Am ajuns la Fez și m-am oprit acolo o vreme. Orașul este situat la o intersecție care leagă Fez de celelalte orașe mari ale Marocului: Tanger, Casablanca, Rabat, Marrakech. Dar, mai important, aici se găsea universitatea Al-Qarawiyyin, cea mai veche universitate cu activitate continuă, din lume. De această moschee-universitate-bibliotecă se leagă numele unor ilustre personalități: Ibn Khaldun, Muhammad al-Idrisi, Ibn Rushd (Averroes), Ibn Tufayl, Ibn Arani și mulți alții.

Moscheea fusese ridicată în veacul al IX-lea la cererea regelui Idris II, adică în timpul dinastiei idriside. În anul 859, moscheea avea o bibliotecă și o universitate. Aici te-am regăsit în plină acțiune.

Te numeai Fātima al-Fihrī și erai fiica negustorului bogat Muhammad  al- Fihrī.

Tatăl tău murise relativ tânăr și ai hotărât să-i folosești moștenirea pentru a lărgi moscheea, pentru a-i adăuga o școală (medrasa).  Ai trăit mult și am avut șansa să te cunosc  și să te recunosc. Dar de fiecare dată luam o altă înfățișare: eram când istoricul Ibn Khaldun, când filosoful Ibn Tufayl, când matematicianul Ibn al-Yasamin, când geograful Ibn al-Wazzan care am scris Descrierea Africii și care am fost botezat de aceea cu porecla de Leo Africanus.

Te-am cucerit, dăruindu-ți manuscrisul original al Kitabu al Ibar, precum și o copie a Coranului din secolul al IX-lea, Coran  pe care l-am scris caligrafic în stil cufic pe piele de cămilă.

M-am gândit să-ți scriu o scrisoare în sanscrită. Cred că ai fi impresionată…

Am plecat mai departe spre universitatea Nalanda în Bihar, India, la mai puțin de o sută de kilometri de orașul Patna. A funcționat ca centru de învățământ religios din secolul al V-lea până în 1197.

Am sperat să mă întâlnesc cu măcar unul dintre oamenii de știință renumiți ai universității: Atisa, Buddhapalita, Bhaviveka, Dignaga, Dharmakirti, Kamalasila, Naropa, Chandrakirti, Santaraksita. Nu i-am găsit. Biblioteca era pustie.

Am urcat dealul. Era o biserică străveche, din secolul al IV-lea. Venerată și din cauza vechimii ei. Erau și în ea cărți străvechi, dar am simțit că sufletul meu nu se născuse acolo. Nu eram singur, ci cu un grup întreg de români. Vorbeam românește între noi, destul de tare, așa cum vorbesc străinii când se află într-o țară străină.

La poalele dealului era un bătrân cu o barbă lungă și o flașnetă.   Ne-a auzit vorbind. Când am coborât dealul, au răsunat Valurile Dunării de Iosif Ivanovici și Valsul Gramofon al lui Eugen Doga. Ne-am hotărât să-i dăruim bătrânului îmbrăcat în rubașcă, cu flașnetă, semănând cu un mujic dintr-o izbă siberiană, o sumă de bani, ruble desigur.

  Am ajuns și la Matenadaran. Ca oraș, Erevanul m-a surprins. Era construit din tuf, o rocă vulcanică de culoare cenușie, cu nuanțe de roz. Era duminică și o căldură teribilă. Oamenii se refugiaseră prin case, prin hoteluri, prin restaurante. Pe străzi nu era aproape nimeni.

Am mers spre bibliotecă. Știam că acolo se găsesc papirusuri unice, o parte din cultura greacă fiind salvată tocmai de aceste papirusuri.

Clădirea era impozantă și străjuită de statuile lui Mesrop Mashtots (cel care a inventat alfabetul armean) și a discipolului său Koryun, aflate chiar în față.

Spre marea  lui surpriză, Hypatia i-a vorbit despre sistemul solar, despre cele 12 planete (!) care gravitează în jurul Soarelui. Și astronomii au răsplătit-o mai târziu, astfel încât o exoplanetă, Iota Draconis b, îi poartă numele. Dar și un crater din lună se numește Hypatia, precum și un asteriod de centură principal tip C, ca și o serie de pietre mai mici din  nucleul cometei LDG.

