C.I.U: În ultimul timp, și nu numai, la noi, literatura, artele în general, sunt decăzute de la rangul lor aristocratic… Aceasta se întâmplă doar din cauza democrației sau democrației prost înțeleasă de cei care o propovăduiesc? Vezi vreo salvare?

L.S: Literatura, artele în general au decăzut pentru a face loc politicului. Înainte vreme un prim-ministru se numea Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga. Adică scriitori, oameni de cultură. Acum… E vina mea că nu am citit încă operele complete ale lui Victor Ponta, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă, Ludovic Orban, Dacian Cioloș, Florin Cîțu… Artele s-au prostituat, au devenit slujnicuțe pe lângă Neica Nimeni. Triumfă manelele, se practică o cultură de gang, de mahala. Sincer, nu prea văd o soluție pe termen scurt. Atâta timp cât avem seriale cretine motivându-se că: numai așa ceva vrea publicul!, au audiență, rating etc. Avem numai vedete, staruri, iar știrile transmise se referă la silicoane, la despărțiri și împăcări de pițiponci și pițipoance. Se scrie mai mult de Vulpița decât despre Ana Blandiana, de „Prodanca” decât de Ana Aslan. La fel se întâmplă și cu traducerile. Jumătate din cărțile editate au titluri imposibile și conținut aiuristic. Intelectualii autentici se retrag în cochiliile lor, scârbiți de spectacolul dezolant. Limba română îmi devine tot mai necunoscută, fiind un ghiveci nefiert de termeni „internaționali”.

C.I.U: A existat, în ceea ce te privește, relația Ucenic-Maestru?

