JURAMANTUL LUI HOMER (92)

C.I.U: „Vechile și eternele noastre truisme”(iubirea, loialitatea, mila etc.”), cum afirma Faulkner la primirea Premiului Nobel, sunt, parcă, din ce în ce mai diluate…Nu suntem, oare, pe cale de a le pierde?

L.S: Categoric, nu. Iubirea e prima lege universală, motorul existenței, devenirii noastre. E mai importantă decât legea gravitației. Iubirea e de fapt legea atracției universale. Loialitatea e esențială pentru raporturile normale între indivizi, între individ și societate, între individ și stat. Mila e un sentiment complex, dar, înțeles în sens creștin, rămâne o valoare morală de prim ordin.

C.I.U: Sofisme și rumeguș verbal, iată ce se aruncă în fața turmelor ușor manipulabile… Este oare vreo deosebire între o masă de oameni și o înghesuială ovinizată de inși care așteaptă totul de-a gata, fie mâncare, fie cadouri la alegeri, fie discursuri penibile?

L.S: Din păcate, nu. Nu e vorba însă doar de manipulare, ci și de resemnare. E ca în pilda cu muștele. Nu le alungi, deși te mănâncă, pentru că, alungându-ne, vin altele în locul lor, mai flămânde. De aici și inerția electoratului. Când totuși se produce o schimbare, aceasta ține cât o minune: trei zile.

C.I.U: O dilemă teribilă pentru om, mai ales pentru scriitor: să se împace cu lumea sau cu el însuși….Tu?

L.S: De ce trebuie să fiu separat de „lume”? Viziunea mea asupra lumii este una monadică. Eu sunt o lume, dar care fac parte dintr-o altă lume, mai încăpătoare. E asemănătoare cu logica cercurilor concentrice. Un cerc nu îl contrazice pe celălalt decât prin rază, nu prin centru. Relațiile mele cu lumea sunt complexe, de la un sentiment lilial, la relații adverse, poate chiar tensionate. Dar aici intervine negocierea și compromisul. Cel mai greu e să negociezi cu tine însuți. Tocmai pentru că te cunoști foarte bine. Eu cred că împăcarea de care vorbești trebuie să înceapă cu sinele, cu eul lăuntric, auctorial, și apoi cu ceilalți, găsind factorii comuni, punțile de legătură, interesele comune.

JURAMANTUL LUI HOMER (91)

C.I.U: Eu, un admirator al istoriei, discutând cu tine, mi-am dat seama că știi mai mult decât mulți istorici profesioniști… Din această perspectivă, cum vezi viitorul românilor, al românismului?

L.S: Depinde de noi. Putem fi sclavii altora, putem fi stăpânii noștri. Sunt din fire optimist, așa că „Viitor de aur, țara noastră are / Și prevăz prin seculi a ei înălțare…” Dar nu e ușor. Românii au un dușman natural: ei înșiși. Suntem poate cea mai dezbinată națiune. Dar cred că ceva ne va uni cu adevărat. Nu neapărat o catastrofă de proporții. Românii au destule calități: inteligență naturală, asimilează ușor cultura, se integrează rapid în „peisaj”. Românul este rezistent, răbdător și deloc mofturos. Când va înțelege cuvântul „acasă”, vom reuși. Avem resurse de tot felul. Avem aur, dar cel mai important e aurul cenușiu.

C.I.U: Eminescu observa că „Forma fără idee de ea nu are esență, cadavrul fără suflet nu are existență, lumea fără eu nu are existență”. Dar arta, prin menirea ei de a promova Adevărul și Frumosul, nu incumbă automat și tendința?

L.S: Există întotdeauna o cauză și un scop al fiecărui lucru. Arta e o formă de cunoaștere. Diferența dintre arte și științe e aceasta: științele au pretenția că rezolvă problemele omenirii, iar arta pune problemele omenirii. Nu există o autonomie a artei, oricât s-ar strădui unii să ne convingă de acest lucru. Orice curent artistic are trei stadii: cel de negare a fostului curent (altfel ce rost ar avea apariția lui?), cel de maximă amplitudine, înflorire, definire a noului curent și, inevitabil, momentul de decădere. Nu putem imagina fără formă, oricât ne-am strădui. După cum, ceea ce facem, creația are un scop, o cauză, o finalitate. Prin opera de artă, ne promovăm ideile, sentimentele, credințele… Până la urmă e vorba de arhetip, care se realizează practic prin engrame, care sunt amprente ale realității. Ne naștem cu apriorismul spațio-temporal. Dar tocmai acest lucru ne dă identitate. Animalele nu au sentimentul timpului, după cum nu au credință.

