IOAN ROSCA – SPRE UN ALFABET SECRET

Grafica  lui Ioan Roşca conţine câteva lucruri extrem de interesante, personale, definitorii.

Peisajul este esenţializat ca la Eminescu, în Mai am un singur. Toate elementele naturii coexistă în devălmăşie: copacii, drumul, gardul, casa, dealul, muntele. Toate par naturale, acolo de când lumea şi meritul artistului ar fi acela că el le imortalizează încă o dată.

În realitate ele sunt jocuri ale imaginarului, pictorul selectează în prealabil ceea ce i se pare a fi demn de o reprezentare.

De obicei e preferată o margine de sat: acolo natura îşi reintră în drepturi, pare virgină, izvorul sau drumul traversând-o vremelnic. Tocmai acest joc dintre efemer şi etern mi se pare a fi secretul artei sale.

IOAN ROŞCA sau DESPRE GEOMETRIA SECRETĂ A CULORILOR

IOAN ROŞCA sau DESPRE GEOMETRIA SECRETĂ  A CULORILORIoan Roşca este un peisagist îndrăgostit de natură, îndeosebi de natura montană, care îi este familiară (pictorul s-a născut la Piatra-Neamţ, la 31 august 1950).

De fapt, peisajul predilect este cel al trecerilor, de la deal sau câmpie la munte, acolo unde vegetaţia este mai rară, dar copacii sunt expresivi, esenţializaţi, mestecenii devenind puncte de reper, adevărate coloane, replică la cele umane.

Jocul munte-mare e rezolvat abil, apa fiind un element esenţial al picturii sale: apa înseamnă răsfrângere, reflectare, replică, simetrie, refugiu.

După cum, ţinând cont de pulsaţia naturii, de permanentul flux-reflux, apa este expiraţie, dezvoltare, simbol al infinitului. (Pulsaţia se obţine din acest joc al contragerilor şi al extensiilor, unic la pictorul pietrean).

Ioan Roşca – Între miniaturalul asumat şi subtemele devenite metafore

Ioan-Rosca-Peisaj-OlandezIoan Roşca este un pictor original, extrem de interesant prin propunerile sale, chiar dacă ele par, într-un anume sens, eretice. Într-o perioadă în care câştigă tot mai mult teren monumentalul, atât prin tehnici, cât şi prin opere, Ioan Roşca are curajul de a ne propune miniaturalul, anluminura, apropiindu-ne de tipare străvechi, în care pictura mai era o scriere şi desigur şi reciproca, scrierea devenea pictură. Până la urmă e vorba, tehnic vorbind, tot despre hiperbolă, de dată această diminutivală, mai rară, semn că exagerarea este de obicei augmentativă. E la fel de greu să pictezi miniaturi: se cere multă răbdare, atenţie,paradoxal perspectivă şi o anumită ştiinţă a concentrărilor, a esenţializărilor.

A doua erezie: reunificarea unor teme cum ar fi peisajul şi natura statică, pe care artistul le consideră solidare, nu solitare. Prin urmare, uneori chiar didactic, printr-un curios proces de epură, Ioan Roşca transpune un peisaj de mai mari dimensiuni într-altul identic, dacă nu am ţine cont de dimensiuni.

Ioan Roşca este un bun pictor peisagist, cu frumoase rezolvări cromatice, cu o tehnică pointilistă îndelung exersată ce îi asigură trecerea uşoară la nuanţele cele mai subtile şi pretenţioase.

Pasta e aşternută generos tuşa nu e largă, ci restrânsă, permiţându-i pictorului detalii dintre cele mai fine, dar şi un anume joc al suprafeţelor aşa cum glaja e altceva decât sticla prelucrată industrial, artistul permiţându-şi curioase, discrete totuşi, alto şi basoreliefuri, obţinute primar, prin culoare.

Indiferent la timp, artistul iubind deopotrivă iarna şi vara, toamna şi primăvara, Ioan Roşca pare indiferent şi la spaţiu, acesta neinteresându-l decât ca decor pentru propunerile sale plastice, în care natura naturata e înlocuită de natura artifex. Aparent neglijat decorul de fundal este la o mai atentă analiză un suport contrast pentru creaţiile sale din prim-plan, de obicei mai luminoase.