L.S: Categoric, da. În afară de profesori, pe care i-am amintit deja, au fost ziariștii sau alți adulți care m-au format ca om. Aș aminti cu drag de câțiva. Mai întâi învățătoarea mea Elena Munteanu. A fost ca o mamă pentru noi toți. Exigentă, tăioasă, duioasă, visătoare, iubindu-ne ca pe copiii ei. Dreaptă. Odată ne-a pedepsit pe toți băieții pentru că ne-am răzbunat pe tiranul clasei, Virgil, un copil handicapat, mai mare ca noi cu vreo trei ani și care își făcuse obiceiul să ne tortureze pe rând, în fiecare pauză, fată sau băiat. Fetele era trase de păr, băieții de urechi, până când acestea deveneau vinete. Ne-am organizat, am traversat strada și am tăiat niște nuiele de corn. În momentul în care s-a apropiat de următoarea victimă, am tăbărât pe el. L-am lovit cu acele nuiele peste față, peste brațe, pe tot corpul. L-am lovit până a căzut. Apoi a făcut o criză de epilepsie, cu bale la gură, cu ochii dați peste cap. Învățătoarea a intrat în clasă, s-a dus la el și i-a vorbit blând, ca o mamă. Apoi cu ochii înroșiți de lacrimi care nu căzuseră, dar îi arsese sclerotica, ne-a întrebat : „Ce i-ați făcut ? De ce l-ați bătut?” Văzuse și ea urma vergilor de pe față… Am luat eu cuvântul. Am povestit despre ce ne făcea el nouă, cum ne pedepsea în fiecare pauză și cum am hotărât să luptăm cu el. „Și de ce nu mi-ați spus și mie?” Apoi ne-a pedepsit, dându-ne peste palma întinsă cu nuiaua de corn. Durea al naibii, dar nimeni nici nu a clipit. Eram mândri, dar și speriați de ce i se întâmplase lui Virgil. Mama lui a venit la școală, a făcut ceva scandal, dar până la urmă și-a cerut ea scuze, când a aflat toată povestea. Apoi am primit toți în dar de la Virgil un pahar de plastic, personalizat, semnat Virgil… Altă dată, fugind pe coridor, urmărit de un găligan dintr-o clasă mai mare, am dat peste învățătoarea mea, care tocmai ieșise din cancelarie. Am trântit-o jos, și ea s-a rănit la buze, buza de sus i s-a despicat și sângera puternic. Nu m-a certat, mă iubea și mi-a spus-o peste două săptămâni: „Uite, nu mai fi supărat. Rana s-a vindecat. Mi-a rămas un semn alb, dar voi ști că e de la tine.” Sau odată, de 8 Martie, venisem cu un mărțișor mai deosebit, o broscuță verde pictată, în relief pe o bucățică de sticlă. Și-a pus mărțișorul pe piept, alături de celelalte. Unele mărțișoare erau din argint, altele chiar suflate cu aur. Al meu era unul dintre cele mai modeste. Plimbându-se printre bănci, mărțișorul meu i s-a desprins de la piept. L-a ridicat cu grijă, l-a sărutat și mi-a spus: „E cel mai frumos mărțișor!” Nu știu dacă Doamna Elena Munteanu mai trăiește sau nu. Ar trebui să aibă în jur da 90 de ani. Profesoara mea de română, Elena Stoican era moață din Bucium și îl iubea pe Blaga. Eram elevul ei preferat, olimpicul, îl iubeam amândoi pe Blaga care încă nu se studia la școală. Am văzut la ea poeziile lui Blaga copiate de țărani, circulau ca poezii populare, anonime. Îmi pare rău că nu am unul din acele documente umane de mare preț, extraordinare. Soțul doamnei Stoican era Directorul Teatrului din Petroșani și prin el am făcut rost de textele dactilografiate ale pieselor lui Lucian Blaga. Când a trebuit să-l predea pe Blaga, era prima dată când Blaga se preda la școală, după ani și ani, doamna Stoican a spus: „Du-te și predă tu de la tablă lecția despre Blaga. Știi mai mult despre el decât mine.” Și s-a așezat cuminte în bancă, pe locul meu. Am predat poezia lui Blaga, cred că a fost o lecție reușită și, pentru mine, de neuitat. Altădată, jucând fotbal, am tras un șut mai puternic și mingea a intrat pe fereastra ei, lăsată deschisă. Mingea a căzut într-o oală uriașă în care era zahăr topit. Câțiva stropi au atins-o, făcându-i bășici mari pe mâini. M-am dus să recuperez mingea și am văzut dezastrul. Nu a spus nimic, mi-a arătat doar mâinile, lacrimile îi curgeau pe obraji. M-a văzut alb la față și mi-a spus: „Nu te speria. Nu e nimic, trece.” Dar poate cea mai semnificativă întâmplare s-a petrecut atunci când preda Arghezi. Eram la Psalmi și nu știu de ce, nu învățase nimeni lecția. Ne-a dat un extemporal și ne-a spus: „Scrieți doar versuri din Psalmi. Pentru fiecare vers veți primi două puncte.” Știa ea ce știa. Mi-am amintit doar două versuri. Deci aveam să iau un 4. Atunci mi-a venit ideea să scriu eu un psalm și să-l atribui lui Arghezi. Am scris deci: „Mi s-au închegat visele în matrițe / Sunt cel mai fericit alchimist / Forme mate ale lumii pestrițe/ Au acum străluciri de-ametist”. Și am datat poezia: Psalm, în „Luceafărul”, septembrie 1959. Vezi, Doamne, citasem dintr-un psalm inedit! A doua zi am primit rezultatele: luasem, bineînțeles, nota 4, dar doamna Elena Stoican îmi răspunsese tot în versuri, tot patru versuri, folosind chiar rimele mele, atâta doar că a înlocuit „ametist” cu „trist”. Bineînțeles că nu a trecut notele în catalog, dar de atunci nimeni nu a mai venit la română cu lecția neînvățată. Maeștri au mai fost pentru mine dirigintele Ghiță Pop, profesor de sport, dar care iubea literatura și care, atunci când ne-am despărțit, după bacalaureat, mi-a dăruit „Portret al artistului în tinerețe”; profesorul de matematici Ioan Butulescu, profesoara de biologie Septimia Kraus, profesoara de geografie, doamna Claudia Constantinescu. Când m-am văzut ultima oară cu doamna Constantinescu, terminasem facultatea, locuiam la Piatra-Neamț și ne-am întâlnit pe stradă. M-a invitat la ea acasă, m-a descusut, apoi mi-a dăruit un coral uluitor, semănând cu cornul unui cerb alb din vis. Mi-a spus că îl primise de la o fostă elevă a ei care îl adusese din Marea Roșie. Mi-a spus: „Acum pot să-ți spun. Ai fost cel mai bun elev al meu din sutele, miile de elevi pe care i-am avut”. Am roșit puternic, eram gata gata să-i spun că eu nu învățasem niciodată la geografie, nu deschisesem vreodată un manual, dar citisem enorm despre toate, de la climă la epoca mezozoică, despre Amazon sau Nil, despre orașele Europei, despre Siberia. Puteam să vorbesc ore întregi despre dinozauri, despre Țara de Foc, despre Africa… Dar maeștri mi-au fost și ziariștii de la Steagul roșu: Constantin Pascu, Traian Műller, Viorel Teodorescu, Radu Selejan, Dan Manlup Dan. Îmi arătau un respect incredibil, mă considerau colegul lor. Mă pregăteau pentru această meserie grea, dar frumoasă, îmi dădeau rubrici în ziar, aveam una care se numea „În reverber” în care publicam foiletoane. Odată, l-am întrebat pe profesorul Pascu, dacă m-aș putea revanșa vreodată pentru tot ce făcea pentru mine și el mi-a spus zâmbind: „Cândva vei întâlni un tânăr de valoare. Îl vei sprijini în afirmare, așa cum o fac eu acum cu tine. Și când el îți va pune întrebarea pe care mi-ai pus-o acum, amintește-i de numele meu.” Radu Selejan mi-a făcut un prim portret de scriitor publicat (eram elev în clasa a XI-a); Dan Manlup Dan mi-a vorbit pentru prima dată de rezistența din munți… Dintre scriitori, mari maeștri mi-au fost: Alighieri Dante, Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio, Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Umberto Eco, Homer, Ryonosuke Akutagawa, Dino Buzzati, Miguel Cervantes, William Shakespeare, Feodor Dostoievski, Lev Tolstoi, Victor Hugo, Gerard de Nerval, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Gustave Flaubert, Honore de Balzac, Stendhal, Daniel Defoe, Jorge Luis Borges, Ernesto Sabato, Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa, Alejo Carpentier, Pablo Neruda, Rainer Maria Rilke, Herman Hesse, Patrick Suskind (Parfumul), H.C. Andersen, Franz Kafka, Marcel Proust, Andre Gide, Albert Camus, Ismail Kadare, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Zaharia Stancu, Marin Preda, George Coșbuc, Ion Luca Caragiale, Mateiu Caragiale, Ion Creangă, Petre Ispirescu și mulți, mulți alții. Dar scriitorii care mi-au fost cu adevărat maeștri, de la care am învățat enorm, cu care am avut dialoguri esențiale au fost Ioanid Romanescu, Romulus Vulpescu, Laurențiu Ulici, Dumitru Radu Popescu, George Munteanu, Marian Popa, Savin Bratu, Paul Cornea, Sorin Mărculescu, Matei Călinescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Romul Munteanu, Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Nicolae Dan Fruntelată, Octavian Paler. Despre întâlnirile și întâmplările cu ei s-ar cuveni să scriu o carte și poate o voi scrie… Să dau doar trei exemple. Eram la editura Junimea, când m-am întâlnit cu poetul Ioanid Romanescu. Mi-a luat manuscrisul, era dactilografiat, m-a întrebat dacă mai am vreun exemplar, m-a salutat și a dispărut. Peste o săptămână a apărut în SLAST (Suplimentul Literar al Scânteii Tineretului) un articol semnat de Ioanid Romanescu în care mă recomanda ca poet, vorbind despre faptul că sunt la tabloul de comandă al poeziei, ca am mai multe volume needitate. Erau publicate și câteva poezii. Abia ne cunoșteam și a ținut să salute în acest fel un nou poet. Cu Adrian Păunescu am avut mai multe întâmplări, dar merită să evoc una. Un senator, Marius Munteanu, m-a rugat să-l prezint pe Adrian Păunescu, în două spectacole, la Roman și la Piatra-Neamț. Am crezut că glumește. Adrian Păunescu se prezenta el însuși într-o manieră unică, nu trebuia să-l prezinte cineva. Am înțeles că fiind totuși și senator, avea nevoie de… mă rog. Înainte de spectacolul de la Piatra-Neamț, de la Teatrul Tineretului m-a întrebat dacă cred că el va rămâne în Literatura română, că nu va fi uitat. Am răspuns prompt: „Da!” „Vei rămâne!” A fost mirat de promptitudinea mea și m-a întrebat de ce cred asta. I-am spus că, în cimitirul Eternitatea din Piatra Neamț doar trei poeți aveau versuri pe morminte: Eminescu, Coșbuc și… Adrian Păunescu. S-a roșit, apoi m-a rugat să mergem să vadă cu ochii lui. Eram cu un sfert de oră înainte de spectacol, dar i-am făcut pe plac. A ajuns la mormânt, și-a văzut versurile săpate în marmură, a mângâiat tandru portretul mortului, a păstrat un moment de reculegere și apoi mi-a spus cu o vece stinsă: „Să mergem!” Inutil să mai spun că spectacolul lui la Piatra-Neamț a fost unul memorabil. Și în fine, o întâmplare cu Ion Gheorghe. Ajuns la Piatra-Neamț, ne-am întâlnit și mi-a spus că vrea să scrie o carte intitulată Poeme cu martori. M-a rugat să-l duc undeva în județ, să găsească un „subiect” pentru un poem. Cererea lui era una neobișnuită. M-am gândit puțin și i-am propus să mergem la Tazlău, o comună pe care o cunoșteam foarte bine. Am mers să ne întâlnim cu Maria Pâsoi Zavate, fosta soție a haiducului Baltă. Am fost primiți cu prietenie și femeia ne-a povestit câte în lună și stele. Câteva întâmplări spectaculoase, poetice le cunoșteam și credeam că îl vor interesa. Ion Gheorghe tăcea, nu părea impresionat de nimic. A venit și soțul femeii care era pădurar și i-a oferit spre vânzare o blană de vulpe roșcată, frumoasă. Ion Gheorghe a încercat blana ciupind părul cu două degete. „Nu o iau pentru că a fost otrăvită și îi cade ușor părul…”Apoi femeia i-a povestit că ea vede foarte bine noaptea și că vin la ea fiare gestante pentru prima oară, ca să le învețe cum să nască. Poetul s-a însuflețit, a pus câteva întrebări bine țintite. Am mai stat câteva minute și am plecat mulțumiți. Am ajuns la mănăstirea Tazlău, ctitorie a lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Ion Gheorghe a vrut să intre la mănăstire, să se întâlnească cu preotul. Era un preot tânăr, pe care nu îl cunoșteam. Acesta, amabil, ne-a arătat mănăstirea care urma să fie picată și ne-a invitat apoi la casa parohială. Acolo am văzut ceva incredibil: sute de soiuri de fasole, boabe de toate culorile și mărimile, puse la uscat, peste tot: albe, sinilii, galbene, roșii, maronii, pistruiate, vinete, aproape negre. Mii, zeci de mii de boabe. Ion Gheorghe nu a spus nimic, a ajuns în București și peste mai puțin de un an a apărut o carte excepțională de poezie, intitulată CONDICA ÎN VERSURI, în 1987, la CARTEA ROMÂNEASCĂ. Printre alte poeme extraordinare, precum Omulețul de Voroneț, Hronicul ticăloșilor sau Ruptul Cetinii, erau Zugrăvitele fasoli și Mama fiarelor, poeme scrise și gândite la Tazlău. Am văzut „pe viu” cum acționează, gândește și simte un mare poet.

