ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (8)

Ultima povestire din volum, VISUL MICUȚEI DOMNIȘOARE se vrea un coctail de esențe și arome tari, reunind cu curaj teme și motive de sfârșit și început de veac în București ce par astăzi vetuste, dar nu lipsite de un farmec aproape inexplicabil, nostalgic: un anume sentimentalism ce astăzi pare desuet, un subiect de telenovelă, un basm cu o Albă ca Zăpada așteptând nu doar sărutul, ci două cuvinte magice din partea Prințului sau o Cenușăreasă devenită pentru câteva clipe Regina Balului; se întâlnesc aici ceva din tonul scrierilor lui Ion Marin Sadoveanu – Sfârșit de veac în București, Isac Peltz  – Foc în Hanul cu tei, George Mihail Zamfirescu și chiar unele scrieri de Mircea Eliade sau Petre Dumitriu. Eroina, numită parcă ironic Micuța Domnișoară Mimi, trăiește o „dramoletă de amor” amplificată de ftizie, boală ce  – se spune – acutizează simțurile și trăirile. Percepțiile ei senzoriale devin excepționale: „Mimi simțea pur și simplu cum înfloresc mugurii liliacului de sub fereastră”.

ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (7)

O povestire bazată pe monolog, dar de data aceasta pe un monolog interior este povestirea ZIUA CÂND AM MURIT FRUMOS.

Aici prozatorul practică un fantastic „optimist” (nu e o invenție: există și „tragedie optimistă”!). Fantasticul provine dintr-o adjectivare fantastică de tip oximoron: un „mort viu”. („Mortul viu” apare și la romantici, la Eminescu de pildă, dar și la alți scriitori, precum Macedonski, Arghezi, Ernesto Sabato, Erico Verissimo (Incident la Antares) , Orhan Pamuk etc.).

ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (6)

ULTIMA ZI se bazează pe un fantastic al obiectelor, detașându-se dintre ele oglinda și fotoliul. Oglinda este dinamică, dă imediat „replica”, asigură trecerea dintre lumi, este un labirint, e o poartă între viață și moarte, iar fotoliul „mimează„ eternitatea, stabilitatea, este cuibul în care se refugiază Adina și George. (Din nou avem un fantastic al numelor: Adina este de fapt Ariadna, din care, prin anagramare, poate dispărea Ra, silaba care definește soarele, lumina), Adina fiind însăși fisura dintre două lumi, schizofrenia ei, asigurând și comportamental motivul dublului și George care nu mai este luptătorul, omorâtorul de balauri, el fiind un static, un Oblomov –doar în aparență însă. Adevăratul personaj al povestirii rămâne lumina, pe care o găsim atât în oglindă, cât și în fotoliu: „Așa ceva nu se poate, se gândi el. Își miji ochii, încercând să privească adânc în micul univers din oglindă. Acolo totul părea la fel, aceeași mobilă, aceleași obiecte, aceeași așezare. George simți însă acut că ceva nu era în regulă. Lumina de dincolo dădea zonei o strălucire stranie, parcă din altă lume, o lume deloc tristă, contrastând total cu cealaltă în care era el. Până și fotoliul sculptat, vechi de secole și ponosit de trecerea anilor, părea dincolo strălucitor, ca și cum ar fi ieșit ieri din mâinile talentatului făurar.”

ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (5)

În povestire apare din plin recuzita fantastică, în primul rând ceasul, ca obiect subiect al timpului. Evident, ceasul fantastic merge invers(aici apare adjectivarea fantastică): „E un ceas. Mă uit la el mirat și văd că merge invers. Orele se succed pe dos. Minutarul se rostogolește pe dos… 5, 4, 3, 2, 1…Secundarul a înnebunit, tic-tic… 60, 59, 58… tic-tic…57, 56, 55… tic-tic… Timpul pare că s-a hotărât pentru ceasul meu să curgă invers… Ca și cum ziua ar începe la miezul nopții și s-ar sfârși când soarele răsare. Oare se poate ca în lumea ceasului meu să trăim drumul de la bătrânețe la naștere?”

