminată cu eternitatea. Realizează cât de efemeri sunt și vor să împrumute ceva din această eternitate de la noi. Athanorul e acel cuptor, acel unic foc de la care pleacă toate vasele. Cu iubire, poți revitaliza atât literatura, cât și societatea. De ce să cred că numai eu iubesc? De ce să cred că numai eu gândesc frumos? Lumea trebuie să fie din ce în ce mai frumoasă.

C.I.U: Știu că prin 1983 ai pus un pariu și ai trimis tot ce-ai scris la concursurile literare. Într-un an și jumătate ai câștigat 86 de premii… Acum câte ai? Ce-ar fi premiile literare în concepția ta? Se dau pe merit sau, așa cum afirmă unii (probabil dintre cei care nu prea sunt selectați la asemenea onoruri), se dau rareori unor talentați pentru ca aceștia să nu observe că, în proporție mare, premiile, diplomele, banii se duc spre mediocri?

L.S: Am explicat contextul în care am concurat, atât eu cât și alți scriitori. Era șansa noastră de a fi publicați în reviste, de a ne face remarcați. Am câștigat atunci un număr important de premii. Acum sunt probabil câteva sute. Unele sunt onorifice. Astăzi nu mai primesc premii, sunt în jurii. În legătură cu premiile din 1983: sunt convins că nu toate au fost meritate. Când se citea palmaresul literar, probabil organizatorii se gândeau să pluseze și ei. Refuz să cred că eram atât de bun, încât să nu „reușesc” decât Mari Premii, Premii ale Uniunii Scriitorilor sau Premii I. Dar Premiul cel Mare a fost bucuria, recunoștința cititorilor. Când cineva îți spune că o scriere de-a ta i-a schimbat cursul vieții, bucuria, adică emoția e mai mare decât dacă aș primi premiul Nobel sau Cervantes, Pullizer sau Ion Creangă. Și au fost în viața mea câteva asemenea situații.

C.I.U: Mediul artistic din zilele noastre ți-ar permite să afirmi cu putere că substantivul Onoare își găsește locul chiar în centrul activităților caracteristice artiștilor? De la Piatra Neamț, până la Iași, la București sau la Focșani?

L.S: Cred că ești prea tranșant. Scriitorii sunt și ei oameni. Sigur, atinși de o boală divină, dar totuși oameni. Numește-mi o categorie socială sau profesională unde Onoarea să se scrie cu literă mare întotdeauna. Orice pădure are, pe lângă copaci falnici, arbori semeți și crengi uscate, „uscături”. De altfel, în triunghiul etic (moral) – estetic – religios (transcendental), eticul are vârful în jos. O știi prea bine. Orice scriere are morală, dar e implicită. Atunci când este explicită și nu este fabulă, devine teză. Și teza interesează din fericire prea puțin literatura. Transcedentalul e cel mai important. Onoarea le presupune pe toate.

C.I.U: Ce înseamnă Ciocoismul în literatură? L-ai întâlnit înainte de 1989 și după?

 L.S: Desigur, unii scriu pentru a parveni social. Își doresc notorietate, glorie, o poziție socială cât mai înaltă, influență, bani. De obicei aceștia eșuează în politic. Devin senatori sau deputați, dar dispar ca scriitori.

JURAMANTUL LUI HOMER (57)

C.I.U: În România, găsim fel de fel de „creatori de opinii” certați cu morala, cu legea, cu onoarea, indivizi care au creat o imagine falsă țării noastre… Având posturi de radio, de televiziune sau ziare și reviste își permit să arunce cu noroi în România. Cum putem să-i oprim, să-i anihilăm?

L.S: Sunt mai multe tipuri de astfel de creatori de opinii. În primul tip ar intra vânduții sau cumpărații. Cei care prin premii, burse, promisiuni, facilități primite din exterior fac jocul unora. Al doilea tip cuprinde pe cei care consideră că tot ce e străin e de valoare. Neamțul e născut să facă șuruburi. Japonezul, roboți. Românul să cultive pământul, eventual să-l scurme cu degetele. Al treilea tip îl formează cei care sunt ultrasensibili nazal. Tot ce e românesc pute. Pantofii cei mai fini de piele au miros de opincă și de obiele. Există și dușmanii noștri direcți, tradiționali sau… ocazionali, care fac orice pentru că România să fie slăbită, fără vârfuri, valori, reprezentanți. Prin urmare, Iancu de Hunedoara și Nadia Comăneci sunt unguri, Simona Halep aromâncă, Eminescu e sârb (sau orice nație care își termină numele în „ici”), George Enescu e Enesco, Brâncuși e Brancusi, Ionescu e Ionesco, Caragiale e grec sau oricum fanariot ș.a.m.d.. Cum putem să scăpăm de ei? Ignorându-i. Nimic nu doare mai tare ca asta. Câinii latră, caravana trece. Și după ce trece caravana, câinii nu mai latră.

C.I.U: În România zilelor noastre se fac zilnic grefe din occident în toate domeniile, fără ca „doctorii” să aibă răbdarea de a analiza dacă trupul țării rezistă la astfel de operații… Tu, observator fin al evenimentelor, ce crezi, ce speri?

 L.S: Cred că nu tot ce e valabil undeva, e valabil și altundeva. Se poate face și la noi Yoga, acupunctură, gimnastică tibetană sau suedeză, dar rezultatele sunt mai bune acolo, la origini. Trebuie făcut un efort comun de redescoperire a României și a românului. Să ne analizăm cu luciditate defectele și calitățile. Să facem numai ceea ce ni se potrivește. Să ne bazăm pe tradițiile noastre verificate în timp. Să facem urda noastră, telemeaua noastră, bucătăria noastră. E bun kaiserul, dar și cârnațul de Pleșcoi. E bună șunca de Praga, dar e bună și pastrama noastră de oaie. E bună șampania, dar și vinurile noastre. Și așa mai departe.