C.I.U: Te regăsești, de obicei, în cele spuse sau scrise despre tine și despre cărțile tale?

 L.S: Da. Cronicile coincid de multe ori cu ce cred eu despre cartea respectivă. Deși uneori am surpriza ca un critic să observe lucruri pe care eu nu le-am remarcat sau nu mă gândisem. Așa a fost cu cronicile lui Laurențiu Ulici, Ioanid Romanescu, Vasile Spiridon, Ioan Dănilă, Constantin Dram, Alexandru Dan Condeescu, Valentin F. Mihăescu, Mircea Dinutz, Cristian Livescu, Al. I. Brumaru … Despre mine ca persoană s-a scris mai puțin, a făcut-o inspirat Constantin Tomșa în monografia sa despre mine, au mai fost unele aprecieri, dar în general s-a vorbit despre operă…

C.I.U: Știu că la facultate ai avut colegi talentați. Care este statutul lor astăzi?

L.S: Din păcate, nu mai știu mare lucru despre colegii mei. Și așa cum spuneam, mare parte dintre ei sunt morți. Unii, supraviețuitorii, sunt cercetători, profesori universitari, ziariști. Dar pentru că nu știu prea multe detalii exacte despre ei, nu vreau să mă pronunț.

C.I.U. Gândindu-te la activitatea literară pe care ai avut-o, o ai, și la ceilalți colegi, crezi că soarta ți-a fost favorabilă? Întotdeauna?

 L.S: Nu m-am gândit niciodată la asta. Am scris ce am vrut, am publicat cărțile fără mari probleme, deci, din acest punct de vedere, soarta mi-a fost favorabilă. Poate a fost o șansă pentru mine faptul că trăiesc în provincie. Am avut mai mult timp. Să câștigi două ore pe zi, în fața unui bucureștean, e ceva… Și mai e ceva: unii dintre colegii mei sunt acum într-o lume mai bună. Toți, dar absolut toți aveam multe proiecte, enorm de multe lucruri de spus. Mircea Scarlat, Mircea Nedelciu, Artur Bădița, Constantin Stan, Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Gheorghe Iova, Daniela Caurea, Sorin Preda – ca să evoc doar câteva nume – puteau scrie câteva rafturi de bibliotecă. Asta ținând cont de cât au scris deja…

C.I.U: Ai avut de-a face – în creația ta – cu cenzura? N-ar trebui introdusă, astăzi, totuși, măcar cenzura bunului simț în literatură?

