Problema geniului este o problemă de geografie spirituală. Grecia antică a inventat semizeii pentru a comunica direct cu Olimpul, dar şi pentru că fiecare cetate devenise un stat. Trebuia o forţă prometeică sau herakleană care să încerce unificarea, să îmblânzească orice adversităţi. Titanismul grec conţine „in nuce” şi prima revoltă organizată împotriva divinităţii.

De la romani ne vine însuşi termenul – genius (din genius loci) semnificând „spirit al locului”, precum şi adjectivarea de „sălbatic”, „barbar”. Deci tot o problemă de geografie.

Renaşterea acordă statut de geniu acelui „uomo universale”, având vocaţia totalităţii. Geniul este acel cetăţean care poate picta, poate scrie sonete, sculpta, dar şi poate inventa (la nevoie) acele maşini infernale care să apere sau să cucerească o cetate. Deci, tot o problemă de geografie.

Secolul XIX va fi secolul formării şi consolidării naţiunilor. Pare deci firesc ca geniul să intereseze din nou şi mi se pare semnificativ că acum apar geniile naţionale. Fiecare popor îşi alege acum geniile. Printre poeţi: englezii pe Byron, nemţii pe Novalis şi Hölderlin, francezii pe Victor Hugo, polonezii pe Mickiewicz, ungurii pe Pëtofi, ruşii pe Puşkin şi Lermontov, românii pe Eminescu.

O primă întrebare se pune: de ce tocmai poeţii? De ce această identitate între geniu şi poet?

Pentru simplul motiv că poetul poate oferi (cu fidelitate) imaginea geniului. Pentru că acum poetul este o triplă realitate: profet, poeta vates şi, invenţie şi consecinţă romantică, „poèt maudit”.

Romantismul, ivit ca o reacţie împotriva anchilozei clasice, devine un strigăt egoist. Pentru a fi acceptat, era necesar ca romantismul să ofere o imagine a poetului (deci a geniului), ca fiind o realitate excepţională, dar vulnerabilă, deci imperfectă. Romantismul va atribui geniului o ultimă adjectivare: geniul este expresia unei totalităţi imperfecte.