 C.I.U: Se spune că între scriitor și cititor trebuie să existe o „adversitate afectivă”. Deși antagonici, termenii sunt folosiți adesea… Cititorul ar vrea (conform unor „specialiști”) să fie „lovit” cu anumite trăiri, sentimente, pe care să le simtă ca fiind ale lui, ale tuturor…Te gândești mereu la cititorul tău? Dorești să fii plăcut cititorului de elită, celui comun?

L.S: Arta înseamnă comunicare. În schema comunicării artistul este emițătorul, iar cititorul, privitorii, ascultătorul sunt receptorii. Fără cititor un scriitor e mort, nu există. O carte necitită, deși aflată pe raftul unei biblioteci, nu există decât cel mult ca număr de inventar. Îmi doresc un cititor de elită, care să fie complicele, prietenul, confidentul și criticul meu. Îmi doresc un cititor comun, pentru că sper ca arta mea să-l poată influența, în bine, desigur. Mă gândesc tot timpul la cititorul meu. Cu precizarea că eu sunt primul meu cititor.

JURAMANTUL LUI HOMER (90)

C.I.U: Cineva spunea că „înțelept te naști, nu devii”. Mai mult, „învățarea înțelepciunii este o simplă aducere aminte”… Ce crezi?

L.S: Nu cred că există un adevăr absolut, gen: așa și nu altfel. Cred că omul este o împletire frumoasă între zestrea sa genetică, între educație și mediu. E clar că dacă te-ai născut idiot, cretin, imbecil, cu un IQ de 40 sau chiar mai puțin, nu vei deveni un ins performant prin educație. După cum am întâlnit și oameni deosebit de inteligenți, care nu aveau prea multă carte. Ilie Moromete nu avea trei facultăți și nici vreo două doctorate, dar devenise un lider autentic prin înțelepciunea sa. După cum cred că în codul nostru genetic sunt și destule informații latente, venite de la cine știe ce strămoș. De ce ni s-ar transmite doar predispoziția pentru anumite boli cronice și nu și asemenea informații? Există nu doar atavisme organice, ci și psihice sau chiar cognitive care, la un moment dat, pot fi activate. Dacă și ticurile pot fi moștenite, de ce nu am accepta ideea că avem unele predispoziții sau chiar informații care pot tâșni la un moment dat?

C.I.U: Ca scriitor desăvârșit cum te știu, psihologia umană îți este bine cunoscută… Care ar fi, după tine, bolile cele mai grave ale sufletului umanității de astăzi și de când lumea?

L.S: Sunt conștient că răspunsul meu la întrebarea ta va fi unul parțial. Numai fobiile sunt peste 300! Să numim câteva dintre aceste fobii, cu accent pe cele mai frecvente în ziua de azi, după clasificarea Marchais-Gusov: aclofobie (teama de întuneric), acrofobie (teama de înălțimi, de balcoane), acusticofobie (teama de sunete, zgomote, muzică), aerofobie (teama de curent, de aer), agiofobie ((teama de stradă), agorafobie (teama de spații largi, de piețe, parcuri, stadioane, amfiteatre deschise), amatofobie (teama de praf), amaxofobie (teama de a intra și de a călători într-un autovehicul de transport în comun), amihofobie (teama de a nu fi zgâriat, rănit, lezat), anemofobie (teama de vânt), anginofobie (teama de a nu fi sufocat, sugrumat, înăbușit), antropofobie (teama de oameni, de mulțime), bacilofobie (teama de microbi), claustrofobie (teama de spațiu închis, strâmt, de lift, debara etc.), clitrofobie (teama de aer închis, de ferestre închise), cronofobie (teama de timp, de timpul care trece), domatofobie (teama de casă), dromofobie (teama de teama de a trece strada), eremofobie (teama de locurile pustii, singuratice), fronofobie (teama de a gândi), gerontofobie (teama de bătrâni), haptefobie (teama de a nu fi atins), levofobie (teama de obiectele aflate la stânga) , microfobie (teama de obiectele mici), missofobie (teama de contaminare, de molipsire), nozofobie (teama de îmbolnăvire), oicofobie (teama de dezgustul de propriul tău domiciliu), peniafobie (teama de sărăcie), fobofobie (teama de teamă, de anxietate), demofobie (teama de mulțime, de gloată), xenofobie (teama de străini), vaccinofobie (teama de seruri, vaccinuri), topofobie (teama de un anume loc), pirexiofobie (teama de febră), scofofobie (teama de a fi observat), kineziofobie (teama de mișcare, de acțiune) etc.. Câte din acestea nu sunt activate, amplificate, redescoperite acum, de când cu „corona virus – 19”? Și mai sunt teama de cipuri, teama de urmărire cibernetică, chiar telepatică, teama de gol… Dacă ar trebui să vorbim și de boli, am avea nevoie de paginile unui tratat medical în câteva volume…

C.I.U: Când ucenicul a întrebat cum să ajungă la perfecțiune, maestru a răspuns simplu : să se poarte ca și cum ar fi perfect. Concluzia ta?