L.S: Dacă te referi la cenzura interioară, am mereu de a face cu ea. Dacă te referi la cenzura comunistă, nu am avut prea mult de suferit. Totuși, s-a întâmplat ca revista Ateneu, care îmi publicase o povestire intitulată inițial Cecitate, adică orbire interioară, avusese titlul schimbat de cenzura de la București care citise titlul Ce… citate, adică o aluzie la citatele prea celebre din opera Preacelebrului. Proza a apărut cu titlul de Repetiția, ceea ce până la urmă era mai rău. Tot tirajul de la Piatra-Neamț a fost cumpărat, deci confiscat de către Direcția sanitară și am fost reclamat prim-tovarășei Maria Gheorghe. Aceasta l-a chemat pe Amza Săceanu, un intelectual fin, autentic și care era secretar la județ: „Ai citit asta, Săcene?” – și a arătat spre revistă acuzator cu arătătorul. „Cine e tovarășul (adică eu)? Unde lucrează?” „La bibliotecă”. „A, am crezut că e ziarist, că îl dădeam afară. Ai văzut cum se ia de medici?” În fața ei, Amza Săceanu s-a făcut că citește cu atenție textul. „Tovarășa, dar aici nu e vorba de medici?!?” „Tocmai asta e, Săcene, că nu e vorba de medici!” Femeia nu era deloc proastă și înțelesese parabola. Dar până la urmă am fost iertat. Nu aveam de unde să cad, nu aveam o funcție înaltă. S-a întâmplat totuși ceva. În Steagul roșu din Petroșani aveam un articol pe prima pagină intitulat „Lovitura”. Era un foileton. Redactorul responsabil de număr a înlocuit materialele de deasupra cu câteva materiale oficiale venite prin Agerpres și care se refereau la numiri, schimbări din funcții, rotiri de cadre. Știrile, citite împreuna cu titlul meu produceau un efect comic și puteau fi interpretate. Eu nu am pățit nimic, dar redactorul respectiv a fost retrogradat și trecut la „Scrisori”. La Penultima Partidă de zaruri am fost sfătuit să înlocuiesc patru cuvinte, toate din titluri, pentru că erau prea tehnice. Știu că unul din cuvinte are Voluție. Adică nici InVoluție, nici EVoluție. A devenit Amintirea Zborului. Alt titlu schimbat a fost Târnăcopul lui Huțulea. Nu mai știu titlul inițial. Și, în fine, a mai fost un episod, când au venit la Piatra-Neamț, Daniel Drăgan și câțiva redactori de la revista Astra. Nu știu din ce motive, s-a cerut ca eu să nu citesc în public. Lucrul mi-a fost transmis prin Inspectorul – Șef de la Cultură. Auzind aste, Daniel Drăgan a fost categoric: „Atunci nu mai citim nici noi.” Au urmat discuții, negocieri, și până la urmă am fost acceptat și eu pe lista recitatorilor. Nu au fost alte consecințe. Și a mai fost ceva: romanul Gambit a fost respins de la editură în urma unui referat extern făcut de o domnișoară bătrână, care declarase cartea ca fiind… pornografică. Am recitit cartea și singurul rând care ar fi justificat calificativul era acesta: „O privi și apoi o trânti în pat.” Alte cenzurări nu au mai fost, cel puțin în cazul meu. Dar, ca să fim cinstiți, scrisesem prea puțin și nu prea aveau ce să cenzureze…

C.I.U: Se spune despre Scriitor că este Omul timpului său. Oare toți îndeplinesc această condiție sine qua non? Ai întâlnit des asemenea Oameni?

L.S: Orice om este expresia timpului său. Orice om poartă amprenta timpului și mediului. Dar cred că un scriitor adevărat șterge granița dintre epoci, perioade, ani. Altfel scriitorul devine istoric. Baltagul lui Mihail Sadoveanu e atemporal. Poți data Luceafărul lui Mihai Eminescu? Un scriitor poate scrie despre o epocă și să devină acut contemporan cu tine într-o altă epocă. Un exemplu: Craii de Curte Veche. Sergentul lui Vasile Alecsandri tocmai se întoarce din Afganistan, iar Ion al lui Rebreanu e un roman acut contemporan. Să mai vorbim de Mircea Eliade? De Dumitru Radu Popescu? De Vasile Voiculescu? Scrierile lor sunt de o monstruoasă actualitate. Pe de altă parte, scriitorul trebuie să fie într-un continuu prezent. Să sesizeze fin, dar decisiv, articulațiile, disfuncționalitățile epocii în care trăiește. Nu sunt sigur că nu voi scrie un roman despre Corona Virus. Nu sunt sigur că nu o vor face și alții. Acum un an, dacă ai fi filmat străzile așa cum arată astăzi, oricine ar fi spus că e vorba de un film suprarealist, o parabolă politică, ceva comparabil cu Orwell sau cu Bradburry.

C.I.U: Manuscrisele de sertar… Ai văzut la cei din jur, tu ai avut?

L.S: Aici trebuie să separăm apele. Au fost manuscrise de sertar, opere nepublicate ale unor scriitori „cu probleme”, care trebuiau reabilitați (de cine, de ce, pentru ce?), manuscrise confiscate de către Securitate, manuscrise postume. Dar ele sunt foarte puține, nu așa cum se credea, imediat după 1989. Nu, nu a apărut o literatură subterană cum se credea, cum se spera, cum ar fi fost poate normal. Există însă o literatură de sertar a fiecărui scriitor. E literatura aflată în diferite faze de execuție. Eu am cel puțin zece asemenea cărți în devenire, realizate în proporție de 20-70 la sută. Nu am văzut asemenea manuscrise în jur. Proiecte, da, sute. Dar rămase în stadiul de proiect. Cărți visate, nu și realizate.

C.I.U: Uniunea Scriitorilor din România…Organizația în sine, dar și membrii ei, ar trebui să-și mai schimbe forma sau concepțiile?

L.S: Categoric, da. Nu trebuie să fie o organizație piramidală, gândită feudal. Eu văd Uniunea ca o asociație între egali. Să iau un exemplu. Ce înseamnă reviste de cultură agreate de Uniunea Scriitorilor? Cine acreditează? Cine agreează? Pe ce criterii? Mă roagă cei despre care scriu să public cronica într-o revistă agreată, altfel „nu se pune”. Deci eu nu mai sunt eu, el nu mai e el. Asachi, revista pe care o conduc, are o vechime de peste 130 de ani. Cine să o mai acrediteze? Și de ce? Ateneu, o revistă de mare prestigiu, care a format un nucleu important de scriitori băcăuani și nu numai, nu e acreditat. Plumb, revistă mult mai tânără, da. Contează ce se scrie sau unde se scrie? Apoi alegerile de noi membri. Criteriile sunt aleatorii, de multe ori nu se respectă, validarea depinde de un grup restrâns de semizei. Și ne mirăm că uniunea e părăsită chiar de un fost președinte al ei, Eugen Uricaru? Sunt multe de spus, dar cred că ne-ar trebui poate zeci de pagini doar să le aducem în discuție. Să ne înțelegem: nu am cerut nimic de la Uniune, nici pensie, nici locuri de parcare, nici locuri de odihnă în nu știu ce oază de cultură. Prin urmare, pot vorbi liber fără să fiu acuzat că am vreun interes ascuns… Și mai e ceva: eu sunt membru al mai multor Uniuni de creație. Pensia (acei 50 la sută) o primesc de la o singură uniune, deși eu cotizez la toate. Am întrebat pe cineva, becher mare, „nu spui cine”, dacă nu ar trebui ca în asemenea cazuri să beneficiezi de un procent de 25, de 15 la sută de la fiecare Uniune la care ești membru. Mi-a răspuns: „Să fim mulțumiți că primim și această pensie…” Becherul era și parlamentar, așa că nu avea probleme financiare, să ne înțelegem.