Ștefan era îndrăgostit de inteligența ei, de frumusețea ei perfectă, de zeiță (a fost pictată și de Rafael). Când a ucis-o în plină stradă un grup de creștini, Ștefan era la mai puțin de  2 kilometri de ea, studiind două papirusuri…

Au venit apoi lucrurile, fiecare cu numele său, căci fiecare lucru trebuia să poarte un nume. Iar numelor le-am dat și lor, nume.

Aveau nume lucrurile văzute, dar și cele nevăzute, și fiecare lucru era diferit de celălalt, așa cum și fiecare cuvânt era diferit de celălalt.

Și între cuvinte se buluceau tăceri, așa cum între lucruri erau locuri printre care te puteai strecura. Și acelor cuvinte le-am spus nume și simțeam că deja putem cuceri lumea, că numai noi știm despre puterea cuvintelor, că fiecare nume se sprijină pe cuvânt.

Am privit afară. Cerul se limpezise, totul în jur se mișca, apăruseră păsări și jivine, până și iarba parcă crescuse. Am ieșit din grotă. Am găsit o creangă ruptă. Am plecat să caut ceva de mâncare.

Abia acum am înțeles că nu mai eram singur, că trebuia să aduc mâncare pentru amândoi.

La început, creanga m-a ajutat să dau jos din copaci câteva fructe. Am strâns câteva, nu prea multe și le-am dus la peșteră. I le-am pus în față. A început să le mănânce imediat, hămesită.

Mirosul a fost ultimul dintre simțuri. Oamenii nu știau ce să creadă. Era un simț care te înconjura, fără să-l vezi, fără să-l pipăi, fără să-l auzi.

Unii au crezut că mirosul vine de la zei.

Zeii erau siguri că mirosurile vin de la oamenii.

Miroseau florile: trandafirul, crinul, zambilele, narcisele. Miroseau ierburile, crude sau ofilite. Mirosea fânul. Miroseau rufele puse la uscat. Mirosea ploaia, iasomia, regina nopții. Miroseau plantele: menta, busuiocul, tarhonul, melisa, cuișoarele, vanilia, scorțișoara, ghimbirul, șofranul, mărarul, pătrunjelul, leușteanul, usturoiul, ceapa, hreanul.

Apoi am descoperit strălucirea. Uneori atât de puternică, încât nu o puteam privi, deși am încercat să o facem ghem și să o numim soare. Dar ghemul s-a deșirat și ne-a trimis înapoi lumina. Am încercat să facem luna, dar strălucirea ei era mai slabă și lumina ei nu reușea să ucidă întunericul.

Am descoperit oglinda, încercând să ne ascundem după strălucirea ei. Dar ea s-a ferit de noi și ne-a îngăduit doar să ne privim cum nu o făcuserăm până atunci. Am încercat să transformăm apele în oglinzi, dar n-am reușit decât cu apele leneșe, adormite. Și nu pentru multă vreme.

Ne-am înveșmântat noi înșine în lumină, dar lumina nu a stat, a ezitat doar acolo unde erau capul și ochii și au rămas, ca mărturii, aureolele sfinților.

Au trecut ani, Gheorghe s-a însurat şi are un băiat pe care îl cheamă tot Gheorghe şi pe care îl strigă rudele ca pe el, adică Gigi, Gicu, George sau chiar Gheorghe. M-am întrebat adesea de ce a plecat, odată cu îngerii, Ştefan. Pentru că avea un nume predestinat? Sau pentru că pentru el se deschiseseră, ca un suprem privilegiu, cerurile? Sau pentru că îl blestemase vreo fată tristă  şi prea mânioasă atunci, în noaptea aceea înaltă şi singură ?

Au trecut anii şi peste mine. „…Florile dalbe, flori de măr…”

Şi au mai colindat, în fiecare an, copii cuminţi şi prieteni adevăraţi…

Iar eu, atunci când Ianus îşi întoarce faţa spre mine, la cumpăna dintre ani, mă tot întreb dacă Ştefan a ales îngerii sau îngerii l-au ales pe Ştefan?