Alt obiect fantastic este oglinda. Interesant și inedit, Arvătescu leagă inteligent obiectele devenite fantastice între ele, mimând chiar realul: „Apoi văd o oglindă. În ea nu mă reflect eu, ci ceasul. Aici, în lumea oglinzii, ceasul meu arată corect timpul. Sunt surprins. Care ceas e real? Pare că ceasul din oglindă e cel real. Mă întreb dacă nu cumva lumea adevărată e cea din oglindă. Mă întreb cărei lumi de apt aparțin eu?”

Obiect fantastic, oglinda îi permite autorului devenit personaj trecerea dintre lumi: „Mă simt prizonier în camera cu pereți lăptoși, terorizat de lucruri nedeslușite care plutesc în jur. Disperat mă arunc în oglinda fumurie ca înspre singura șansă pe care o mai am.” Sunt pagini amintind de Eliade, de strada Mântuleasa, de labirinturile acestuia…

Alteori simbolurile se unesc, prin lemn unificându-se crucea cu arborele, dar și jertfa lui Iisus cu mitul Adamic al cunoașterii: „Lemnul crucii mi-e sprijin. Altfel aș cădea din înălțimi, fără putința de a mai urca vreodată. Simt lemnul plăcut la atingere și parfumat. Pe mine nu mă mai simt. Trupul meu începe să stabilească legături tainice cu lemnul catifelat.

Poate că o să devin eu însumi o cruce.

Poate însă că nu e nicio cruce. Poate că eu și lemnul ei suntem un pom. Poate o să ne crească frunze. Poate aripi…

Zâmbesc. Poate că totuși eu nu sunt Șarpele. Poate eu sunt Mărul…”

Universul se dezumanizează, devine reificat.

CE DATOREAZĂ ZIUA NOPȚII pare o povestire despre universul concentrațional, un inedit „fenomen Pitești”, cu personaje-porecle trădându-și, expresionist, profesia: Profesorul, Avocatul, Pianistul, Părintele, Politicianul, la care se adaugă și vocea auctorială, eul narativ fiind și el un intelectual, care stă șapte ani în închisoare (șapte –cifra inițierii). Epicul se rezumă la un amplu polilog, o „polifonie a vocilor„ asemănătoare cu cea descoperită și practicat de Dostoievski, în care autorul e un martor cu o voce mult mai slabă decât a celorlalți. El este spectatorul, iar drama este excelent „decupată”: „Ziua nu-i vedeam. Ei erau desigur acolo, dar pentru mine erau niște umbre tragice, tăcute, triste,  demoralizate și demoralizante. Nimeni nu vorbea, de parcă asistai la o dramă mută.”

E o lume pe dos, dar registrul nu e comic, ci tragic: „Noaptea însă reveneau la viață, de parcă ar fi fost mateloții de pe corabia blestematului olandez zburător”.

Fantasticul nu pare prezent, tocmai din cauza unui realism pe alocuri naturalist, livresc și parabolic. Când să o considerăm o povestire realistă, recitim subtitlul: „Amintiri dintr-o celulă unde nu am fost niciodată.” Cu alte cuvinte, tot ceea ce părea extrem de real, se dovedește a fi o proiecție a imaginarului, o posibilitate, nu o certitudine.

Dan Gabriel Arvătescu aplică aici una din regulile nescrise ale fantasticului: fantasticul este cu atât mai ferm, cu cât realul este mai puternic. Asta pentru ca fisura să poată fi evidențiată, iar adjectivarea fantastică să poată funcționa.

A doua prezență a fantasticului este chiar prezența/absența personajelor: în toate „ipostazele”, spectrele nu sunt decât proiecții ale aceluiași. După cum chiar Iisus poate fi substituit de către un Părinte, mult mai viril și mai enigmatic.

Lucian Strochi

ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (4)

De dimensiunile unei mici nuvele, LYNCH este incontestabil cea mai stranie dintre povestirile acestui volum. Ambiguitatea este totală și multiplă: sufletul pereche poate fi cel dintre Victor și Clara, dar Clara poate fi Clara Schumann și atunci, după o logică binară, Victor devine Robert. Motivul dublului este suveran, Lynch fiind numele unui sindrom al unui cancer, al descoperitorului acestuia, dar și numele Diavolului. Fantasticul devine insidios, ținându-se de pulpana metaforei.  Cuvântul devine faptă, iar adjectivarea fantastică are ca nucleu de condensare, cuvântul de bază, fluturele: „- Știi, Clara, caleidoscopul tău cu cer în capăt e de un fel special. Nu are bucățele de sticlă colorată înăuntru, ci doar o mulțime de fluturi. E ocheanul tău cu fluturi.