C.I.U: Ce poți spune despre romancierul Lucian Strochi? Primul roman scris, ultimul roman lansat acum vreo zece ani…

L.S: Uneori asemenea întrebări mă amuză. E ca și cum m-ai întreba cum stai cu splina? Dar cu colecistul? Un scriitor scrie și atât. Important e să scrie. Un volum de versuri poți să-l realizezi și într-o jumătate de an, un roman poate să aibă o gestație de câțiva ani. Am în lucru vreo cinci romane, unul sper să fie gata până pe 23 iulie, e vorba de Donatorii de suflete, altul, Rezervația, mai poate aștepta, dar e realizat în proporție de 60 la sută; Vopsitorul de poduri are gata scheletul, știu cum va arăta fiecare pagină, dar nu am scris la el decât vreo 20 de pagini. Un poem este o statuie în mărime naturală; un roman este o catedrală. Deși scriu relativ ușor, până la zece pagini pe zi, elaborez mai greu o lucrare de proporții. Trebuie să o am în cap în întregime și de aceea o gândesc luni de zile, o întorc pe toate fețele, mă documentez, verific, recitesc, rescriu.

C.I.U: Poezia encomiastică a fost – sunt sigur – practicată în jurul tău. Tu cum ai văzut-o? Ar fi meritat s-o abordezi?

L.S: Epitalamul, oda, imnul, ca să amintesc doar câteva specii literare sunt vechi de când poezia. Am scris ode închinate patriei, limbii române. Lirica patriotică, atunci când e scrisă cu mare iubire de neam și de cuvânt e viabilă. Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Octavian Goga, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Gheorghe, Emilian Marcu sunt poeți mari și pentru lirica patriotică pe care au scris-o. E cu totul altceva să dedici versuri unui partid, unei persoane. E greu să scrii un imn pentru Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Oricum tipul acesta de poezie mi se pare prea retoric pentru structura mea, mai mult implozivă decât explozivă. Am rezerve și față de poezia așa-zis religioasă. În foarte puține cazuri e o poezie de valoare, care emoționează. Deși în acest caz lucrurile sunt mai nuanțate.

C.I.U: Nucleul de Scriitori de la Roman îți este, după câte știu, foarte aproape. Mai mult decât Scriitorii din Piatra Neamț, acolo unde locuiești. Ar exista vreo explicație?

L.S: Mai multe. În primul rând cu scriitorii din Piatra-Neamț mă cunosc foarte bine de zeci de ani. Cu unii am fost coleg de serviciu, au condus aceeași revistă. Nu am ce să-i mai învăț, nu au ce să mă mai învețe. Am organizat multe activități, atât în Piatra-Neamț, cât și în județ. Avem o Reprezentanță a Uniunii Scriitorilor, condusă de criticul Cristian Livescu în calitate de Președinte și unde eu sunt Vicepreședinte. Avem chiar și un cenaclu, Calistrat Hogaș, care își ține ședințele în Muzeul Memorial Calistrat Hogaș. Reprezentanța cuprinde atât membri ai Uniunii Scriitorilor, cât și autori ce nu au încă acest statut. Legăturile mele cu Romanul datează de prin anii 2000. Am observat că Romanul este marginalizat, nu intra în circuit județean sau național și, în calitate de Director al Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu, am încercat să îndrept această situație, organizând la Roman câteva activități importante, cum ar fi expoziția de la Muzeul de Artă Manuscrise și autografe celebre. Autografele plecau de la Grigore Ureche și ajungeau la scriitori contemporani. Veneau vizitatori cu autocarele, chiar din alte orașe, să viziteze expoziția. Am fost sprijinit de Muzeul Literaturii Române din București, de Muzeul Literaturii Române din Iași, de Muzee și Case memoriale, Biblioteca Județeană G. T. Kirileanu, de particulari din Roman, Piatra-Neamț, Iași și București. Au fost șase săli pline cu exponate, multe dintre ele inedite.

