Ultima carte a lui Irimie Străuţ, „Ora albă” conturează mai ferm profilul unui scriitor cu o remarcabilă ştiinţă a versului: spun asta şi mă gândesc la versurile primului ciclu, „Rug de stele”, versuri calofile, amintindu-se de sonetele lui Codreanu sau de acelea cu vag iz elegiac ale unui Virgil Carianopol: „Vii erup în refuz de transplante /Irizări distilate din plante /Şi renaşte în gest reversibil/Trainic trunchi dintr-un codru posibil”. (Seva bărbăţiei).

Dincolo de tăierea corectă a versului, de lucruri spuse „plăcut”, aştepţi surpriza, dar uneori ea vine prea greu, poetul e furat de melodie (de altfel una din coordonatele poeziei lui Străuţ este tonul baladesc, de „cântec şoptit”, al versurilor sale).

Remarcabilă acea „Sarabande, salamandre”, bijuterie de artizan, care spune ceva şi după muzică: „Sarabande, salamandre /Jocuri crude-n înnoptare/Ne despoaie de durere/Sarabande, salamandre”. Irimie Străuţ este un grafician, adept al contrastului alb-negru, contrast puternic, sugerând dureroase tăieri într-un reflux infidel al memoriei.

Cuvântul naşte emoţia, imaginea o păstrează. Poetul refuză jocuri gratuite, totul se vrea vibraţie, este vibraţie prin precipitare.

Imaginile sunt şocante, versuri se vor spuse dintr-o dată,”gâfâit”, cu sintagme biciuind parcă inerţia ochiului indiferent: „Norii sfărâmau privirea /Paraşuta se destrăma…”. Imaginile danteşti din „Dincolo de mit” se prelungesc în strigăt: „Iar oamenii de lemn / Umblă acum/Cu mâinile şi/Picioarele retezate /Şi cu feţele/Pârjolite”.