Alții erau încântați. Statuia era o ciudățenie, fără îndoială. Dar nimeni nu văzuse o sirenă gravidă. Doar artistul care o realizase… Iar orașul avea să fie asaltat de turiști curioși. O atracție unică.

Doar noi doi știam adevărul. Eu eram cel care pângărisem în câteva rânduri statuia sirenei. Tu, pentru că tu erai ascunsă în acea statuie, erai însăși statuia.

Într-o noapte am fost prins în brațele tale. Deveniseră un clește puternic. Bronzul se întărise. Credeam că nu mai am nicio scăpare. Dacă nu muream, aveam să fiu linșat, lapidat sau măcar condamnat.

Apoi ai suspinat și mi-ai dat drumul. Pentru o clipă redeveniseși femeie.

Costache Negruzzi a povestit și el despre această frumoasă grecoaică, într-o scurtă narațiune ce-i poartă numele: Calipso. Iată câteva scurte fragmente din acea povestire:

„Dar după o lună, m-am dus din Chișinău, și în primăvara anului 1823 m-am înturnat în Moldavia, fără să mai văd pre Pușkin, și fără să mai aud de greaca cea frumoasă. Câteodată însă, când ceteam poeziile marelui poet rus, și mai ales „Șalul negru”, aceste versuri ce sunt un poem întreg, făcute înadins pentru tânăra fată, îmi aduceau aminte de acea femeie cu chip îngeresc, și doream să știu ce se făcuse.”

„Într-o seară a lunii noiembrie 1824 – era viscol și ploaie – la poarta monastirei Neamțu ajunse un june om, care cerea voie să intre. Hainele îi erau străbătute  de apă, și el semăna obosit de osteneală. Portarul îl primi și îl găzdui până a doua zi când, după cererea sa, îl conduse dinaintea starețului. El arătă că, fiind un tânăr străin și orfan, voiește a se călugări. Starețul îl rândui spre ascultare la un bătrân sehastru ce locuia afară de monastire, în munte, unde el petrecu trei ani în cea mai mare cucernicie și umilință. Într-o dimineață, chemând sehastrul pre ucenicul din chilioara de alături,  și văzând că nu-i răspunde, se duse ca să vadă ce face, dar îl găsi dormind de  somnul cel vecinic.”

Și Negruzzi redă în continuare întocmai conținutul hârtiei, așa cum o găsisem eu.… De unde știa acele rânduri? Să fi fost sufletul meu refugiat vremelnic în al lui? Sau poate că tu erai Calipso și mi-ai povestit în vis tot ce se întâmplase cu tine. Cine să știe? M-am gândit și la  versurile  lui Pușkin, atât de pătimașe și de tragice.

Dar, într-o zi, prin 1980, craniul tău a dispărut. Eu eram la mănăstire și mă întrebam cine a furat acel craniu.

Și te-am visat chiar în acea noapte, erai tânără și frumoasă și mi-ai răspuns unei întrebări nepuse:

„Și sufletul trebuie să-și aibă un cuib. Și craniul e ultimul cuib al sufletului…”

Trupul meu și-a făcut datoria față de sufletul meu. L-a căutat, năucind spațiile și timpurile, prin mănăstiri și biblioteci, prin cărți, printre alte suflete. Și  l-am găsit în sfârșit. Dar nu mai era singur…

ÎNCERCAM SĂ SCAP DE VISE, DAR NU PREA REUȘEAM. ADORMEAM ȘI ELE VENEAU PARCĂ PE SUB UȘĂ, NEANUNȚATE, NEPOFTITE. ERA DE FAPT ACELAȘI VIS, MULTIPLICAT, CU MICI NUANȚE ÎNSĂ.

Eram pe o plajă pustie, privind amândoi marea. Păreai tristă, de parcă ai fi așteptat să vină spre tine cineva. Sau să pleci tu undeva, poate spre o insulă pustie.

