Ioan Roşca este un pictor original, extrem de interesant prin propunerile sale, chiar dacă ele par, într-un anume sens, eretice. Într-o perioadă în care câştigă tot mai mult teren monumentalul, atât prin tehnici, cât şi prin opere, Ioan Roşca are curajul de a ne propune miniaturalul, anluminura, apropiindu-ne de tipare străvechi, în care pictura mai era o scriere şi desigur şi reciproca, scrierea devenea pictură. Până la urmă e vorba, tehnic vorbind, tot despre hiperbolă, de dată această diminutivală, mai rară, semn că exagerarea este de obicei augmentativă. E la fel de greu să pictezi miniaturi: se cere multă răbdare, atenţie,paradoxal perspectivă şi o anumită ştiinţă a concentrărilor, a esenţializărilor.

A doua erezie: reunificarea unor teme cum ar fi peisajul şi natura statică, pe care artistul le consideră solidare, nu solitare. Prin urmare, uneori chiar didactic, printr-un curios proces de epură, Ioan Roşca transpune un peisaj de mai mari dimensiuni într-altul identic, dacă nu am ţine cont de dimensiuni.

Ioan Roşca este un bun pictor peisagist, cu frumoase rezolvări cromatice, cu o tehnică pointilistă îndelung exersată ce îi asigură trecerea uşoară la nuanţele cele mai subtile şi pretenţioase.

Pasta e aşternută generos tuşa nu e largă, ci restrânsă, permiţându-i pictorului detalii dintre cele mai fine, dar şi un anume joc al suprafeţelor aşa cum glaja e altceva decât sticla prelucrată industrial, artistul permiţându-şi curioase, discrete totuşi, alto şi basoreliefuri, obţinute primar, prin culoare.

Indiferent la timp, artistul iubind deopotrivă iarna şi vara, toamna şi primăvara, Ioan Roşca pare indiferent şi la spaţiu, acesta neinteresându-l decât ca decor pentru propunerile sale plastice, în care natura naturata e înlocuită de natura artifex. Aparent neglijat decorul de fundal este la o mai atentă analiză un suport contrast pentru creaţiile sale din prim-plan, de obicei mai luminoase.