L.S: E cel mai bun sfat. Întotdeauna i-am sfătuit pe cei care concurau să se gândească doar la locul I. Dacă nu îl obțineau, nu era nicio problemă. Dar dacă din start te gândești la o mențiune, atunci nu poți fi performant. Dacă te porți ca și cum ai fi perfect există posibilitatea ca la un moment dat, chiar să fii perfect.

JURAMANTUL LUI HOMER (89)

C.I.U: Există opinii că scriitorul trebuie să fie într-o permanentă „gâlceavă” cu lumea, cu timpul… Tu nu ești, sigur, un astfel de om. Cine-i de vină? Mintea sau inima?

L.S: Eu cred că un scriitor, un artist, un om trebuie să fie în echilibru indiferent cu lumea și cu timpul. Am mai spus-o: timpul este cel mai bun prieten și cel mai redutabil dușman al meu. Ne luptăm permanent și câteodată (e drept, foarte rar) reușesc să-l înving. Cred că versurile lui Labiș sunt potrivite aici: „Iertat să fie cel ce la mânie/Mi-a împlântat cuțitul pân’ la os/ Dar neuitat și neiertat pe veci să fie/Cel care-a râs de gându-mi bătăios.” (Aici simt nevoia să deschid o paranteză: citatele, exemplificările, numele evocate în acest interviu sunt din memorie; dacă s-au strecurat unele inexactități față de varianta corectă, originară, cer smerit scuze eventualului cititor). Timpul e cel care împlântă în mine cuțitul. Încerc să mă vindec, să mă apăr, să supraviețuiesc. Rănile timpului le vindec cu pansamentul cuvintelor, al sintagmelor. Recunosc: cel mai greu e să suport ca cineva să râdă de mine, să ia în derâdere munca mea, simțirea mea, gândurile mele. Mintea și inima mea încearcă să păstreze, prin limbă, o dreaptă cumpănă.

C.I.U: Ce părere ai despre titluri ca „Pizdeț”, Letopizdeț”, „Băgău” etc. sau despre mottouri ca „Sunt o doamnă, ce p..a mea” pe care le practică unii scriitori ai zilelor noastre? Scopul acestora?

L.S: Georges-Louis Leclerc de Buffon spunea pe la mijlocul secolului XVIII: Le style c’est l’homme même. Stilul e omul însuși. Limbajul folosit este amprenta noastră. Prin urmare, ești egalul expresiilor tale. Chiar dacă Fonvizin spunea că la Paris până și birjarii știu franțuzește, totuși, limbajul unui birjar va vorbi despre condiția sa socială, umană. Un scriitor poate folosi orice stil, în funcție de personajele sale. Dar să nu uităm că „personajele sunt flotoarele luminoase ale idei”. Dacă rămâi la o gândire pornografică, e treaba ta. Vei avea publicul tău deviant, nu și un cititor normal. Înjurătura este treapta cea mai de jos a condiției umane. Există e drept și o voluptate a expresiei nude. Dar asta ține de copiii care spun o prostie și sunt încântați că nu îi aude nimeni ca să-i tragă de urechi.

C.I.U: Părerea ta despre liberul arbitru, pe care eu l-aș numi mai simplu „libertatea de a eșua”… L.S: Omul are dreptul de a alege pentru el tot ce își dorește. Asta nu înseamnă automat că ai și dreptate. Poți fi politic de dreapta, de stânga, de centru. Dar asta nu însemnă că opțiunea ta e singura corectă. După cum ai și dreptul de a eșua. Toți eșuăm. Important e să eșuăm cât mai sus.

JURAMANTUL LUI HOMER (88)

C.I.U: Crezi că noi, românii, suntem trăitori profunzi ai credinței sau cei mai mulți mimează doar? Suntem acum, în 2020, când s-a abătut asupra noastră o pandemie atât de distructivă, mai apropiați de Dumnezeu? Mai ales că ni s-au închis, prin lege, și ușile bisericilor….?