Atunci te luam în brațe și tu te întorceai spre mine. Trupul tău se unduia, mă copleșea, deveneam același trup, împletit.

Îmi șopteai cuvinte monosilabice și credeam că e așa din cauza emoției. Erai îndrăgostită de mine, tot atât cât eram și eu de tine.

Observam cu uimire  că soarele se odihnea mai mult pe tine și corpul tău căpăta tot mai clar culoarea bronzului, un brun-roșcat cu o idee de galben în el.

Păreai un fruct care se coace și te bucurai, râzând, de acest lucru. Eu rămâneam parcă crud și neîmplinit.

Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” este cea mai veche bibliotecă universitară din România. Fondul existent de carte depășește 2.500.000 de unități bibliografice. Anual biblioteca crește cu aproape 30.000 de volume. Are 30 de săli de lectură cu 1.213 locuri. Are 600 de parteneri din 58 de țări. M-am întâlnit la bibliotecă cu Alina. Era ieșeancă și considera biblioteca o mândrie a Iașului, alături desigur de Copou, de Grădina Botanică, de Teatrul Național, de Palatul Culturii, de Trei Ierarhi… și ți-ar fi vorbit despre orașul ei drag cu fervoare și profesionalism multe ore.

Am căutat urme, urme ale sufletului, urme ale trecerii mele pe acolo.

Acestor cărți li se adăugau, în dosare separate, diplome, ucazuri, scrisori, acte, însemnări, memorii, Testamentul lui Dimitrie Cantemir.

Mi-am  căutat cu îndârjire urmele sufletului. Și le-am găsit în două cărți: în Divanul sau gâlceava înțeleptului cu Lumea sau Giudețul sufletului cu trupul și în Istoria ieroglifică la Lamentația inorogului:

„Munți, crăpați, copaci, vă despicați,…plângă piatra cu izvoară, munții puhoaie pogoară, lăcașele Inorogului, pășunile, grădinile, cernească-să, pălească-să, veștedzască-să,… și pre domnul lor cu jele, pre stăpânul lor negrele, suspinând, tânguind, neîncetat să pomenească. Ochiuri de cucoară, voi, limpezi izvoară, a izvorî vă părăsiți și-n amar vă primeniți…Clătească-să cerul, tremure pământul, aerul trăsnet, nourii plesnet, potop de holbură, întuneric de negură vântul să aducă. Soarele zimții să-și răteze,… stelele nu scânteieze, nici Galateea să lumineze… Mute-se Arcticul, strămute-se Antarcticul, osia sferească în doauă să se frângă… stihiile toate tocmirea să-și piardză, orânduiala bună în veci nu mai vadză,…de jale să se uluiască,… și dreptatea Inorogului în veci povestească.”

Ți-am dat întâlnire, peste multe secole, la Vatican. Și ai venit, întâlnindu-ne la intrarea în Biblioteca Apostolică Vaticană.

A fost fondată oficial în 1475, dar în realitate ea este mult mai veche.

M-am uitat prin cataloage, așteptându-te.

Ce am aflat e cu adevărat impresionant: peste 1.600.000 de cărți vechi și moderne, 8.500 de incunabule (65 pe pergament), peste 150.000 de codice manuscrise, peste 300.000 de monede și medalii, hărți, steaguri, peste 23.000 de obiecte de artă.

Am ajuns la Fez și m-am oprit acolo o vreme. Orașul este situat la o intersecție care leagă Fez de celelalte orașe mari ale Marocului: Tanger, Casablanca, Rabat, Marrakech. Dar, mai important, aici se găsea universitatea Al-Qarawiyyin, cea mai veche universitate cu activitate continuă, din lume. De această moschee-universitate-bibliotecă se leagă numele unor ilustre personalități: Ibn Khaldun, Muhammad al-Idrisi, Ibn Rushd (Averroes), Ibn Tufayl, Ibn Arani și mulți alții.