C.I.U: În Constituția SUA este consfințit dreptul la Fericire… La noi?

L.S: Dreptul la fericire e un drept natural, nu trebuie consfințit în nicio Constituție. Nu cred că elvețienii au în constituția lor un articol despre fericire, dar se simt destul de bine.

 C.I.U: În ultimul timp, asistăm, de cele mai multe ori neputincioși, la desacralizarea unor scriitori care ne-au înfrumusețat copilăria, adolescența și chiar maturitatea….Este mereu nevoie, oare, să aruncăm la gunoi toate ideile, toți oamenii în care am crezut?

L.S: Aici e treaba Ministerului Culturii, a Ministerului Educației și Învățământului, a Academiei Române, a Televiziunilor, posturilor de radio naționale și regionale, a Bisericii, a Editurilor: să apere scriitorii naționali. În Franța, librarii sunt scutiți de impozite într-un procent semnificativ dacă vând operele clasicilor francezi, ale scriitorilor francezi. În Germania librăriile acordă premii anuale, substanțiale scriitorilor germani. Fiecare țară își apără cultura. Dacă scoatem din programa școlară scriitorii noștri canonici, e clar că îi aruncăm la gunoi cu ideile lor cu tot. Demitizăm, dar nu remitizăm. Și mai e ceva: nu ne prea cunoaștem patria – istoria, geografia, etnografia. Avem nevoie de adevăr, dar și de legende. Câți moldoveni, ca să nu zic români, știu ceva despre lupta de la Hindău, de Ștefan I Mușat, cel căruia i-a scris cuvinte de suflet săpate pe piatra de mormânt Marele Ștefan cel Mare și Sfânt? Câți știu ceva de biserica mausoleu de la Războieni, ridicată de Ștefan cel Mare? Nu știm mai nimic despre cronicari, despre Petru Cercel, despre Dimitrie Cantemir, despre Milescu Spătarul… Nu știm multe lucruri despre geografia noastră. Știe cineva câte vârfuri de peste 2000 de metri se găsesc în Masivul Parâng? Și atunci să ne mirăm că alții ne hulesc, ne desacralizează? Nu sunt un regalist, dar Regina Maria și Regele Ferdinand au fost memorabili în multe situații, chiar eroi.

JURAMANTUL LUI HOMER (56)

C.I.U: Unii care nu știu să scrie afirmă (în apărarea neputinței lor) că a scrie mult înseamnă grafomanie… Se confundă adesea termenii prolificitate cu grafomania. Ai putea să le recomanzi ceva celor care, neavând operă, se ocupă cu denigrarea?

L.S: E drept că există un dicton latin care spune non multa, sed multum. Prin urmare cantitatea nu ține loc de calitate. Totuși nu pot să-mi imaginez un Hugo, un Goethe, un Dostoievski, un Balzac cu o operă restrânsă la 2-3 volume. Se spune că din Balzac rămân viabile cam șapte romane din cele peste o sută, iar din Flaubert cam tot atâtea. Se poate. Dar valoarea nu ține cont de dimensiunile comensurabile. Sunt scriitori care au rămas în literatură, în conștiința oamenilor scriind o singură carte. Alții rămân prin integralitatea operei lor. Să ne gândim la Jules Verne, la Mihail Sadoveanu. Sadoveanu ar fi rămas în literatură scriind doar Baltagul. Sau Frații Jderi. Dar a scris și Creanga de aur. Și Dumbrava minunată. Și atâtea alte pagini antologice. Eu cred că fiecare trebuie să-și plivească propria grădină. Cine seamănă vânt, nu culege nimic. Nici măcar furtună…

C.I.U: Ti-am observat adesea dăruirea cu care participi atât la bucuriile, cât și la durerile oamenilor. Această atitudine este un dar de la Dumnezeu sau Înțelepciune?

L.S: Nu știu, sincer. Mă bucur de fiecare biruință umană, fie că este a mea sau a altora. Dacă tu scrii o carte mare, e și bucuria și mândria mea. După cum mă întristează orice eșec al cuiva. Când îmi moare un prieten, nu știu cum să mă comport. Refuz să cred că a murit. Aș vrea să nu mă duc să-i aduc un ultim omagiu. Aș vrea să-l am în minte, așa cum era în timpul vieții. Nu știu dacă asta e înțelepciune. Refuz să cred că oamenii pot muri, că mor. Dacă va fi să mor, aș vrea ca totul să se petreacă fulgerător, să nu am timp să mă răzgândesc. Dumnezeu nu face daruri. Ne lasă să alegem noi. Ne dăruiește lumii ca oameni liberi. Bucurându-mă de bucuriile tale, și de bucuriile mele mă bucur de două ori. Jean Giono are un roman cu un titlu superb Que ma joie demeure (Să-mi rămână bucuria…) Asta e: să-ți rămână bucuria – asta e esența vieții. Să-ți trăiască și să-ți cânte pasărea fericirii. Dar cum ar fi să mă întristez de bucuria sau victoria cuiva? E ceva ce nu pot înțelege. Dacă aș fi într-un concurs și aș ieși pe locul doi, m-aș strădui ca data viitoare să fiu eu cel mai bun. Și aș felicita călduros, sincer, învingătorul. Poate și pentru că el, învingătorul, mi-a arătat limitele.

C.I.U: Citind cărțile tale, în care aduci multe noutăți, în care experimentezi unele metode noi de creație, n-am întâlnit totuși experimente literare de genul romanului „Femeia în roșu”, scris, ca să zicem așa, la trei mâini de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș. Ești de acord, în general, cu modernul în artă, dar despre acest caz (după mine este chiar un caz) ce ai putea afirma?