Clara privi atent ți spre surprinderea ei, în spațiul dintre copaci zburau fluturi mari și mici, parcă dansând un dans ciudat și colorat, proiectat pe ecranul cerului albastru.”

Această adjectivare fantastică creează o altă lume: fluturele cântăreț, fluturele-suflet, fluturele-cărăbuș sunt noile vietăți propuse acestei noi lumi: „Fluturii care cântă sunt de un soi special. Îi vezi? Aparent sunt niște fluturi mici cu aripile în formă de petale, cum sunt clapele unui pian –albe și negre. Nu par cine știe ce la prima vedere. Însă cum încep să bată din aripi se schimbă totul. Bat atât de repede din aripi că aerul din jurul lor vibrează în sunete muzicale de o neînchipuită frumusețe. Un fluture care cântă e o minune a naturii.”

Acestei lumi îi aparțin și copacii umblători, altă metaforă de tip oximoron: „- Am auzit, spuse încet Victor, că există undeva în lume niște copaci care merg. Când se satură de stat într-un loc îi ridică rădăcinile și se mută… Oare dacă îi rugăm nu se dau puțin la o parte, să vedem mai bine cerul?”

Ne aflăm într-o lume ce pare ilustrată de penelul unui Hieronimus Bosch. LYNCH are toate ingredientele unei povestiri extraordinare.

INSULA ULTIMULUI VIS este și ea una dintre cele mai ample povestiri din acest volum, asta și din cauza tipurilor diferite de discurs, inserțiilor, propunerilor și rezolvărilor de tip parabolic, autorul plasându-ne într-un exotism (paradisiac sau dimpotrivă), dar și într-un ezoterism bine conceput, dirijat și realizat.

Fantasticul apare din indeciziile personajelor, din pierderile și (re)cuceririle de personalități, din motivul Dublului, din transferurile de identități, din motivul Androginului, din întoarcerile, firești și totuși contorsionate, la începutul Verbului, deci ale Povestirii.

Simbolul se dezeufemizează și se instaurează în Mit. Timpul și spațiul devin adevăratele personaje ale povestirii, întrucât celelalte poartă, intenționat desigur, nume imposibile pentru o cultură de tip european, posibile perifraze ale unui limbaj primar, permanent aluziv.

Pendulând între Robinson Crusoe și Iisus, eul narativ retrăiește, recompune și reevocă plasme și spasme de începuturi de lume, în care totul nu e altceva decât o Mare Ezitare, înainte ca Minciuna și Adevărul să funcționeze ca stabilizatori sau catalizatori.

Fantasticul este tragic, abstract, de bună calitate și se bazează pe sugestii livrești.

Remarcabilă e tensiunea, așteptarea, gustul amărui al biruinței și cel dulce al resemnării. Imaginarul e formidabil, dantesc: „Prin fața ochilor mei deschiși trec cadavre ciudate. Mă întreb calm dacă sunt cadavrele de pe vasul scufundat sau dacă aici în mare e o lume a adâncurilor populată cu siluete nemișcate, dar mobile totodată, părând că levitează ciudat și fără noimă de acolo-acolo.”

Lucian Strochi

ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (3)

Huana își plătește păcatul necredinței, al trădării iubirii, prin fisura dintre o fată de douăzeci de ani și o bătrână de optzeci de ani: „Huana părea a avea cel mult douăzeci de ani, avea părul buclat și negru ca smoala, doi ochi albaștri cum nu mai văzusem și o frunte înaltă ce dădea întregului chip o sublimă distincție. Apoi i-am văzut mâinile și m-am îngrozit. Erau bătrâne, pătate și ridate ca ale unei persoane de cel puțin optzeci de ani.”

Că nu e vorba de o iluzie, de o halucinație, îl convinge chiar Huana pe Jorge Gabriel: „De mulți, foarte mulți ani, Gabriel, port acest stigmat al propriului meu păcat. Un trup bătrân și suferind și un chip încremenit în tinerețea secundei în care am păcătuit. De aceea mă ascund de lume, de aceea nu primesc pe nimeni, de aceea port haina de călugăriță… și de aceea mi se spune Huana la Loca…”

Mai e un indice fantastic: Huana rămâne gravidă. Copilul va fi a lui Miguel, pentru că va purta numele de Gabriel, iar Gabriel și Miguel apar întotdeauna asociați, ca arhanghelii.