Moscheea fusese ridicată în veacul al IX-lea la cererea regelui Idris II, adică în timpul dinastiei idriside. În anul 859, moscheea avea o bibliotecă și o universitate. Aici te-am regăsit în plină acțiune.

Te numeai Fātima al-Fihrī și erai fiica negustorului bogat Muhammad  al- Fihrī.

Tatăl tău murise relativ tânăr și ai hotărât să-i folosești moștenirea pentru a lărgi moscheea, pentru a-i adăuga o școală (medrasa).  Ai trăit mult și am avut șansa să te cunosc  și să te recunosc. Dar de fiecare dată luam o altă înfățișare: eram când istoricul Ibn Khaldun, când filosoful Ibn Tufayl, când matematicianul Ibn al-Yasamin, când geograful Ibn al-Wazzan care am scris Descrierea Africii și care am fost botezat de aceea cu porecla de Leo Africanus.

Te-am cucerit, dăruindu-ți manuscrisul original al Kitabu al Ibar, precum și o copie a Coranului din secolul al IX-lea, Coran  pe care l-am scris caligrafic în stil cufic pe piele de cămilă.

M-am gândit să-ți scriu o scrisoare în sanscrită. Cred că ai fi impresionată…

Am plecat mai departe spre universitatea Nalanda în Bihar, India, la mai puțin de o sută de kilometri de orașul Patna. A funcționat ca centru de învățământ religios din secolul al V-lea până în 1197.

Am sperat să mă întâlnesc cu măcar unul dintre oamenii de știință renumiți ai universității: Atisa, Buddhapalita, Bhaviveka, Dignaga, Dharmakirti, Kamalasila, Naropa, Chandrakirti, Santaraksita. Nu i-am găsit. Biblioteca era pustie.

Am urcat dealul. Era o biserică străveche, din secolul al IV-lea. Venerată și din cauza vechimii ei. Erau și în ea cărți străvechi, dar am simțit că sufletul meu nu se născuse acolo. Nu eram singur, ci cu un grup întreg de români. Vorbeam românește între noi, destul de tare, așa cum vorbesc străinii când se află într-o țară străină.

La poalele dealului era un bătrân cu o barbă lungă și o flașnetă.   Ne-a auzit vorbind. Când am coborât dealul, au răsunat Valurile Dunării de Iosif Ivanovici și Valsul Gramofon al lui Eugen Doga. Ne-am hotărât să-i dăruim bătrânului îmbrăcat în rubașcă, cu flașnetă, semănând cu un mujic dintr-o izbă siberiană, o sumă de bani, ruble desigur.

  Am ajuns și la Matenadaran. Ca oraș, Erevanul m-a surprins. Era construit din tuf, o rocă vulcanică de culoare cenușie, cu nuanțe de roz. Era duminică și o căldură teribilă. Oamenii se refugiaseră prin case, prin hoteluri, prin restaurante. Pe străzi nu era aproape nimeni.

Am mers spre bibliotecă. Știam că acolo se găsesc papirusuri unice, o parte din cultura greacă fiind salvată tocmai de aceste papirusuri.

Clădirea era impozantă și străjuită de statuile lui Mesrop Mashtots (cel care a inventat alfabetul armean) și a discipolului său Koryun, aflate chiar în față.

Spre marea  lui surpriză, Hypatia i-a vorbit despre sistemul solar, despre cele 12 planete (!) care gravitează în jurul Soarelui. Și astronomii au răsplătit-o mai târziu, astfel încât o exoplanetă, Iota Draconis b, îi poartă numele. Dar și un crater din lună se numește Hypatia, precum și un asteriod de centură principal tip C, ca și o serie de pietre mai mici din  nucleul cometei LDG.

Ștefan era îndrăgostit de inteligența ei, de frumusețea ei perfectă, de zeiță (a fost pictată și de Rafael). Când a ucis-o în plină stradă un grup de creștini, Ștefan era la mai puțin de  2 kilometri de ea, studiind două papirusuri…