L.S: Se poate cânta la pian și cu trei perechi de mâini. Întrebarea e: se cântă mai bine? Se poate scrie orice, oricând, oricum. Romanul e o specie proteică. Poate fi picaresc, realist, total, inițiatic, ezoteric, oniric, cu cheie, polițist, fantastic, miraculos, gotic, negru, poematic, baladesc, fluviu, istoric, simbolic, parabolic, în versuri, poate fi epistolar, poate lua forma unui jurnal. Este o specie haplologică, putând înghiți versuri, nuvele, schițe, chiar piese de teatru. Un șarpe poate înghiți un bou, poate lua la un moment dat forma boului, dar în final rămâne tot șarpe. Țin minte o întâmplare cu Călinescu: a fost invitat să se alăture colectivului care elabora Istoria literaturii române (Editura Academiei). A adus un elogiu geniului colectiv, susținând că mai multe capete gândesc mai bine decât unul singur și fiind sigur că opera colectivă va fi mai bună decât Istoria sa din 1941 pe care o scrisese singur. Era o ironie, știa bine că Istoria literaturii de la origini până în prezent nu poate fi depășită de o operă colectivă… Brontozaurii au două capete, dar nu gândesc mai bine decât omul. Nu cred că în artă individualitatea poate să dispară sau să fie inferioară operei colective.

C.I.U: Ce crezi despre tânăra generație de scriitori? Va duce ea, generația aceasta, literatura noastră spre culmi? Se profilează un alt Eminescu, alt Caragiale, alt Creangă etc.?

L.S: Categoric, nu. Dincolo de genialitatea lor, scriitorii amintiți de tine se circumscriu totuși unei perioade pe care, din comoditate, o numim Epoca marilor clasici. Dar să fim optimiști. Oricând se pot naște și apoi impune scriitori care să împrumute unei epoci numele lor.

JURAMANTUL LUI HOMER (55)

C.I.U: Mă gândesc adesea la multele cărți scrise de tine… Mă sperie timpul îndelungat petrecut în fața foii albe de hârtie….De unde atâta putere de muncă? Pentru viața ta personală mai găsești timp?

L.S: Cititul și apoi scrisul au devenit pentru mine, de mic copil, un mod de a exista. Chiar dacă mi-au plăcut și sporturile: șahul, fotbalul, înotul, alergările, voleiul, handbalul, baschetul, schiatul, patinajul, canotajul… Mi-a plăcut natura și am considerat-o întotdeauna complicea mea. Mă relaxează muntele, pădurea, râul. Am ieșit cu plăcere în natură. Dar dacă ar trebui să stau undeva două sau trei zile, fără să citesc sau să scriu, plăcerea ar deveni o tortură. Îmi plac dialogurile cu oamenii vii, îmi plac femeile inteligente, frumoase, cele care curg, le consider cel mai incredibil dar pe care ni-l face natura, îmi place să călătoresc, prin țara mea, pe care o cunosc bine și prin lume. Am într-adevăr o disciplină a muncii remarcabilă, pot lucra cu ușurință 10-12 ore pe zi fără să resimt oboseala, nu-mi place să pierd timpul, de pildă la un „pahar”, nu beau și nu îmi plac bețivii, nu merg la manifestații sportive, politice, sociale, nu-mi plac comitetele și comițiile, deși câteodată nu pot să le evit, dorm destul de puțin, dar de obicei dorm bine, încerc, dacă e posibil fac două sau mai multe lucruri deodată. De pildă, fac „pași”, aleg locuri mai puțin umblate, evit traversarea străzilor, mașinile, mă gândesc la proiectele mele culturale, la cărțile nescrise, fac cumpărături. Încerc să învăț cât mai mult de la oameni, uneori un om îți poate spune, în zece minute, mai mult decât o carte. Îmi place să călătoresc cu trenul, pentru că pot privi în liniște peisajul. Am mai explicat: am început să scriu mai mult începând din 1996, când am avut un carcinom renal și o nefrectomie totală stângă. De atunci am publicat cel puțin o carte pe an. De atunci am început să respect scriitorul din mine.

C.I.U: Prin Marea ta Operă (și nu exagerez-este într-adevăr mare) și prin valoarea ei, ți-ai putea permite să nu fii modest și să nu te intereseze scriitorii „mici”… Cum reușești să rămâi normal, onest și dornic de a ajuta pe cei care sunt la începuturi?