Dar fantasticul irupe cu putere atunci când duelul are un rezultat invers: nu Miguel este ucigașul, ci Lope! Fantasticul se refugiază acum în absurd: „Știa continuarea, nimic nu se putea petrece altfel, că-l omorâse de zeci de ori în vis pe prietenul său. Și totuși, de această dată un gând neașteptat de limpede îi răsări în minte, clar și eliberator. Ridică pistolul, văzu zâmbetul lui lope și își folosi întreaga putere de stăpânire pentru a nu mai apăsa trăgaciul armei. Văzu de data asta cum celălalt ridică pistolul. Nu auzi nicio împușcătură, doar simți o durere cumplită în piept. Apoi nimic…”

Din nou intervine Huana, ca martor, certificând faptul că întâmplarea se petrecuse așa și nu altfel: „Huana însă nu se opri și cuvintele ei răsunară funebru:- A doua zi dimineață, n celula condamnaților la moarte, îl găsiră pe Miguel mort, așezat pe podea cu fața în sus și brațele întinse în lături, ca și cum ar fi fost răstignit pe o cruce invizibilă. Era împușcat în piept, dar nici glonțul care îl omorâse și nici arma crimei nu fură găsite niciodată. Miguel privea cu ochii larg deschiși către tavan și un zâmbet minunat îi rămase întipărit pe față. Dumnezeu îl iertase…”

În fine, ca imagine, tridentul este litera Ψ (emblema fantasticului), iar tridentul este format din cei trei îndrăgostiți, din tatăl autorului și din autorul însuși…

O poveste clasică, sută la sută fantastică, e URÂȚENIA.

Dan Arvătescu ține să demonstreze că un singur obiect ce conține o adjectivare fantastică se intersectează cu elementele unei mulțimi reale, efectul fiind unul de contaminare, întreg universul devenind fantastic. Două lucruri se rețin cu ușurință: un umor enorm (autorul demonstrează că fantasticul nu trebuie să fie neapărat gotic, grotesc, negru, înspăimântător, ci, dimpotrivă, poate fi chiar simpatic); al doilea lucru ce trebuie evidențiat și care ține de resursele inepuizabile ale fantasticului este incapacitatea tuturor de a defini obiectul, acesta fiind, pe rând: o Urâțenie, o tonă de fier vechi, un obiect căzut de la un elicopter, un obiect teleportat, o minune de la Dumnezeu, o drăcovenie, o sursă de suveniruri, o statuie, un pom de crăciun, o poză de familie, un obiect ce poate fi exploatat politic, un obiect secret și neidentificat, un mort drag dus din familie…

Lucian Strochi

ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (2)

Ca scriitură, amintește de unul din textele lui Vasile Voiculescu, dar sensul acestei povestiri este cu totul altul. Tonul este d basm, cu timpuri indecise, cu spațiu limită de un fantastic… geologic (deși megaliții de la Meteora m-ar putea contrazice) și cu origini obscure: „Serafim nu știa cine e, cine sunt părinții lui și nici de unde vine. Acest adevăr simplu și neliniștitor nu-l tulbura de fel. Această ciudățenie completa o alta și mai mare; Serafim locuia pe o stâncă, undeva în văzduh, parcă pierdut între pământ și cer.”

Fantasticul se transformă în fabulos: „Stânca lui Serafim era un pintene de granit mezozoic rămas stingher în mijlocul câmpiei, ca un dinte saurian înalt de sute de metri, pe acoperișul căruia nu puteai ajunge decât dacă aveai aripi.”

Nașterea  – și mai ales supraviețuirea –  lui Serafim seamănă cu cea a lui Romulus și Remus, numai că aici mișcarea este ascensională: „Bătrânul stareț Iraclie îi spuse că găsise în coșulețul cu merinde, trimis o dată pe săptămână de cei de jos, un nou născut și îl adoptaseră.”

Senzația de timp antic, romanic e amplificată de povestea călugărilor, la origine ostași romani creștini. Evident că și supraviețuirea lor ține de miracol: „Căzură apoi într-un somn adânc, izbăvitor, până când nechezatul cailor și zăngănitul armelor ăi făcură să sară în picioare. Spre uimirea lor se aflau în cer. Așa părea căci, prin ce minune nimeni nu știa, se aflau tocmai pe platoul din vârful stâncii, în timp ce jos cohorta romană trecea fără să-i zărească.”