Am organizat Sadoveniana la Hanu Ancuței, cu sprijinul doamnei Elena Nușa Chiriac, lansări de carte la biblioteca G. R. Melion sau la Colegiul Național Roman Vodă, unde am colaborat excelent cu distinsa și altruista doamnă Cornelia Jora. Am început să descopăr Romanul nevăzut ochiului grăbit și să cunosc oameni de valoare, de aleasă cultură între care Gheorghe A. M. Ciobanu, Ioan Dobreanu, Alexandru Mihăilă, Violeta Lăcătușu, Mircea Bostan, Alexandru Cramer, Eva Lazea, Boris Cepalis, Emilian Nazaritean, Mihaela Nazaritean, Minodora Ursache, Vasile Ursache, Monica Carp, Cristinel Ionel Prisacaru, Florin Mircea Zaharescu, Georgeta Ursu, Șerban Ursu, Ovidiu Cărpușor, Mihai Știrbu, Oana Onu. Un alt moment important a fost întâlnirea cu poetul, pictorul, preotul Cornel Paiu, care mi-a solicitat o prefață la o carte a sa. Prin el am stabilit relații cordiale cu scriitorii de la „Scrisul Românesc” din Craiova, Florea Firan și ceilalți. Apoi a fost întâlnirea, tot prin paginile scrise, cu doctorul Dan Gabriel Arvătescu, care mi-a trimis o nuvelă excelentă, intitulată Eu, chirurgul. Au urmat altele, prima carte, apoi o a doua carte. Prin doctorul Arvătescu am intrat și eu, alăturându-mă romașcanilor, într-un proiect intitulat „10+1” un dialog cultural cu personalități culturale din Câmpulung-Muscel. Tot prin el am cunoscut-o pe doctorița Silvia Măndășescu, o poetă delicată, subtilă și un eseist de temut. Prin preotul Cornel Paiu am cunoscut mai bine unele fețe bisericești, din Arhiepiscopia Romanului, dar și de la Institutul Franciscan, unde m-am întâlnit cu Eugen Răchițeanu, un mare cărturar. Am prefațat cărțile multor romașcani, scriitori tineri, dar de mare talent, între care Yasmine Bonciu și Cătălin Vega. M-am implicat în mai multe proiecte culturale între care Caravana Scriitorilor, Târgul de Carte de la Roman, Festivalul concurs de receptare critică a poeziei „Mircea Scarlat”, Festivalul „Garabet Ibrăileanu”, de critică și aforisme. Am reușit să formăm o Reprezentanță a Ziariștilor Profesioniști din România la Roman, un număr de peste 25 de ziariști aderând la această reprezentanță. Sunt consilier editorial la Editura Papirus Media, realizând și prefețe sau postfețe pentru multe dintre cărțile apărute. Un proiect drag mie, dar și romașcanilor este Seara basarabeană, care reunește reprezentanți ai scriitorilor de peste Prut, între care Nicolae Dabija, Victoria Fonari, Andrei Moroșanu, Cristina Costov, ca să amintesc doar câțiva și, desigur, scriitorii romașcani în frunte cu Alexandru Mihăilă. Romanul editează și revista Clepsydra și a inițiat o formă de recunoaștere a valorilor care se concretizează prin acordarea titlului de Academician clepsydric unor personalități. Am fost primul Academician clepsydric, iar următorii sunt Nicolae Dabija și Emilian Marcu. Academicianul Răzvan Theodorescu și-a dat acordul de a fi următorul pe această listă… Trebuie să adaug că aceste activități sunt doar câteva pe care le organizează Romanul și la care am participat și m-am implicat direct. Dar sunt multe altele, importante, uneori de impact național, la care nu am participat, din motive obiective. O manifestare exemplară, ca idee și realizare a fost cea intitulată „Cele zece porunci”. De exemplu, tema era: „Să nu ucizi”. Erau chemați să conferențieze, să intre în dialog, să răspundă la întrebări preoți, juriști, istorici, scriitori, reprezentanți ai poliției, fiecare pronunțându-se din punctul lor de vedere asupra temei. În final rezulta un spectacol instructiv, educativ, cu înalte valențe umane…

C.I.U: Care dintre cărțile tale a fost cea mai bine primită, cea mai rău primită și aceea care a fost atât de bine primită încât nici tu n-ai fi crezut că se poate? Ai putea să detaliezi?

L.S: Au fost trei cărți. Prima a fost Cicatricea. În legătură cu ea, un critic a spus public că o consideră o capodoperă. Laurențiu Ulici mi-a propus să fac o lansare la Sala Oglinzilor, la sediul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei. Cartea trebuia să fie prezentată de doi critici, prieteni și colegi de-ai mei. Întâmplarea a făcut ca unuia să-i moară soția, iar celălalt fusese rugat de un profesor de-al său bolnav să-i țină un curs la Pitești, mi se pare. Laurențiu Ulici m-a întrebat ce facem. L-am întrebat dacă a citit cartea. Mi-a spus că da. „Atunci ne descurcăm”. A fost o întâlnire de neuitat. Laurențiu Ulici era atât de încântat la sfârșit, încât a spus că de acum formula de lansare a cărților să fie dialogul, autoprezentarea. Adică exact ce făcuserăm noi. Printre participanți, invitați, era și actorul Mircea Albulescu. Acestuia i-am oferit cartea, iar el mi-a mulțumit ducând-o la obraz. Peste câțiva ani, aflându-ne cu caravana actorilor în Neamț, la mănăstirea Sihăstria, Radu Beligan a vrut să facem o poză împreună. Am acceptat cu mare plăcere. Mircea Albulescu mi-a spus: „Faci și cu mine o poză, dacă recit ceva din tine?” „Mă simt onorat…” Și Mircea Albulescu a recitat două pagini din „Cicatricea”. Îmi tremurau de emoție buzele. Nu fusese nimic premeditat. Marele actor îndrăgise cartea și putea să recite din ea pagini întregi. Despre „Cicatricea” se scrie și astăzi – ceea ce e lucru de mirare, atunci când apar anual mii de cărți și lumea e atât de grăbită. A doua carte de mare succes la public a fost Funia de nisip, un roman autobiografic, primul dintr-o tetralogie care se va numi Orgoliul Orologiului și care cuprinde întâmplări din viața mea de copil de la naștere și până la …opt ani. Cartea a fost foarte îndrăgită îndeosebi de femei, care s-au regăsit în acel copil, după cum mi-au mărturisit. Și mie îmi place cartea pentru că în ea îmi retrăiesc prima copilărie, cu lucrurile scânteietoare și nătânge, dulci și amărui. A treia carte ar fi Ancadierul cu integrala sa, o operă unică prin dimensiuni și îndrăzneala propunerii. Despre ea am mai vorbit anterior. Nu știu ca vreo carte să fie rău primită, dar pot să fiu eu nemulțumit de una, Emisferele de Brandenburg, care putea să fie o carte mare, dar pe care am ratat-o. O voi rescrie și probabil va arăta altfel. Dar cartea cu cel mai mare succes de public rămâne Gambit care a fost editată în 100.000 de exemplare, iar tirajul s-a epuizat în doar trei zile. Eu am mai apucat să cumpăr câteva exemplare de la țigănușii din București ce bântuiau prin restaurante, plătindu-le un preț de cinci ori mai mare. Dar nu aveam ce face: aveam prieteni care așteptau cartea! Și, în fine, cel mai emoționant moment trăit în legătură cu o carte: anul trecut mă întorceam de la Petroșani, aproape de Gheorghieni vremea s-a schimbat brusc, părea că voi întâlni o tornadă, așa că ne-am hotărât – eram cu Viorel Nicolau, directorul editurii Cetatea Doamnei – să ne adăpostim undeva și l-am sunat de starețul mănăstirii Sfântul Ilie din Toplița, Emilian Telceanu, întrebându-l dacă ne poate găzdui o noapte. A fost încântat, eram prieteni, eu scrisesem o carte de suflet, la rugămintea lui, despre fostul stareț Mihail Goia intitulată „Un stâlp de lumină al Ardealului: ava Mihail Goia”. Am ajuns la locul de parcare, am văzut patru clopote acolo, nu erau acolo ultima dată când fusesem la acea mănăstire, dar am constatat cu surprindere că nu ne întâmpină nimeni. Eram nedumerit, nu știam ce se întâmplase, când deodată l-am văzut pe stareț, care are peste 70 de ani și pe încă trei călugări, alergând. Au ajuns în dreptul nostru, dar, în loc de îmbrățișări și schimburi de amabilități, ei s-au repezit spre clopote. Le-au tras așa vreo zece minute, dar mie mi s-a părut o veșnicie. Am crezut întâi că fac asta pentru a alunga norii negri, grei, dușmănoși de prin preajmă. L-am întrebat pe stareț pentru ce au tras clopotele. Mi-a răspuns senin: „Aceste clopote se trag atunci când avem cinstea să fim vizitați de o mare personalitate, un mitropolit de exemplu.” Mi-au dat lacrimile, nu mai puteam vorbi. M-am gândit atunci: „Am Meritul Cultural în grad de cavaler. La Moartea mea poate se vor trage focuri de armă, deși eu sunt un pacifist. Atunci chiar că acest lucru nu mă interesează. Dar să ți se tragă clopotele în timpul vieții, să fii cinstit în acest fel, e un lucru unic”…