L.S: Nu există scriitor mare sau mic. Există cărțile mai mari sau mai mici. Un scriitor poate scrie oricând o capodoperă. Mă interesează orice scriitor, proiectele sale și de multe ori am dat sau am primit sugestii pentru o carte sau alta. Nu sunt nici modest, nici orgolios. Sunt așa cum sunt și nu mă voi schimba niciodată. Să-ți dau un exemplu. Devenisem Directorul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național al județului Neamț. Adică un fel de șef, cu birou propriu, cu secretară, cu program de audiențe. Un fost coleg de navetă m-a întrebat cum poate ajunge la mine, când pot să-l programez. I-am răspuns sec: „Niciodată!” Omul a pălit puțin, dar eu am continuat: „Cum? Am fost colegi de navetă, împărțeam împreună un loc în autobuz, mâncam amândoi dintr-un covrig și mă întrebi dacă și când te pot primi în audiență? Oricând. Numai să-mi dai un telefon în prealabil, să nu fiu cumva pe teren. Audiențele le-am fixat pentru oamenii care vin de departe, de la zeci de kilometri. În orele de audiență eu sunt obligat să fiu la sediu, să le rezolv problemele…” Colegul a continuat: „Ei, oamenii ajunși în funcții se mai schimbă!” „Eu, nu!” Și nu m-am schimbat. Un alt exemplu. Eram Consilierul Președintelui Consiliului Județean Neamț, Ioan Onisei. Veneau primarii de comună la Președinte să rezolve treburile localității. Poposeau de obicei întâi pe la mine. Mi se confesau. Îi sfătuiam cum să procedeze, îi mai ajutam în conceperea și realizarea unor proiecte cu parteneri străini, proiecte europene. Erau plini de bunăvoință, dar nu aveau experiență. Oamenii au încercat să se revanșeze: îmi strecurau pe sub birou câte un cartuș de țigări străine, o sticlă de băutură. M-am supărat pe ei și i-am amenințat că nu mai discut cu ei, că nu-i mai ajut cu nimic. Atunci au schimbat tactica: îmi aduceau brăduți de Crăciun. Într-un an mi-au adus 24. Le-am spus că au tăiat o pădurice și că nu se face. Apoi m-au invitat „să vin cu doamna mea în vizită în comuna lor, ca oaspete de seamă, măcar o săptămână”. Le-m făcut un calcul: 7 zile x 70 de comune (cât avea la acea oră județul Neamț) dădeau 490 de zile, adică mai mult decât sunt într-un an. Și asta dacă nu luăm în calcul zilele când trebuia să fiu la serviciu. Dar trebuie să spun că m-am bucurat de respectul lor și, ori de câte ori ajungeam într-o comună, eram primit cu bucurie și rezolvam rapid treburile pentru care mă dusesem. Revenind la scriitori: eu cred că toți scriitorii sunt egali între ei, fiind creatori. Ne diferențiază vârsta, experiența, cultura. Dar un scriitor cu 20 de ani mai tânăr decât tine are teoretic posibilitatea să scrie, în timp, opere mai valoroase decât a ta. Și atunci? Doar două lucruri mă deranjează: primind multe cărți, nu am posibilitatea de a scrie în timp util despre fiecare, așa cum s-ar cuveni. Cine îți dăruiește o carte, o face din prețuire, dar și cu speranța că o vei citi-o și vei scrie despre ea. Al doilea lucru: sunt unii scriitori care cred că, insistând, te vor obliga să scrii mai repede despre ei. Incredibil la ce recurg: la șantajul sentimental, adică vorbesc cu un prieten care să vorbească cu mine, îmi trimit prin poștă bani odată cu cartea (s-a întâmplat în câteva rânduri), scriu ei despre tine (obligându-te astfel să scrii și tu despre ei), îți dedică poezii sau chiar cărți etc. Îmi închipui ce se întâmplă cu un critic literar care chiar numai asta face!

JURAMANTUL LUI HOMER (54)

C.I.U: În ultimul timp, și nu numai, la noi, literatura, artele în general, sunt decăzute de la rangul lor aristocratic… Aceasta se întâmplă doar din cauza democrației sau democrației prost înțeleasă de cei care o propovăduiesc? Vezi vreo salvare?

L.S: Literatura, artele în general au decăzut pentru a face loc politicului. Înainte vreme un prim-ministru se numea Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga. Adică scriitori, oameni de cultură. Acum… E vina mea că nu am citit încă operele complete ale lui Victor Ponta, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă, Ludovic Orban, Dacian Cioloș, Florin Cîțu… Artele s-au prostituat, au devenit slujnicuțe pe lângă Neica Nimeni. Triumfă manelele, se practică o cultură de gang, de mahala. Sincer, nu prea văd o soluție pe termen scurt. Atâta timp cât avem seriale cretine motivându-se că: numai așa ceva vrea publicul!, au audiență, rating etc. Avem numai vedete, staruri, iar știrile transmise se referă la silicoane, la despărțiri și împăcări de pițiponci și pițipoance. Se scrie mai mult de Vulpița decât despre Ana Blandiana, de „Prodanca” decât de Ana Aslan. La fel se întâmplă și cu traducerile. Jumătate din cărțile editate au titluri imposibile și conținut aiuristic. Intelectualii autentici se retrag în cochiliile lor, scârbiți de spectacolul dezolant. Limba română îmi devine tot mai necunoscută, fiind un ghiveci nefiert de termeni „internaționali”.

C.I.U: A existat, în ceea ce te privește, relația Ucenic-Maestru?