L.S: Acum aproape 20 de ani, prietenul Hank Schrevel îmi spunea că mai puțin de 14 % din olandezi sunt credincioși, dar că statul subvenționează într-un fel cultele. Noi stăm ceva mai bine, cred că aproximativ 40 % din români sunt credincioși, îndeosebi cei din mediul rural. Numai că religia se transformă și la noi, din credință transformându-se, ajungând doar un ritual. Religia se predă facultativ în școli, nunta și botezul au devenit o formalitate, doar în intimitatea morții ne aducem aminte de religie, de credință, de Dumnezeu. Biserica trebuie să aibă tot timpul ușile deschise, iar preoții trebuie să fie modele vii pentru ceilalți. Sunt printre preoți, călugări, măicuțe oameni de mare valoare, cu o bună pregătire, atât religioasă, cât și duhovnicească. Dar mai sunt și preoți puși pe căpătuială, care transformă bisericile în mici societăți comerciale. Însă, de foarte multe ori, duminica mai ales, bisericile sunt pline cu dreptcredincioși. Și mai e ceva: biserica ortodoxă, credincioșii ortodocși au rezistat asaltului sistematic al misionarilor veniți de peste mări și țări să ne învețe dreapta credință. Mai mult, cultele din România se dovedesc solidare între ele și cooperante cu poporul român, fie că e vorba de greco-catolici, romano-catolici, baptiști, protestanți, adventiști…

C.I.U:Crezi că este bine ca scriitorul să fie în afara arenei publice, la fel ca Arhimede, care, deși înconjurat de dușmani, a crezut că-i de ajuns să spună „nu-mi ștergeți cercurile”?

 L.S: Din câte știu, Arhimede și-a ajutat cetatea incendiind corăbiile dușmane cu ajutorul unui sistem de oglinzi parabolice, obținându-se un fel de „laser” și care era cunoscut în Antichitate drept „raza lui Arhimede”. Și tot lui îi aparține ideea și realizarea unei macarale cu cârlige care „zdruncina” corăbiile dușmane până la a le scufunda, invenție numită „gheara lui Arhimede”. Se pare că tot lui îi aparține ideea realizării catapultei. Mai mult „șurubul fără sfârșit” era folosit la scoaterea apei din corăbii. Deci, Arhimede a fost un apărător exemplar al cetății sale dragi, Siracusa, punându-și geniul în slujba ei. De altfel și moartea lui a fost eroică, sfidând într-un fel soldatul care trebuie să îl predea viu și nevătămat generalului Marcellus, considerând că „cercurile” sale sunt mai importante decât nerăbdarea unui cuceritor. Deci exemplul tău nu e unul tocmai corect. Altfel spus, scriitorul trebuie să fie asemenea lui Arhimede, să se implice în destinul cetății sale, să intre în arene, să lupte cu armele sale, pana, gândul, inima, cuvântul.

JURAMANTUL LUI HOMER (87)

C.I.U: Există astăzi un critic literar care „ucide…balaurii culturali” și care-i străin de multele partipriuri tipic românești. Este Gheorghe Grigurcu, care-i și poet însemnat, și creator de aforisme etc. Cum este el privit de lumea literară actuală?

L.S: Gheorghe Grigurcu este un foarte bun poet și un critic adevărat. Faptul că are o exigență maximă, e foarte bine. Evident că nu e prea iubit de scriitori. Dar asta e treaba lor, nu a lui… Eu îl apreciez foarte mult, dar asta contează prea puțin. Oricum este un Senior al Scrisului.

C.I.U: Mari scriitori ca Baudelaire, Ginsberg, Esenin, Trakl, Michaux, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu și câți alții erau consumatori „sârguincioși” de alcool, droguri, sex etc. Aceste obiceiuri ajută sau distrug creația?

L.S: Orice stimulent poate fi bun, până când devine viciu. Eu nu beau băuturi alcoolice, dar apreciez pe cel care știe să se bucure de un vin bun. Dacă excitația produsă de alcool sau de droguri produce o operă valabilă, viabilă, cum ar fi Paradisurile artificiale ale lui Charles Baudelaire, sau Confesiunile unui opioman englez de Thomas De Quincey, Alcoolurile lui Guillaume Apollinaire, e perfect. Dar văd că în lista ta scurtă lipsește Edgar Allan Poe, poate cel mai cunoscut scriitor cu asemenea probleme. Sau Păstorel Teodoreanu… Și mai sunt pictorii, care nici ei nu o prea duc la ureche… Din păcate pentru ei, acești artiști, unii de geniu, nu au prins nici cincizeci de ani de viață. Alcoolul rămâne o otravă, cum bine spunea un medic. Absintul, opiul, LSD-ul, morfina, cocaina sunt droguri periculoase. Un păianjen „tratat” cu LSD sau cu alcool va țese o pânză sfâșiată…

C.I.U: Ai putea numi provocările secolului XXI? Care dintre ele îți redă încrederea în tine și care te înspăimântă?

