Preotul a devenit în timp tatăl meu. Un tată de duminică, dar totuși un tată. Alții nu au nici atât.
Oamenii mi-au căutat cu îndârjire mama. Trebuia să fie tânără și proastă. Și poate frumoasă. Din satul lor sau din satul vecin.
Dar moașele erau doar câteva, medicii și mai puțini, iar femeile se duceau la ei doar când erau gata să nască. Sau când nășteau. Nu cu mult înainte sau după.
Căci preotul, deși tânăr, era înțelept. Știa bine că oamenii nu erau atrași de o slujbă din care nu înțelegeau mare lucru, pentru că numele din predică le sunau străine, faptele, – petrecute cu sute sau chiar mii de ani în urmă – , de asemenea.
Dar pildele erau vii, tâlcul lor era clar pentru toți și, chiar dacă era adesea amenințător, glasul preotului era blând, îndemnând parcă la împăcare, la iertare, la smerenie.
Iată ce scrisese Părintele și ce am citit și eu:
„Dumnezeu își coborî privirea pe pământ. Nu o făcea prea des, avea și alte planete și stele, și tot universul care nu mergea așa, de la sine.
Cearșaful alb duhnind a așteptare…
Cu degete, cercetând arse buze
Cu ochi, gloanțe trase din archebuze
Și sâni eliberați din închisoare…
Cu gânduri strecurate ca meduze,
Plutind între tăceri adânci și-o mare;
Cu mâini făcute pentru alinare
Și cu urechi în scâncete lehuze;
Cu umbre viorii ascunse-n coapse,
Cu zâmbete ce par netrase capse,
Cu–un pântec umilind o emisferă…
M-aștepți să ne-ntâlnim în noi sinapse
Și – ntr – o iubire vag restanțieră
Vrem să întemeiem o nouă eră…
Lucian Strochi
N-aș fi crezut că ne vom bate-n spade
În versuri ca săgeți din arcuri trase
Și în priviri și-n inimi și în oase
În ploi nebune și în reci cascade
În gânduri ne-am bătut și-n nopți focoase
N-aș fi crezut că nu-mi ești frate bade
Păreai atât de blând de cumsecade
Un mesager cu – atâtea plicuri roase
În tine am crezut cum cred în bine
Aceiași arbori ierburi ceruri grâne
Eram ca mâna să-ți sărut stăpâne
Dar toate mi s-au șters printre lumine
Silabele îmi par prea-nalte spâne
Iubita mea calp timp e pentru mine
Lucian Strochi
în noaptea alba-a clopotelor trase
cu funii roase dincolo de fire
stăpânul tău sunt sclavul tău iubire
fantome fug timide și retrase
e frig de te pătrunde până-n oase
și-i o tacere aspră de menhire
vibrații vin din veche amintire
iar sunetele-s grele de mătase
ne închinăm la vii iconostase
ne pogorâm icoane din zidire
pentru iubire nori nu sunt atlase
și-n jur a chiparoase amiroase
bat clopotele-n turn de mănăstire
iar noi murim în sacrala lor rostire
Lucian Strochi
Cum poți să dormi când plouă adânc în noi ?
Venind, vâslind, din zare, din nefire,
Mesteceni se sărută în neștire:
Păsări se-închină și ne devin altoi.
Suntem în vis o singură zidire:
Același mugur, duh înflorind în doi,
Aceleași gânduri, în calm, nebun, șuvoi…
Bătrâne sunt amintirile mele
Poate chiar de la începutul lumii,
Când omul nu era deasupra humii
Și nu cotrobăia prin vis, prin stele.
Pielea mea avea strălucirea lunii;
Privirile păreau ancore grele…
Pleoapele –ntredeschise erau vele
Gura mea cerceta buza genunii…
Eram zei, monștri, semizei sau titani.
Timpul nu se împărțise încă- n ani;
Gândul nu se rostogolise în bani.
Fierbinte magmă pentru începuturi:
În loc de inimi, despicate scuturi;
Tainic întemeiam mituri din fluturi …
Lucian Strochi
Eu pot să fac să cânte bronzul, piatra
Sau marmura, atât de -nșelătoare;
Eu pot să rup o rază, ram din soare
Și să-nfierbânt doar cu privirea vatra.
Pot să cioplesc cuvântul ce te doare
S-o zămislesc în gând pe Cleopatra
Să țes un rând păgân din Panciatantra
Să-ngheț un zâmbet să topesc ninsoare
Iubirii noastre pot să-i fac armură
Pot sufletul să-l prind într-o sculptură
Și să strivesc un zeu în colț de gură
Și aur pot ciopli oricând din zgură
Un curcubeu înalț din zare sură
Și te zidesc plângând fără măsură
Lucian Strochi
Te-am plămădit cu dragoste de mamă,
Zidindu-te în zâmbet și săruturi;
Pe umeri crească-ți aripă și fluturi,
Iar chipul tău să fie pus în ramă.
Înfiorând lumină, ape, luturi,
Cu părul blond, întunecat, de-aramă,
Să-mi iei, să-mi dai, a vieții mele vamă
Să-ntemeiezi prin tine începuturi.
Privirile-mi să-ți fie veșnic scuturi…
Și-n gând și-n vis făptura ta mă cheamă
Cândva vom fi, copile, de o seamă.
Dar eu fântână, tu – doar grele ciuturi;
Vom popula mereu alte ținuturi…
Și pentru toate, Domnului dăm seamă.
Lucian Strochi
Cu greu mă strecor acuma printre sfinți:
Aureolă n-am, nici alte semne
Și nici povețe, fapte sau îndemne,
Nu am nici lacrimi, nici vreun surâs, n-am dinți…
Așa s-a potrivit să fiu pesemne:
Cum mă născură părinții din părinți…
Ei, visători, gândindu-și noi biruinți
Și vieți frumoase, luminoase, demne.
Din dragoste și-au plămădit speranțe:
Subtil poemul ce-i țesut din stanțe,
Tivit cu doruri rătăcind hoinare…
Sau m-am ivit în alte circumstanțe…
Oricum sunt fără timp și n-am hotare
Și ard încet, cum arde-o lumânare.
Lucian Strochi