C.I.U: Aș îndrăzni să afirm că Scriitorul, asemenea lui Adam – la îndemnul lui Dumnezeu – numește Nenumitul. Mi se pare o bucurie rară, înălțătoare, să poți insufla Viață Nenumitului, să induci Inefabilul… Ai încercat această stare de grație, când Marele Creator și-a făcut simțită prezența lângă tine, dăruindu-ți astfel de Clipe?

L.S: Orice poezie este o gaură în finit. Orice roman este o lume. Ce bucurie mai mare poți încerca atunci când naști pentru prima dată un cuvânt pe cale naturală, nu prin cezariană și știi că acel cuvânt nu va mai fi doar al tău? De asta suntem scriitori. Să ne putem bucura, după luni de muncă, de o Operă nouă, care estre un organism viu, poate meduză, poate un monstru extraterestru, dar o ființă vie. Dar aș spune că scriitorul face și altceva: nenumește Numitul, ceea ce e infinit mai greu. Pentru că el ne desparte de denotative, de lucrurile prea prăfuite. El conjugă substantivul și declină verbul.

C.I.U: Muzica, așa cum scria Rimbaud despre cei trei Magi ai săi, este Marea Eliberatoare a Inimii, a Sufletului și a Spiritului. După umila mea părere, doar prin Muzică și prin Poezie putem ajunge la acel Katharsis atât de greu de găsit. Ce este Muzica pentru sufletul tău?

L.S: Eu cred că muzica și poezia sunt surori gemene, având același tată, ritmul și aceeași mamă, armonia. Poezia este muzică, muzica este poezie. După cum există o complementaritate a artelor. În urmă cu foarte mulți ani, am asistat la o serată, acasă la Ștefan Augustin Doinaș și Irinel Liciu. Întrebat care dintre arte i se pare a fi regina, suprema, Doinaș a răspuns fără ezitate: Dansul. Și și-a motivat preferința. Dansul înseamnă și poezie, și muzică, și sculptură, și plastică, și teatru. Avea dreptate sau spunea acest lucru fiind îndrăgostit iremediabil de soția sa, marea balerină Irinel Liciu, cea care s-a sinucis la moartea lui în 2002, într-una din poveștile de dragoste demne de pana unui Shakespeare? Cred că artele sunt legate între ele osmotic, comunicant, poezia fiind muzică, teatru, pictură (imaginile artistice) arhitectură, dans, sculptură. Și așa mai departe… Dar să nu uităm ritmul. El ne ființează, el ne dă un sens, el vorbește prin arte, vibrează, e undă divină…

C.I.U: Știind ce spunea Miron Costin despre originea noastră din tâlharii de la Roma, îmi place când văd câte o carte cu titlul „Noi nu suntem urmașii Romei”, scrisă în SUA de către doctorul Gh. Budeanu. Autorul dezvoltă ideea că procesul ar fi invers… Crezi în asemenea teorii?

 L.S: Orice teorie trebuie respectată, examinată, discutată. Dar cred că trebuie păstrat un echilibru. Nici să credem că Dumnezeu s-a născut român și că vorbește fluent limba noastră, nici că Adam și Eva sunt protoromâni. Dar am fost dintotdeauna pe acest pământ de când e lumea lume și omul om. Că ne-am numit români, că am fost ființe celeste sau tâlhari, că ne-au învățat unii, că i-am învățat pe alții, astea sunt alte probleme. Dar ce zici de Aethicus Donares? El, pelasco-geto-dacul, adică strămoșul meu, a plecat haihui prin lume în 461 descoperind America și făcând primul înconjur al pământului, cu mai mult de o mie de ani înaintea lui Columb și a lui Magellan, reîntorcându-se la Histria în 465… Dacă e adevărat, e fabulos, dacă nu, Cosmografia lui este un vis frumos, dar și Biblia noastră, deschisă la capitolul Exodul… Mi-e greu să-mi imaginez lumea fără români, am văzut documentar american pe această temă, după cum îmi e greu să-mi imaginez această lume fără italieni, de exemplu…

C.I.U: Ai putea comenta o temă care frământă pe toți intelectualii: raportul dintre Om și Eternitate?

L.S: Exagerezi, pe unii intelectuali nu îi interesează nici ziua de ieri sau de mâine. Ei își trăiesc clipa acum. Scriam undeva că suntem media dintre steaua de mare și steaua galactică. Deci, o stea. Avem certitudinea tiparului dat de steaua de mare, structura de cinci, un braț s-a modificat în timp și a devenit cap, dar probabil vom reveni în timp la starea inițială și avem nostalgia stelei galactice. De aici și ideea de eternitate și de infinit. Suntem o eternitate întrupchipată într-o haină umană, efemeră. Te întreb: ai văzut pe cineva murind cu adevărat? Ce, Eminescu, pe care l-am evocat atâta, e mort? Are doar 170 de ani, iar verbul lui e mai viu ca oricând. Sau să cred că Labiș a murit călcat de un tramvai. Sau Blaga. Sau Nichita Stănescu, la care am fost ieri în vizită și mi-a arătat „daimonul” lui? Cât e de viu Sabin Bălașa! Cât de frumos zboară Aurel Vlaicu! Cât de uluitor cântă George Enescu. Regina Maria a fost amendată pentru că a vizitat și încurajat câțiva bolnavi de corona virus. Iorga scrie retras în carantină o Istorie Universală a Neamului Omenesc. Avram Iancu adună și acum, oricând, o sută de mii de oameni în aer liber. Toma Caragiu ne învăță cum să împodobim și să despodobim bradul. Iar Ștefan cel Mare a decretat stare de necesitate la Suceava. Despre ce Eternitate să vorbim? Poate scrie acum sau cândva versuri eterne ca acestea: „Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer cu stele/ Părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor prin ele”? Încearcă să-ți imaginezi un fulger neîntrerupt și îți voi săruta mana: ai cunoscut eternitatea…