Fantastică în această povestire este fisura dintre lumi: „Apoi se îngrozi când văzu că nu mai poate zări pământul de jos, o pătură groasă de nori ascundea totul. Deasupra norilor, stânca lui Serafim părea o provă de vapor care despică oceanul fumuriu de dedesubt, navigând tăcut către un țărm de vis care parcă aștepta să fie descoperit.

În schimb, jos, în câmpie, după un timp, viața reizbucni ca n vulcan neîmblânzit. Alți oameni, alte vise, alte păcate. Așezările se înmulțiseră, glasurile cristaline de copii umpleau văile cu muzica lor minunată.”

Viața și moartea se completează și chiar se suplinesc, așa încât moartea eroului înseamnă trezirea la viață a sicomorului: „Apoi se miră grozav. Micul sicomor din mijlocul platoului înflorise. Se apropie încet de el și un miros dumnezeiesc de smirnă îl înconjură.”

Scriitura e impecabilă, rezultând un mister topit într-o măreție antică, biblică: „Când primul om îl atinse pe umăr, se petrecu minunea. Corpul bătrânului dispăru într-o cenușă alburie, care își  luă zborul de pe stâncă, plutind ca un norișor alb pe cerul de un albastru nefiresc de pur. La poalele copăcelului rămase doar o grămăjoară de oase cenușii, singura mărturie palpabilă a existenței celui neștiut de nimeni, dar iubit de Dumnezeu.”

Cu TRISTA POVESTE A HUANEI LA LOCA se schimbă total registrul. Traversăm Atlanticul, rătăcim prin cel mai mare și mai frumos oraș al emisferei sudice, Buenos Aires, orașul nemurit de Borges, pentru a întâlni un triunghi amoros, devenit trident: Huana la Loca, Lope Arroyo și Miguel Gonzales. Povestea e romantică, personajele sunt antitetice (motivul dublului), Huana trădează, Lope vrea să-l ucidă pe Miguel, dar este ucis de acesta. Până aici narațiunea este suspect de banală și nu ar merita un așa mare efort de înscenare (spațială, temporală, lingvistică).

Apar însă indicii care „trădează” fantasticul.  În primul rând numele personajului, obținut ingenios, prin mixtura dintre numele a doi mari scriitori sud-americani, dragi lui Dan Arvătescu:Jorge Luis Borges și Gabriel Garcia Marquez. Eul epic e o compunere a acestor nume și prenume: Jorge (Borges) + Gabriel (Marquez) +Borquez (adică Borges+Marquez), adică Jorge Gabriel Borquez.

Lucian Strochi

ASPECTE ALE FANTASTICULUI IN VOLUMUL SINGURATATEA SFANTULUI SERAFIM DE DAN GABRIEL ARVATESCU (1)

Cititorii volumului de debut al prozatorului Dan Gabriel Arvătescu, EU, CHIRURGUL, au putut remarca cu ușurință câteva calități prin care acesta reușea să convingă în discursul de tip fantastic: o impecabilă și insuportabilă tensiune interioară, o fină analiză psihologică, o construcție eseistică aparent neutrală, uscată, în realitate plină de fervoare, o relativizare a timpului până la suspendarea sau chiar anularea lui, spații extrem de diverse, surprize inteligent exploatate, rezolvări denotative, o perfectă exploatare a resurselor și registrelor limbii, o narațiune tratată abil, impecabil, uneori cu mai multe puncte culminante și cu un deznodământ în coadă de pește, deschis, ambiguu.

La toate acestea se adaugă o cultură solidă, umanistă, topită osmotic, convingător, în metalimbajul și metarealitatea textului.

I-am propus autorului, la lansarea primei cărți, să încerce un volum compus doar din povestiri fantastice, ca o probă ultimă, definitivă, a neobișnuitului său talent. A acceptat provocarea și volumul de față e însăși această provocare.

Sunt doar zece povestiri, inegale ca număr de pagini, extrem de diferite prin mediile propuse, prin spațiile și timpurile vehiculate, unificate însă prin viziune și printr-o remarcabilă unitate de ton.