L.S: Categoric, da. În afară de profesori, pe care i-am amintit deja, au fost ziariștii sau alți adulți care m-au format ca om. Aș aminti cu drag de câțiva. Mai întâi învățătoarea mea Elena Munteanu. A fost ca o mamă pentru noi toți. Exigentă, tăioasă, duioasă, visătoare, iubindu-ne ca pe copiii ei. Dreaptă. Odată ne-a pedepsit pe toți băieții pentru că ne-am răzbunat pe tiranul clasei, Virgil, un copil handicapat, mai mare ca noi cu vreo trei ani și care își făcuse obiceiul să ne tortureze pe rând, în fiecare pauză, fată sau băiat. Fetele era trase de păr, băieții de urechi, până când acestea deveneau vinete. Ne-am organizat, am traversat strada și am tăiat niște nuiele de corn. În momentul în care s-a apropiat de următoarea victimă, am tăbărât pe el. L-am lovit cu acele nuiele peste față, peste brațe, pe tot corpul. L-am lovit până a căzut. Apoi a făcut o criză de epilepsie, cu bale la gură, cu ochii dați peste cap. Învățătoarea a intrat în clasă, s-a dus la el și i-a vorbit blând, ca o mamă. Apoi cu ochii înroșiți de lacrimi care nu căzuseră, dar îi arsese sclerotica, ne-a întrebat : „Ce i-ați făcut ? De ce l-ați bătut?” Văzuse și ea urma vergilor de pe față… Am luat eu cuvântul. Am povestit despre ce ne făcea el nouă, cum ne pedepsea în fiecare pauză și cum am hotărât să luptăm cu el. „Și de ce nu mi-ați spus și mie?” Apoi ne-a pedepsit, dându-ne peste palma întinsă cu nuiaua de corn. Durea al naibii, dar nimeni nici nu a clipit. Eram mândri, dar și speriați de ce i se întâmplase lui Virgil. Mama lui a venit la școală, a făcut ceva scandal, dar până la urmă și-a cerut ea scuze, când a aflat toată povestea. Apoi am primit toți în dar de la Virgil un pahar de plastic, personalizat, semnat Virgil… Altă dată, fugind pe coridor, urmărit de un găligan dintr-o clasă mai mare, am dat peste învățătoarea mea, care tocmai ieșise din cancelarie. Am trântit-o jos, și ea s-a rănit la buze, buza de sus i s-a despicat și sângera puternic. Nu m-a certat, mă iubea și mi-a spus-o peste două săptămâni: „Uite, nu mai fi supărat. Rana s-a vindecat. Mi-a rămas un semn alb, dar voi ști că e de la tine.” Sau odată, de 8 Martie, venisem cu un mărțișor mai deosebit, o broscuță verde pictată, în relief pe o bucățică de sticlă. Și-a pus mărțișorul pe piept, alături de celelalte. Unele mărțișoare erau din argint, altele chiar suflate cu aur. Al meu era unul dintre cele mai modeste. Plimbându-se printre bănci, mărțișorul meu i s-a desprins de la piept. L-a ridicat cu grijă, l-a sărutat și mi-a spus: „E cel mai frumos mărțișor!” Nu știu dacă Doamna Elena Munteanu mai trăiește sau nu. Ar trebui să aibă în jur da 90 de ani. Profesoara mea de română, Elena Stoican era moață din Bucium și îl iubea pe Blaga. Eram elevul ei preferat, olimpicul, îl iubeam amândoi pe Blaga care încă nu se studia la școală. Am văzut la ea poeziile lui Blaga copiate de țărani, circulau ca poezii populare, anonime. Îmi pare rău că nu am unul din acele documente umane de mare preț, extraordinare. Soțul doamnei Stoican era Directorul Teatrului din Petroșani și prin el am făcut rost de textele dactilografiate ale pieselor lui Lucian Blaga. Când a trebuit să-l predea pe Blaga, era prima dată când Blaga se preda la școală, după ani și ani, doamna Stoican a spus: „Du-te și predă tu de la tablă lecția despre Blaga. Știi mai mult despre el decât mine.” Și s-a așezat cuminte în bancă, pe locul meu. Am predat poezia lui Blaga, cred că a fost o lecție reușită și, pentru mine, de neuitat. Altădată, jucând fotbal, am tras un șut mai puternic și mingea a intrat pe fereastra ei, lăsată deschisă. Mingea a căzut într-o oală uriașă în care era zahăr topit. Câțiva stropi au atins-o, făcându-i bășici mari pe mâini. M-am dus să recuperez mingea și am văzut dezastrul. Nu a spus nimic, mi-a arătat doar mâinile, lacrimile îi curgeau pe obraji. M-a văzut alb la față și mi-a spus: „Nu te speria. Nu e nimic, trece.” Dar poate cea mai semnificativă întâmplare s-a petrecut atunci când preda Arghezi. Eram la Psalmi și nu știu de ce, nu învățase nimeni lecția. Ne-a dat un extemporal și ne-a spus: „Scrieți doar versuri din Psalmi. Pentru fiecare vers veți primi două puncte.” Știa ea ce știa. Mi-am amintit doar două versuri. Deci aveam să iau un 4. Atunci mi-a venit ideea să scriu eu un psalm și să-l atribui lui Arghezi. Am scris deci: „Mi s-au închegat visele în matrițe / Sunt cel mai fericit alchimist / Forme mate ale lumii pestrițe/ Au acum străluciri de-ametist”. Și am datat poezia: Psalm, în „Luceafărul”, septembrie 1959. Vezi, Doamne, citasem dintr-un psalm inedit! A doua zi am primit rezultatele: luasem, bineînțeles, nota 4, dar doamna Elena Stoican îmi răspunsese tot în versuri, tot patru versuri, folosind chiar rimele mele, atâta doar că a înlocuit „ametist” cu „trist”. Bineînțeles că nu a trecut notele în catalog, dar de atunci nimeni nu a mai venit la română cu lecția neînvățată. Maeștri au mai fost pentru mine dirigintele Ghiță Pop, profesor de sport, dar care iubea literatura și care, atunci când ne-am despărțit, după bacalaureat, mi-a dăruit „Portret al artistului în tinerețe”; profesorul de matematici Ioan Butulescu, profesoara de biologie Septimia Kraus, profesoara de geografie, doamna Claudia Constantinescu. Când m-am văzut ultima oară cu doamna Constantinescu, terminasem facultatea, locuiam la Piatra-Neamț și ne-am întâlnit pe stradă. M-a invitat la ea acasă, m-a descusut, apoi mi-a dăruit un coral uluitor, semănând cu cornul unui cerb alb din vis. Mi-a spus că îl primise de la o fostă elevă a ei care îl adusese din Marea Roșie. Mi-a spus: „Acum pot să-ți spun. Ai fost cel mai bun elev al meu din sutele, miile de elevi pe care i-am avut”. Am roșit puternic, eram gata gata să-i spun că eu nu învățasem niciodată la geografie, nu deschisesem vreodată un manual, dar citisem enorm despre toate, de la climă la epoca mezozoică, despre Amazon sau Nil, despre orașele Europei, despre Siberia. Puteam să vorbesc ore întregi despre dinozauri, despre Țara de Foc, despre Africa… Dar maeștri mi-au fost