L.S: Trebuie spus că răspunsul la această întrebare este unul personalizat, adică nu ține cont de alte păreri, tendințe, studii, știri. O primă provocare ar fi triumful virtualului asupra realului, cu toate implicațiile pozitive sau negative; apoi avântul tehnologiei, care înlocuiește munca fizică cu cea intelectuală, reduce efortul fizic până la intolerabil, omul fiind obligat să facă sport, înot, gimnastică, să se miște suplimentar; robotizarea și automatizarea, care au început în secolul XX, dar acum a ajuns la cote incredibile (autoturisme, avioane fără pilot, uzine care lucrează singure etc.), cucerirea spațiului cosmic dincolo de galaxia noastră; atrofierea simțurilor, vizualul prelucrând aproape 90 la sută din informația existentă, iar auditivul 7 la sută. Dispar gustul, mirosul, pipăitul, dezechilibrând percepția, implicit tiparul nostru psihosomatic; schimbarea ritmului natural, al pământului, prin accelerare (vezi Rezonanța Schuman, noi nefiind pregătiți pentru un ritm atât de alert, acum trăind în 7-8 ore cât oamenii secolului XX în 24 de ore). Capul tinde să devină gigantic, iar picioarele se atrofiază. Omul e înlocuit din ce în ce mai mult de uneltele sale. Devenim tot mai dependenți de energie (curent electric, gaze, benzină etc.), o banală pană de curent aruncându-ne în urmă cu 10000 de ani, redevenind oamenii cavernelor. Asistăm apoi la dispariție scrisului „de mână” și dacă, printr-un accident voit sau nu, ar dispărea memoria scrisului (cea cărți și din calculatoare), în zece ani am fi în epoca de piatră. În fine, nu putem răspunde adecvat niciunei pandemii… Specialitățile sunt din ce în ce mai strânse, în curând nu vom mai putea comunica între noi, ca într-un nou Turn al lui Babel, numai că acum nu e vorba de limbi, ci de limbaje.

JURAMANTUL LUI HOMER (86)

C.I.U: Cred că tot ce este în jurul nostru formează o sumă de limbaje: muzical, literar, corporal, poetic, politic, teatral etc. În fond, și mașinile au limbaj, și păsările, și animalele…. Cum percepi și cum treci prin aceste limbaje? Sau ești de acord cu Heidegger care spunea: „Faptul că suntem în dialog, înseamnă totodată și la fel de originar: suntem o tăcere”?

L.S: Nu limbajele sunt problema, ci comunicarea. Dacă lipsesc codul sau canalul, mesajul poate fi ininteligibil. Dar chiar, în comunicarea noastră cea de toate zilele, folosim cel puțin trei limbaje: limbajul verbal (al cuvintelor), nonverbal (al gesturilor) și paraverbal (suma primelor și la care se adaugă pauza, intonația, accentul etc.). A înțelege limbajele obiectelor din jur, iată o performanță care te plasează în rândul inițiaților. A sfinților. Un exemplu celebru: Giovanni Bernardone, mai cunoscut ca San Francisco d’Assissi, vorbea cu păsările, ținându-le acestora chiar o predică. La rândul lor, și pietrele, și peștii, și animalele domestice vorbesc cu noi, chiar dacă uneori renunță la cuvinte, pe care le consideră reziduale. Un urlet e pur, o privire e goală. Invidiez limbajul delfinilor, care reușesc să comunice între ei folosind doar câteva sunete. Asemenea limbajului binar în matematică. Limbajul e un mod particular de realizare a limbii. Sunt o infinitate de limbaje, noi cunoaștem doar 25-30, prin urmare, limba, fiind o suma a tuturor limbajelor este infinită. Poetul este un inițiat. El cunoaște limbajele naturii. El vorbește cu râul, ramul, piatra, pasărea, așa cum numai un copil reușește. Poetul este un copil mare. Dacă nu e copil, nu e poet. Și eu spuneam cândva: Cuvântul spus e refuzul altei rostiri. El impune o tăcere pentru celelalte cuvinte. Dar poate că limba poeților este un palimpsest, cuvântul mai vechi cerându-și drepturile ancestrale. Și mai e ceva: nu există un dialog real, cu doar monologuri. Eu, acum, vorbind cu tine, fiind în dialog cu tine, de fapt monologhez.

C.I.U: M-am tot gândit ce-ar face lumea dacă Dumnezeu, Iisus, Sfânta Fecioară sau Sfântul Petru ar coborî deodată pe pământ? Ce-ar cere oamenii? Autografe, minte sau bani?