Un fantastic livresc, extrem de subtil, vom găsi în UN DISCURS PE CARE N-AM VRUT SĂ-L ȚIN, proză construită printr-un amplu monolog adresat unor ipotetici spectatori și/sau cititori. E un castel construit pe cărămizi de aer pe o fundație de nisip care e totuși timpul. E un act de magie, un număr de iluzionism în care obiectele cu care se jonglează sunt cuvintele.

Autorul amplifică senzația de fantastic prin inserții care țin de un fantastic gotic, bazat pe un sentiment de neliniște și pe imposibilitatea de a regăsi o realitate ca realitate, fisura fantastică fiind asigurată de spectru, de fapt de spectre aflate într-un număr ce amintește de basm: trei. Explicația autorului: e vorba de o realitate magică, sintagmă ce spune totul sau nimic: „Întreaga după amiază am avut sentimentul ușor neplăcut că sunt urmărit de ochi nevăzuți de undeva de sus din semiobscuritatea bolții catedralei, Firește, plecând, am uitat de senzația de atunci. După o lună, ajuns la țară mi-am developat fotografiile făcute. Una dintre ele mi-a atras în mod deosebit atenția. Era o fotografie în care eram așezat în primul rând de scaune ascultând concertul, iar pe scaunele libere de lângă mine, trei siluete de lumină fusiforme, suspendate parcă de boltă păreau că mă privesc tăcut. M-am întrebat de ce retina mea nu le înregistrase prezența și, oricâte explicații științifice aș găsi, sentimentul că simțim într-un mod ciudat o realitate magică în jurul nostru pe care n-o și vedem, mă domină și azi.”

Trimiterea la fantastic este explicită, deși explicația face parte din discursul general:„Proză fantastică se scrie de secole, iar fantasticul este parte a spiritualității umane.”

Un perfect bildungsroman, cu un singur protagonist, pare SINGURĂTATEA SFÂNTULUI SERAFIM.

Lucian Strochi

UN POET SOLAR – EMILIAN MARCU – PAZINDU-NE LILIAL SI SENIORAL VISCOLUL DE SUB PLEOAPE (8)

 Adesea poemul nu  mai are nevoie de niciun comentariu: Ai grijă, vezi, sub pleoape zăpada temerară/Te-mbracă-ncet și tandru la început de zi/Că lacrima sfioasă de frig o să te doară/Cum doare începutul tăcerilor pustii.//Și nopțile-n derivă sub lungile fantasme/Te-acopăr cu maramă din borangic ușor,/Cum luna-i ocrotită în nesfârșite basme/Când un sărut e-n toate un ideal decor.//Ai grijă, către seară, tăcerile de-ngroapă/Zăpezile imense îți sunt prielnic scut./Esențe reci ca fierul când îl mângâie apa/Te caută-n perdele cu falsul lor sărut.//Ai grijă,vezi, sub pleoape zăpada-n tremurare/Sărutul tău atavic cu teamă-l înconjoare./ Ai grijă, vezi, sub pleoape zăpada temerară

 Iarba și ninsoarea, antinomice, se împletesc și se împlinesc în poeme: Apoi iar vine o vreme/Când iarba e sub răsură/Tot risipire şi, iată, se teme/Că mă ţine-n armură//Nisipul pe falsele plaje/Se risipeşte-n tăcere uşor/Uitările sunt temutele straje:/Umbra mea pare-i zbor.//Apoi iar vine o vreme,/Apoi iar vine atâta mister,/Apoi e vântoasă în teme,/Iar umbra înoată în cer.//Apoi iar vine o vreme/Când totul e risipire-n poeme./ Apoi iar vine o vreme

Poetul se întoarce mereu și mereu, ca un trubadur, ca un cavaler spre castelana lui. Versurile au, pe lângă solemnitate, o noblețe unică, dominată de zăpadă, tăcere și crini:

Nu spune nu, o cosmică zăpadă/Ca roiul de albine pe noi va înflori,/Tăcerea-n crini, iar, şti-va să ne vadă/Cum ne-mplinim în nopţile târzii.//Rărişuri blânde care ne-nconjoară/S-or risipi încet, încet ca la- nceput/Zăpezile din gând cum şti-vor să ne doară/Când se vor împlini în lacrimi care au durut.//O, iar nu spune nu, sau poate cine ştie/Tu ce vei spune când tăcute, calde, răni/Vor lumina acuma nisipul din pustie/Cum vinul luminează buza unei căni.//Nu spune nu, că ne-mplinita sete/Va înflori, sfios, în gândul unei fete./ Nu spune nu, o cosmică zăpadă