și ziariștii de la Steagul roșu: Constantin Pascu, Traian Műller, Viorel Teodorescu, Radu Selejan, Dan Manlup Dan. Îmi arătau un respect incredibil, mă considerau colegul lor. Mă pregăteau pentru această meserie grea, dar frumoasă, îmi dădeau rubrici în ziar, aveam una care se numea „În reverber” în care publicam foiletoane. Odată, l-am întrebat pe profesorul Pascu, dacă m-aș putea revanșa vreodată pentru tot ce făcea pentru mine și el mi-a spus zâmbind: „Cândva vei întâlni un tânăr de valoare. Îl vei sprijini în afirmare, așa cum o fac eu acum cu tine. Și când el îți va pune întrebarea pe care mi-ai pus-o acum, amintește-i de numele meu.” Radu Selejan mi-a făcut un prim portret de scriitor publicat (eram elev în clasa a XI-a); Dan Manlup Dan mi-a vorbit pentru prima dată de rezistența din munți… Dintre scriitori, mari maeștri mi-au fost: Alighieri Dante, Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio, Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Umberto Eco, Homer, Ryonosuke Akutagawa, Dino Buzzati, Miguel Cervantes, William Shakespeare, Feodor Dostoievski, Lev Tolstoi, Victor Hugo, Gerard de Nerval, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Gustave Flaubert, Honore de Balzac, Stendhal, Daniel Defoe, Jorge Luis Borges, Ernesto Sabato, Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa, Alejo Carpentier, Pablo Neruda, Rainer Maria Rilke, Herman Hesse, Patrick Suskind (Parfumul), H.C. Andersen, Franz Kafka, Marcel Proust, Andre Gide, Albert Camus, Ismail Kadare, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Zaharia Stancu, Marin Preda, George Coșbuc, Ion Luca Caragiale, Mateiu Caragiale, Ion Creangă, Petre Ispirescu și mulți, mulți alții. Dar scriitorii care mi-au fost cu adevărat maeștri, de la care am învățat enorm, cu care am avut dialoguri esențiale au fost Ioanid Romanescu, Romulus Vulpescu, Laurențiu Ulici, Dumitru Radu Popescu, George Munteanu, Marian Popa, Savin Bratu, Paul Cornea, Sorin Mărculescu, Matei Călinescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Romul Munteanu, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Nicolae Dan Fruntelată, Octavian Paler. Despre întâlnirile și întâmplările cu ei s-ar cuveni să scriu o carte și poate o voi scrie… Să dau doar trei exemple. Eram la editura Junimea, când m-am întâlnit cu poetul Ioanid Romanescu. Mi-a luat manuscrisul, era dactilografiat, m-a întrebat dacă mai am vreun exemplar, m-a salutat și a dispărut. Peste o săptămână a apărut în SLAST (Suplimentul Literar al Scânteii Tineretului) un articol semnat de Ioanid Romanescu în care mă recomanda ca poet, vorbind despre faptul că sunt la tabloul de comandă al poeziei, ca am mai multe volume needitate. Erau publicate și câteva poezii. Abia ne cunoșteam și a ținut să salute în acest fel un nou poet. Cu Adrian Păunescu am avut mai multe întâmplări, dar merită să evoc una. Un senator, Marius Munteanu, m-a rugat să-l prezint pe Adrian Păunescu, în două spectacole, la Roman și la Piatra-Neamț. Am crezut că glumește. Adrian Păunescu se prezenta el însuși într-o manieră unică, nu trebuia să-l prezinte cineva. Am înțeles că fiind totuși și senator, avea nevoie de… mă rog. Înainte de spectacolul de la Piatra-Neamț, de la Teatrul Tineretului m-a întrebat dacă cred că el va rămâne în Literatura română, că nu va fi uitat. Am răspuns prompt: „Da!” „Vei rămâne!” A fost mirat de promptitudinea mea și m-a întrebat de ce cred asta. I-am spus că, în cimitirul Eternitatea din Piatra Neamț doar trei poeți aveau versuri pe morminte: Eminescu, Coșbuc și… Adrian Păunescu. S-a roșit, apoi m-a rugat să mergem să vadă cu ochii lui. Eram cu un sfert de oră înainte de spectacol, dar i-am făcut pe plac. A ajuns la mormânt, și-a văzut versurile săpate în marmură, a mângâiat tandru portretul mortului, a păstrat un moment de reculegere și apoi mi-a spus cu o vece stinsă: „Să mergem!” Inutil să mai spun că spectacolul lui la Piatra-Neamț a fost unul memorabil. Și în fine, o întâmplare cu Ion Gheorghe. Ajuns la Piatra-Neamț, ne-am întâlnit și mi-a spus că vrea să scrie o carte intitulată Poeme cu martori. M-a rugat să-l duc undeva în județ, să găsească un „subiect” pentru un poem. Cererea lui era una neobișnuită. M-am gândit puțin și i-am propus să mergem la Tazlău, o comună pe care o cunoșteam foarte bine. Am mers să ne întâlnim cu Maria Pâsoi Zavate, fosta soție a haiducului Baltă. Am fost primiți cu prietenie și femeia ne-a povestit câte în lună și stele. Câteva întâmplări spectaculoase, poetice le cunoșteam și credeam că îl vor interesa. Ion Gheorghe tăcea, nu părea impresionat de nimic. A venit și soțul femeii care era pădurar și i-a oferit spre vânzare o blană de vulpe roșcată, frumoasă. Ion Gheorghe a încercat blana ciupind părul cu două degete. „Nu o iau pentru că a fost otrăvită și îi cade ușor părul…”Apoi femeia i-a povestit că ea vede foarte bine noaptea și că vin la ea fiare gestante pentru prima oară, ca să le învețe cum să nască. Poetul s-a însuflețit, a pus câteva întrebări bine țintite. Am mai stat câteva minute și am plecat mulțumiți. Am ajuns la mănăstirea Tazlău, ctitorie a lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Ion Gheorghe a vrut să intre la mănăstire, să se întâlnească cu preotul. Era un preot tânăr, pe care nu îl cunoșteam. Acesta, amabil, ne-a arătat mănăstirea care urma să fie picată și ne-a invitat apoi la casa parohială. Acolo am văzut ceva incredibil: sute de soiuri de fasole, boabe de toate culorile și mărimile, puse la uscat, peste tot: albe, sinilii, galbene, roșii, maronii, pistruiate, vinete, aproape negre. Mii, zeci de mii de boabe. Ion Gheorghe nu a spus nimic, a ajuns în București și peste mai puțin de un an a apărut o carte excepțională de poezie, intitulată CONDICA ÎN VERSURI, în 1987, la CARTEA ROMÂNEASCĂ. Printre alte poeme extraordinare, precum Omulețul de Voroneț, Hronicul ticăloșilor sau Ruptul Cetinii, erau Zugrăvitele fasoli și Mama fiarelor, poeme scrise și gândite la Tazlău. Am văzut „pe viu” cum acționează, gândește și simte un mare poet.