 L.S: Și ești sigur că nu au coborât? Poate că din cauza certurilor dintre noi, nu i-am văzut. Când faci o faptă bună, iei chipul lui Christos. Sau o femeie ia chipul Fecioarei. E drept că pe tine te văd mai mult ca fiind Sfântul Petru… Dumnezeu nu acordă autografe pentru că nu ar ști ce nume să aleagă, din multele pe care le are. Oamenii nu cer minte, crezând că o au, ba, mai mult, ar da sau ar împrumuta din ea și la alții. Bani? Sunt ochii Dracului. Indulgențe? Nici atât. Cred că dacă m-aș întâlni cu vreunul dintre cei trei sau cu toți le-aș cere să mă lase să-i îmbrățișez și să-i sărut.

JURAMANTUL LUI HOMER (85)

C.I.U: Ești mândru că ești Leu? De ce? Dacă nu te-ai fi născut pe 23 iulie, la ce dată și în ce zodie ai fi vrut să te naști?

L.S: Zodia leului este singura zodie care are, ca planetă, o stea, soarele. Cum să nu fiu mândru? Sunt „leu” și am toate calitățile și defectele acestui nobil animal. Sunt puternic, optimist, un învingător, generos (așa scrie la zodie), dar vulnerabil la anumite boli. Prin anul nașterii, 1950, sunt „tigru” în calendarul chinez. Nu m-aș dorit născut la o altă dată, deci nici în altă zodie. Dintre toate zodiile nu-mi prea plac gemenii, peștii, berbecul și taurul, scorpionul. N-am nicio motivație pentru asta. Admir capricornul, săgetătorul, fecioara, vărsătorul, balanța, racul… Eu cred că fiecare om trebuie să-și asume destinul, să se acomodeze cu el, să încerce să-l învingă atunci când îi este nefavorabil.

C.I. U: Cum ți se par întrebările pe care ți le-am pus? Dacă ar fi să le critici, ce ai spune? Dacă ar fi să le lauzi, ce ai spune?

L.S: Când am auzit prima dată cuvântul interviu, eram la grădiniță, am înțeles că e un dialog „între vii”. Și acum cred același lucru. Din această perspectivă, acest interviu cât o carte, este un dialog între vii, între două spirite libere, lipsite de prejudecăți, dar oneste. Întrebările par uneori mingi aduse la fileu, nu sunt incomode, ai căutat să mă pui în lumină, să mă prezinți complex, sincronic și diacronic. Nu sunt prea multe lucruri de criticat, decât faptul că insiști prea mult asupra răului, părților întunecate ale vieții, societății. Poate că tu ai dreptate. Dar eu cred că trebuie să fim senini, atât în fața noastră, cât și a celorlalți. Întrebările sunt clare, scurte, directe, incitante cât trebuie. Deci numai lucruri bune. Știi, mă gândeam în timp ce îți citeam întrebările și mă străduiam să răspund la ele, că ne aflăm într-un compartiment de tren, poate într-un tren de la Piatra-Neamț la Focșani, discutăm liber, poate cu o voce cam tare, despre toate, iar un călător, adică cititorul, stă și ne ascultă. Oare se va plictisi? Eu cred că nu. Și mai e ceva: întrebările tale au fost pentru mine comenzile pentru o gimnastică a minții, un exercițiu pentru memorie, o privire nostalgică analeptică. Poate că ar fi trebuit mai multe întrebări despre viitor, mai multe prolepse.

JURAMANTUL LUI HOMER (84)

 C.I.U: Organizez de ani buni Festivalul de Creație „Vrancea literară”. Mi-ai recomandat pentru premiere unele personalități nemțene. Ai avea sugestii și pentru structura acestui festival? Ce crezi că-i lipsește?

L.S: Festivalul Internațional Vrancea literară este unul dintre cele mai complexe festivaluri din România. Și când spun asta, mă refer atât la complementaritatea artelor, de fiecare dată participanții având prilejul de a asculta coruri și/sau muzică instrumentală, recitări, de a participa la vernisaje. De asemenea, festivalul are foarte multe secțiuni, neneglijând niciun gen sau specie. Sunt premiate volume de poezie, proză, teatru, eseu, aforisme, traduceri, monografii, cărți de știință, de etnografie, cărți cu un conținut religios, albume de artă, ilustrația de carte, revistele literare. Mai nou, se premiază și speciile sau genurile necuprinse în volume, dar apărute în reviste. An de an, la festival participă, în calitate de jurați și/sau invitați de onoare, personalități din întreaga țară, scriitori, directori de reviste, ziariști. Cred că ar trebui lărgită secțiunea traducerilor, adăugându-se traduceri din limbi precum persana, araba, japoneza, adică limbi mai puțin cunoscute și mai dificile. De asemenea, cred că ar trebui instituit și un premiu special „Femina” care să răsplătească activitatea și izbânzile unei scriitoare din România. În fine, cred că ar trebui și un premiu al Festivalului pentru „Opera Omnia”, un premiu care să încununeze o viață închinată literelor, concretizată prin câteva zeci de cărți… În rest, Festivalul le are pe toate… Și încă ceva: sugerez și organizarea unei expoziții cu cărțile publicate de cei prezenți la festival. Aceste cărți pot deveni, în timp, o bibliotecă a Festivalului, pot fi donate Bibliotecii Județene sau pot fi oferite, dăruite, premianților, alături de trofee și diplome…