 Pasul iubitei devine măsură de endecasilab. Dacă ar trăi într-un ev mediu deloc întâmplător prin vers poetul ar frânge multe inimi: Ţi-e pasul scris pe frunze de leandru/Precum mirarea de-a rosti în zori de zi/Pe când respiri tăceri şi începutul tandru/Să poţi începe drum spinos pentru a fi.//Foşnetul cald al umbrei prin cuvinte/Abia de-l prinzi cu-auzul ca pe-un mit/Că frunzele., sub pasul tău sunt oseminte/De timp trecut din veacul risipit.//Ţi-e pasul scris pe umbra-n înflorire/Cântec şoptit de vânt sau de izvor/Că viscolul e în inele mai subţire;/Când vulturul se-aprinde-n al lui zbor.//Ţi-e pasul scris pe frunze de leandru/Pe când respiri tăceri şi începutul tandru./ Ţi-e pasul scris pe frunze de leandru

 Puritatea e maximă, e mai limpede ca roua pe-o aripă de fluture, mai curată ca visul de feciorelnic gând: Mai limpede ca roua pe-o aripă de flutur/Şi mai curat ca visul de feciorelnic gând/Uitărilor de sine mă-nchid acum-n ciuturi/Când în răcoarea apei cu setea mă cuprind.//Mai limpede ca roua sau lacrima ce moare/Prinsă-n potirul clipei în virginalul vis/Când se-mplineşte vraja şi-atâta disperare/Te-arăţi mereu sfioasă în zborul cel ucis.//Mai limpede ca roua de pe armura rece,/Mai clară decât apa din tainicul izvor/Te lasă-acum mirării ca ploaia care trece/Peste sărutul nostru ca umbra unui zbor.//Mai limpede, mai clară sfioaso te arată/Ca roua împlinită pe vârful de săgeată!/ Mai limpede ca roua pe-o aripă de flutur

 Poetul trece prin propriile versuri printr-un proces de autopurificare, rezultatul fiind o „sfințire”: Să mă sfinţesc încet, ca dintr-un stup de miere,/Mi-e gându-n răzvrătire de-atâtea mii de ori./Uitare, rugă, teamă şi de ce nu şi durere?/Să mă cuprindă-n taină şi spaime şi ninsori// Doar să mă-nfrupt tu lasă ca roua-n disperare/Pe flori să se-mplinească cum zorii se-mplinesc,/Cum se-mplineşte ruga-n noian de aşteptare/Să mă sfinţesc din tine: eşti dar dumnezeiesc.//Câtă lumină-ncape în degetu-ţi de ceară/Întreb, în umbra tainei, când stupul cel de mir/Spre buze îl apropii? În umbra ta e seară,/În umbra mea dorm greieri ca-n sacru patrafir.//Mi-e gându-n răzvrătire spre tine-a câta oară?/În nunta mea salcâmii, de floare-ncep să doară./ Să mă sfinţesc încet, ca dintr-un stup de miere

VISCOLUL DE SUB PLEOAPE este un volum unic, extrem de unitar, deși e țesut din câteva straturi lingvistice diferite: lumea satului (mindir, chinoave, văioage, buduroi, scocuri, șiștar, rediu, răzoare, chingi, gorgane, vâltoare, jug etc), lumea bisericii (cu toată terminologia specifică de la prapori și altare la priveghere și stâlpi), apoi „vocabulele” rare specifice poetului (parfume, paig), folosirea gerunziului acordat (lunecândă, lucindă), la care se adaugă insistența unor simboluri care se deduc unele din altele (sarea e media aritmetică dintre zăpadă și lacrimă – de exemplu). Sinecdoca, oximoronul, metafora, sunt figurile de stil predilecte.

Dar, dincolo de toate, un discurs impecabil, aproape parnasian, senioral. Poemele par a fi sonete engleze (trei catrene și un distih), dar versul e endecasilab ca la sonetul italian și adesea poetul simte nevoia să spargă chingile și sonetul se structurează în distihuri semiindependente sau chiar capătă aparența și sprinteneala unui vers popular.

Lucian Strochi