JURAMANTUL LUI HOMER (53)

C.I.U: Poezia a fost adesea definită ca o „mare zădărnicie”, o simplă inutilitate, iar Carl Sandburg afirma că „poezia este jurnalul unui animal marin care trăiește pe uscat și ar vrea să zboare”… Am făcut această introducere și mă pregăteam să te întreb ce este poezia, după tine, când am găsit, din întâmplare, una dintre definițiile tale:„…genii nu puteau fi decât poeții, poezia fiind expresia ultimă, sublimă a unui discurs uman, un prediscurs (prin ritm) divin”. Cum altfel ai mai putea să te pronunți despre poezie?

L.S: Dacă aș ști ce este poezia, nu aș mai scrie poezie. Cred că e în primul rând o stare de grație a omului, o înnobilare a sa. Am dat multe definiții poeziei, dar evident toate sunt false sau parțiale. Încă nu știu ce este poezia.

C.I.U: Proza, prozaismul în lirică….Valejjo spunea: „E o zi atât de tristă, încât versul cade în proză”. Poezia ta are astfel de „suferințe”?

L.S: Da. Uneori, poezia decade sau se înalță în proză. E greu se stabilit un hotar ferm între ele.

C.I.U: Ești adeptul Modelor și Modelelor literare?

L.S: Nu: modele și modelele înseamnă limitare, spirit gregar, aliniere. Rețetă.

C.I.U: Ai practicat în vreun fel poezia patriotică? Prezentul și viitorul acesteia în România? Să ne amintim că prietenul nostru, Emilian Marcu, a avut curajul s-o repună în drepturi și a avut, are succes.

L.S: Cred că toată poezia mea este patriotică. Nichita Stănescu credea că cel mai patriotic vers din literatura română este: „Nu credeam să învăț a muri vreodată”. Când scriu despre cuvânt, scriu poezie patriotică. Când scriu despre limba română, scriu poezie patriotică. După cum poezie patriotică este și cea despre munte, râu, câmpie, pădure, cer, oameni. Emilian Marcu este un mare poet. E urmașul lui Ion Gheorghe și al lui Ioan Alexandru, a lui Adrian Păunescu și Nichita Stănescu. Dar și Emil Brumaru scrie poezie patriotică. Și Șerban Foarță. Și Gherghe Simon. Și Ana Blandiana. Și Ileana Mălăncioiu. Aproape toți poeții scriu și poezie patriotică. Atunci când sunt în formă.

C.I.U: Legăturile tale cu Partidul Comunist Român? Și-ar putea cineva permite să te apostrofeze cu afirmația „Ai fost un comunist adevărat, un scriitor al „epocii de aur”?”

L.S: Nu am fost membru al Partidului Comunist Român. Nu am fost și nu voi fi membru al vreunui partid politic, nici măcar al unui partid ecologist sau al verzilor cum se mai spune. Pentru că „partid” înseamnă „parte” și eu vreau să fiu un om întreg.

C.I.U: Vremurile de atunci, pentru tine, pentru prietenii tăi, au fost și bune sau chiar foarte bune în unele direcții?

L.S: Și da și nu. Pentru că se publica foarte greu, cred că se publica o literatură de valoare, cu unele excepții, desigur. Gândește-te numai la ce prozatori am avut! Pot oricând evoca 20-30 de nume. Nu cred că, dacă ai încerca astăzi să numești 20-30 de prozatori de același calibru, vei reuși. Existau apoi Centrele de librării. Acum ele nu mai există și e o adevărată aventură să afli și să intri în posesia unei cărți bune. Se citea mai mult, pentru că lumea nu avea atâtea „atracții”. Dar cred că acum e mai bine, în multe privințe. Deplâng însă plecarea românilor în străinătate. Toți suntem vinovați pentru asta!

JURAMANTUL LUI HOMER (52)

C.I.U: Ce Mari Prieteni ai avut și mai ai în Literatură? Dar în lumea comună?