C.I.U: Ce crezi despre interviu ? Cum trebuie să arate un interviu bun? Cunoști maeștri ai interviului?

L.S: Orice interviu trebuie să fie un dialog. Dialogul poate să fie între egali, între două personalități puternice, accentuate și atunci devine un meci spectaculos, o sarabandă de idei sau poate fi unul oblic, între cineva care să fie pus în lumină și reporterul care încearcă să rămână, măcar aparent, în umbră. Istoria interviului, a dialogului este foarte veche, începând cu Pythia, oracolul din Delphi, continuând cu Platon și Socrate, acesta din urmă întemeind și o metodă a dialogului, maieutica (arta de a „moși” adevărul), apoi Pico de la Mirandola (cel care afirma că știe totul și încă ceva pe deasupra). Tot o formă de interviu e spovedania, mărturisirea. Printre marii maeștrii celebri ai interviului trebuie să-i amintim pe un James Gordon Bennet sau John Freeman și desigur pe Johann Peter Eckerman (rămas celebru pentru Convorbirile sale cu Goethe, căruia îi fusese și secretar). La noi, interviul și dialogul pătrund prin operele lui Eminescu și Odobescu și apoi devin independente prin Ion Valerian (Cu scriitorii prin Veac), Felix Aderca și, mai spre noi, Ion Biberi (Lumea de mâine), Sorin Antohi, Stelian Tănase (în dialog cu Alexandru Paleologu), Adrian Păunescu (Sub semnul întrebării), Carol Roman (Există un mit al celebrității? Interviuri cu laureați ai Premiului Nobel). O operă excepțională, esențială pentru înțelegerea unei specii literare și a scriitorilor care au ilustrat-o este Romanul românesc în interviuri – în patru volume, coordonate de Aurel Sasu și de Mariana Vartic. Un scriitor care s-a ilustrat masiv prin interviuri este Florin Mugur care are câteva cărți incitante, importante, precum Convorbiri cu Marin Preda, Profesiunea de scriitor. Vârstele rațiunii. Convorbiri cu Paul Georgescu. Și nu pot trece peste Generații. Dialoguri necesare, cartea ta apărută prin 2007, dacă nu mă înșel. După cum, vorbind de presa… vorbită, îmi plac Eugenia Vodă și Carmen Dumitrescu…

JURAMANTUL LUI HOMER (83)

C.I.U: Dacă ar trebui să te oprești la doar la zece scriitori ai lumii, la cine te-ai opri?

L.S: Homer, W. Shakespeare, A. Dante, M. Cervantes, F. M. Dostoievski, J. L. Borges, G. G. Marquez, A. Camus, M. Yourcenar, W.Goethe… C.I.U: Dar dintre primi zece scriitori români, la cine te-ai opri? L.S: Eminescu, Caragiale, Creangă, Sadoveanu, Rebreanu, Blaga, Tudor Arghezi, Dumitru Radu Popescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Marin Sorescu. Sunt 12, sunt apostolii scrisului românesc…

C.I.U: Ce părere ai despre tineretul din ziua de azi? Ce calități are? Ce îi lipsește?

L.S: Tineretul din ziua de astăzi este mult mai bine informat decât un tânăr de acum 30-40 de ani să zicem. Suntem în era internetului, a facebook-ului, a telefoanelor inteligente. Viteza de propagare a știrilor este cu adevărat impresionantă. Cred că tinerii de astăzi au un I.Q. superior generației mele. Au posibilitatea de a călători, sunt lipsiți de complexe, atât în relațiile cu părinții, cât și cu societatea. Tânărul de azi e mult mai adaptabil oriunde. E, într-adevăr, un „cetățean al lumii.” Dar îi și lipsesc destule. Internetul e prompt, informează, dar nu ierarhizează corect informația, Cu alte cuvinte, cultura de pe internat este una aproximativă, cantitativă, nu calitativă. Tineretului de astăzi îi lipsește inteligența emoțională, sentimentul de patrie, de familie, conștiința civică. Ar vrea doar să primească și încă foarte repede, dar să nu dea prea mult. Ar vrea să fie independent, dar să fie finanțat de părinți, ar vrea să fie părinte, dar să-i crească bunicii copiii. Își uită limba maternă, îi lipsește spiritul locului. Își vizitează țara doar de sărbători, de Anul Nou, de Crăciun și de Paște. În rest, toate bune…

C.I.U: Care ar fi peisajul din România pe care îl admiri cel mai mult și de ce?