C.I.U: Rănind scoica, o forțăm să se vindece creând Perla….Așadar, suferința are ca rezultantă Creația. E adevărată această veche teorie? N-au fost și creatori valoroși chiar dacă n-au suferit, chiar dacă au fost fericiți în timpul vieții? Un Alecsandri, spre exemplu….

 L.S: Alecsandri nu a fost mereu „veselul Alecsandri”. Viața sa contrazice sintagma. Nu era doar un boiernaș de țară, care privea natura de la căminul luminat de flăcări domoale, își mângâia pisica și scria pasteluri. Viața lui e zbuciumată, fascinantă. Dar pentru că aveam nevoie de un poet luminos, solar, l-am ales pe Alecsandri. Au fost și creatori cu o bună stare materială, dar nu cred că au fost foarte fericiți. Să ne gândim de pildă la Lev Tolstoi. Avea de toate și totuși e un martir al suferinței umane. Alexandru Macedonski? A fost el un nefericit. Ion Pillat? Chiar nu văd niciun „fericit” printre cei cu „dare de mână”…

C.I.U: Asistăm, în ultimul timp, la o „adevărată Hiroșimă” a valorilor naționale. Când este vorba despre Eminescu și „Miorița”, cei doi „poli absoluți” ai spiritului românesc, observ că au devenit simple obiecte de negare în vorbele și scrierile unor falși intelectuali de la radio, de la TV sau de la parlament. Se mai poate face, totuși, ceva?

L.S: Un prim răspuns vine din înțelepciunea poporului nostru: „Nu dai cu pietre decât în pomul care are roade.” Mulți cred că dacă coboară pe cineva, se înalță ei. Așa, ca într-o balanță, cumpănă, balansoar. Desigur unii o fac conștienți de valoarea reală a lui Eminescu. Dar e interesant să-l considerăm nebun genial, sifilitic, naționalist, xenofob, legionar, tradiționalist, idealist, antirus, antisemit, antiliberal, adulterin, cu o operă neterminată și nu prea mare ca dimensiuni. Alții, dimpotrivă îl consideră tiranul literaturii române, faptul că umbra sa a distrus alte posibile genii, care nu au avut acces la soarele raționalității și nu s-au putut dezvolta. Ba chiar că a compus versuri șchioape, că a fost un plagiator, îndeosebi din literatura germană. Câte și mai câte. Despre Miorița s-a spus că e o creație defetistă, care cultivă o filozofie a resemnării, că e o creație cam naivă, greu de încadrat într-o specie. Ba că a fost mutilată de Alecsandri, care a corectat-o nepermis de mult. Miorița jignește imaginea noastră de români, în ea noi nefiind altceva decât un neam migrator, de transhumanți, de ciobani, fără prea multă carte, violent, chiar ucigaș. Sunt desigur negațiile unor oameni fără țară, fără limbă și fără Dumnezeu, orbi și surzi, incapabili să vadă și să prețuiască frumosul în stare pură, înălțimea unei idei. Eminescu trebuie coborât de pe soclu, el trebuie să devină uman – spun cei mai perfizi. Nu poți iubi o statuie. Dar Eminescu este și statuie și om mai viu decât ei. Nu, nu se poate face nimic. Respectivii intelectuali se vestejesc singuri, dacă nu li se dă apă (eventual la moară).

C.I.U: Trăim, se vede cu ochiul liber, într-o epocă „subombilicală” sau epoca „sconcs” a culturii, a civilizației… Am ajuns, deși nu credeam să am această neșansă, la ceea ce Eminescu a numit epoca „pornocrată” (termen folosit – după câte știu – doar de el)….Vezi vreo ieșire din acest labirint al mizeriei morale și culturale, situație în care nu se află numai România?

L.S: Fiecare epocă își cunoaște nevoile, visele, aspirațiile, obsesiile. E clar că violența a crescut mult în lume, inclusiv violența sexuală. Imaginile sunt acum mai crude, prea explicite, alungând frumusețea unei relații intime în doi. În numele democrației și al libertății se militează pentru libertatea opțiunii, pentru legalizarea cuplurilor de homosexuali, asistăm chiar la marșuri de protest (????). Dar tot societatea și natura reglează aberațiile. Când două femei care se „iubesc” vor da naștere unui copil pe cale naturală, când din relația dintre doi bărbați va naște unul, atunci da, vom avea motive de îngrijorare. Am văzut, în Olanda, o piatră de mormânt, ridicată de o asociație a homosexualilor și lesbienelor în „cinstea” unui tânăr executat acum câteva secole pentru aberații sexuale. Altădată se putea. Acum legile sunt din ce în ce mai blânde și, așa cum glumea cineva, mă tem de ziua în care aberația va deveni obligatorie. Dar, stai liniștit, dragul meu, vor mai fi în lumea asta, din miliardele de bărbați și femei, și unii care vor iubi, cu patimă, cu tandrețe, cu poezie, sexul opus. Chiar dacă, tot cum gândea cineva, un film în care El o iubește pe Ea, poate fi considerat un film istoric.

C.I.U: Dacă n-ai fi făcut Filologia, ce altceva crezi că ți s-ar fi potrivit?

L.S: Aș fi vrut să fiu chimist, medic, biolog, preot. În această ordine… Chimia este iubita mea secretă, împreună cu toate rubedeniile ei, inclusiv mineralogia și cristalografia. În altă existență am fost alchimist. Ca medic aș fi vrut să fiu un bun chirurg, să corectez natura acolo unde ea mai greșește. Ca biolog aș avea toată natura sub observație directă: animale, plante, tot ce mișcă, simte, trăiește. Ca preot, aș încerca să vindec sufletele rănite. Pentru că, deși nemuritor, sufletul poate fi rănit.