L.S: Dintre scriitori aș menționa câțiva, într-o ordine aleatorie: Răzvan Teodorescu, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Dumitru Radu Popescu, Adrian Dinu Rachieru, Mircea Martin, Matei Călinescu, Corneliu Sturzu, Ioanid Romanescu, George Vulturescu, Nicolae Băciuț, Calistrat Costin, Dumitru Brăneanu, Romulus Vulpescu, Dorin Ploscaru, Gheorghe Simon, Florentin Popescu, Nicolae Dabija, Victoria Fonari, Valeriu Butulescu, Lucian Vasiliu, Daniel Drăgan, George Țărnea, Ion Lăncrănjan, Paul Cornea, George Munteanu, Constantin Parascan, Cecilia Moldovan, Ioan Dănilă, Cristina Ștefan, Valeriu Stancu, Emilian Marcu, Constantin Dram, Cezar Țucu, Cristian Livescu, Mihai Merticaru, Constantin Munteanu, Constantin Tomșa, Gheorghe A. M. Ciobanu, Mircea Bostan, Violeta Lăcătușu, Ștefan Damian, Valentin F. Mihăescu, Gabriel Năstase, Ion Țugui, Călin Ghețu, Fănuș Băileșteanu, Ironim Munteanu, Radu Selejan, Alexandru Mihăilă, Dan Gabriel Arvătescu, Silvia Măndășescu, Eva Lazea, Ștefan Cotoros, Nicolae Sava, Ioan Ouatu, Elisabeta Vartic – Cristea, Ștefan Mitroi, Tudorel Radu, Constantin Ardeleanu, Viorel Savin, Victor Stan, Geta Stan Palade, Ecaterina Petrescu Botoncea, Culiță Ioan Ușurelu, Gheorghe Andrei Neagu, Ion Apostu, Costi Toma, George Cornilă, Cassian Maria Spiridon, Ioan Holban, Monica Manole, Cornel Paiu, Andreea Andrușcă, Mircea Scarlat, Benedict Sauciuc, Vasile Checheriță, Nicolae Boghian, Gheorghe Ene, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Sorin Preda, Lucia Olaru Nenati, Daniel Corbu, Laurențiu Ulici, Eugen Uricaru, Florea Firan, Ioan Lascu, Petru Isachi, Leonida Teodorescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Constantin Horia Alupului, Viorel Nicolau, Daniel Dieaconu, Constantin Severin, Sabina Fânaru, Ion Rotaru, Eugen Simion, Mihai Hanganu, Dan Iacob, Constantin Bostan, Gheorghe Pituț, Sorin Mărculescu, Cornel Popescu, George Bălăiță, Sergiu Adam, Radu Cârneci, Alexandru Mușina, Al. I. Brumaru, Mircea Martin, Costel Bunoaica, Viorel Dinescu, Mihai Știrbu, Ioan Dobreanu, Virgil Răzeșu, Radu Florescu, Emil Nicolae, Valentin Ciucă, Constantin Ciopraga, Al. Husar, Doru Scărlătescu, Petru Ursache, Liviu Apetroaie, Marius Alexianu, Andrei Petruș, Teodor Codreanu, Traian Műller, Grete Tartler, Martin Abramovici, Gheorghe Achiței, Alexandru David, Constantin Pascu, Ioanichie Bălan, Ioana Mihaela Balaban, Gheorghe Hibovski, Uta Siegrid König, Mihai Emilian Mancaș, Alexandrina Camelia Mancaș, Theodor Valahil Moraru, Victor Munteanu, Mihai Niculiță, Cornel Nicoară, Luminița Ploaie, George Podani, Ada Popovici, Constantin Prangati, Elena Vulcănescu, Mircia Zaharia, Mihaela Ciubotariu, Claudia Maria Mitră, Elena Vulcănescu, Luminița Ploaie… Mă opresc doar la ei, din două motive: ei mi-au venit primii în minte și, dacă aș mai fi continuat, aș mai fi avut nevoie de încă multe pagini. Dintre cei din „Lumea Comună”, adică „nescriitori”: Violeta Dinu, Camelia Radu, Mariana Papară, Doru Ulian, Mircea Răsvan Ciacâru, Florin Mircea Zaharescu, Cristinel Ionel Prisacaru, Dumitru Bostan, Dumitru Mosor, Dumitru Bezem, Ioan Roșca, Doina Dașchievici, Aurel Stanciu, Dumitru Mosor, Iosif Haidu, Oana Gavriliu, Ștefan Potop, Gheorghe Dumitroaia, Gheorghe Radu, Aurel Manole, Gutiera Prodan, Carmen Cărăușu, Carmen Cărbunariu, Victor Cobzac, Emil Neagoe, Tincuța Neagoie, Ioan Strătilă, Luigi Bodo, Elena Ionescu, și mă opresc, pentru că această pagină devine o carte de telefon. Nu am trecut în această listă actorii, juriștii, funcționarii administrativi, oamenii politici, profesorii, învățătorii, inginerii, librarii, bibliotecarii, oamenii de știință, oamenii de afaceri…

JURAMANTUL LUI HOMER (51)

C.I.U: Te regăsești, de obicei, în cele spuse sau scrise despre tine și despre cărțile tale?

 L.S: Da. Cronicile coincid de multe ori cu ce cred eu despre cartea respectivă. Deși uneori am surpriza ca un critic să observe lucruri pe care eu nu le-am remarcat sau nu mă gândisem. Așa a fost cu cronicile lui Laurențiu Ulici, Ioanid Romanescu, Vasile Spiridon, Ioan Dănilă, Constantin Dram, Alexandru Dan Condeescu, Valentin F. Mihăescu, Mircea Dinutz, Cristian Livescu, Al. I. Brumaru … Despre mine ca persoană s-a scris mai puțin, a făcut-o inspirat Constantin Tomșa în monografia sa despre mine, au mai fost unele aprecieri, dar în general s-a vorbit despre operă…

C.I.U: Știu că la facultate ai avut colegi talentați. Care este statutul lor astăzi?

L.S: Din păcate, nu mai știu mare lucru despre colegii mei. Și așa cum spuneam, mare parte dintre ei sunt morți. Unii, supraviețuitorii, sunt cercetători, profesori universitari, ziariști. Dar pentru că nu știu prea multe detalii exacte despre ei, nu vreau să mă pronunț.

C.I.U. Gândindu-te la activitatea literară pe care ai avut-o, o ai, și la ceilalți colegi, crezi că soarta ți-a fost favorabilă? Întotdeauna?

 L.S: Nu m-am gândit niciodată la asta. Am scris ce am vrut, am publicat cărțile fără mari probleme, deci, din acest punct de vedere, soarta mi-a fost favorabilă. Poate a fost o șansă pentru mine faptul că trăiesc în provincie. Am avut mai mult timp. Să câștigi două ore pe zi, în fața unui bucureștean, e ceva… Și mai e ceva: unii dintre colegii mei sunt acum într-o lume mai bună. Toți, dar absolut toți aveam multe proiecte, enorm de multe lucruri de spus. Mircea Scarlat, Mircea Nedelciu, Artur Bădița, Constantin Stan, Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Gheorghe Iova, Daniela Caurea, Sorin Preda – ca să evoc doar câteva nume – puteau scrie câteva rafturi de bibliotecă. Asta ținând cont de cât au scris deja…