L.S: România este incredibil de frumoasă. Mă refer atât la România cunoscută (Delta, Bucovina, Maramureșul, Valea Oltului, Munții Făgăraș, Munții Retezat, zona Câmpulung – Muscel, Munții Apuseni, Caraș-Severinul), cât și cea mai puțin cunoscută, cum ar fi drumul și peisajul dintre Obârșia Lotrului și Petroșani. Îmi place muntele, opțiunile mele se îndreaptă spre peisajele montane, dar recunosc că și câmpia are fascinația ei. După cum și Dunărea e uluitor de frumoasă uneori.

C.I.U: Ai încerca să scrii o monografie despre Vrancea? Spune-mi cinci lucruri care nu ar trebui să lipsească din această monografie?

L.S: Da, ar fi pentru mine o provocare interesantă. Țara Vrancei, Ținutul Vrancei este unul fabulos, din mai multe motive. În primul rând pentru că aici Miorița a căpătat dimensiunea astrală. În al doilea rând, aici mustesc legendele, iar mie îmi plac cel mai mult cele legate de Fiii Vrâncioaiei. Apoi este patria vinului, deci a adevărului, a soarelui concentrat în boaba de strugure. Dar Vrancea este și singurul județ din România care leagă toate cele trei principate ale României (Moldova, Muntenia, Transilvania). În Vrancea, Carpații se răzgândesc în mersul lor spre sud și o iau spre vest, imaginându-se astfel un imens cadran montan. Vrancea este leagănul cutremurelor. Vrancea se învecinează cu nu mai puțin de șase județe: Vaslui, Galați, Brăila, Covasna, Buzău, Bacău. Stema e interesantă, având însemnele Moldovei și ale Munteniei, dar și culorile acestora: roșu și albastru. Dacă mai adăugăm și verdele simbolizând vița de vie, avem toate culorile fundamentale. Verdele de Sinope nu poate fi folosit heraldic decât dacă i-ai învins pe turci. Ei bine, Ioan Vodă cel Cumplit, i-a învins aici pe turci în 1574, an care avea să fie din păcate și ultimul an al domniei și al vieții viteazului domn. Dar Vrancea rămâne în istoria neamului și prin legendarele biruințe de la Mărășești și Mărăști. (Nu erau numite țigările Mărășești „spaima nemților”?) Aici, în inima Vrancei sunt înmormântați mii de eroi ai Neamului, între care generalii Eremia Grigorescu sau Alexandru Averescu. În Soveja se află „cel mai curat aer din țară”. Județul Vrancea reunește teritoriile de prin 1930 a nu mai puțin de patru județe precum Putna, Rămnicu-Sărat, Tecuci și Trei-Scaune. Lista personalităților născute în Vrancea este într-adevăr impresionantă: Varlaam, Simion Mehedinți, Ion Mincu, Gheorghe Naghi, Ion Nestor, Ion Pânzaru, Leon Kalustian, Camil Baltazar, Alexandru Graur, Corneliu Ștefanache, Dumitru C. Ollănescu-Ascanio, Gheorghe Bogdan-Duică, Varujan Vosganian, Duiliu Zamfirescu, Virgil Cândea, Ion Cristoiu, Dan Botta, Emil Botta, Petre Liciu, Emanuel Petruț, Leopoldina Bălănuță, Cornel Coman, Ion Dichiseanu, Costache Bălănescu, Maria Platon, Anghel Saligny, Tudorel Toader, Tudor Vornicu, Alecu Croitoru, Constantin Frosin, Constantin Giurescu, Gina Gogean, Gheorghe Longinescu, Grigore Gheba, Angela Gheorghiu, Cilibi Moise, Gheorghe Tatarescu, Nutzi Acontz, Solomon Schechter, Ion Sava, Adrian Voinea, Gheorghe Popa, Gheorghe Alexianu, Vasile Radu, traducătorul Bibliei alături de Gala Galaction. La toate aceste nume se adaugă sutele de nume de scriitori ocrotiți de Antologia ta. Un județ binecuvântat, cu peste 16 rezervații naturale, între care Cheile Tișiței, Cascada Putnei, Râpa roșie, Lacul Negru, Cheile Nărujei, Căldările Zabalei, Focul viu de la Andreiașu, Lunca Siretului…