Cazul Vasile Voiculescu – partea II

Vasile VoiculescuMit şi magie în proza lui Vasile Voiculescu

Aşa cum am afirmat deja, proza artistică a lui Vasile Voiculescu este inegală valoric.

Acest fapt nu trebuie să ne mire. Aproape că nu există scriitor român sau străin care să fi scris numai capodopere. Multe din scrierile lui Rebreanu, Cehov, Caragiale, Tolstoi, Balzac, Goethe etc. nu se ridică la înălţimea creatorului lor. Dar, aşa cum bine se ştie, o istorie literară este o istorie a capodoperelor. Examinând cu atenţie prozele lui Vasile Voiculescu, vom constata că scrierile care se apropie de statutul de capodoperă sunt tocmai cele în care mitul şi/sau magia funcţionează.

Cea mai analizată povestire mi se pare a fi Pescarul Amin. Firul narativ este extrem de simplu şi aproape banal. Ceea ce este extraordinar în această povestire este tocmai împletirea de mituri. Povestirea este plasată într-un timp mitic:

„Nu se ţine minte de când Dunărea, umflată de ploi şi de zăpoare, nu se vărsase atât de năprasnic ca în primăvara aceea.”.

E prezent şi mitul potopului, dar nu un mit al mării, ci al fluviului:

„Fluviul era un imens şir de dâmburi rostogolitoare, din coastele cărora se năruiau afară din matcă puhoaie nebune, ce împingeau, înghesuiau în bârdanele bălţilor, în câmpia oablă, în toate râurile şi gârlele duiumurile de ape furioase ce nu-l mai încăpeau.”.

Natura îşi schimbă prin urmare cursul firesc, avertizând omul asupra unor primejdii viitoare. Este un timp al increatului, un mit al haosului:

„În sfârşit, pe la jumătatea lui aprilie Dunărea se îndură. Delta, scufundată în noiane, ieşi din haos.”

Timpul, mitizat, nu poate fi cucerit decât prin respectarea perioadelor mitice:

„- Azi nu, poimâne seara vă spui…”

„A treia seară Amin intră iar.”

Cazul Vasile Voiculescu – partea I

Vasile VoiculescuFără îndoială, Vasile Voiculescu reprezintă, pentru literatura română, un „caz”.

Numeroasele volume de versuri:  (Poezii (1916), Din Ţara Zimbrului şi Alte poezii (1918), Pârgă (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Urcuş (1937), Întrezăriri (1940)), multe dintre ele premiate, i-au adus o binemeritată notorietate, Vasile Voiculescu plasându-se, valoric, imediat după cei patru poeţi de valoare europeană (Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu), dar în acelaşi raft cu Ion Pillat, Adrian Maniu, Alexandru Philippide.

Vasile Voiculescu este un tradiţionalist, cu elanuri vitaliste şi patriotice, cultivând adesea o poezie de inspiraţie religioasă, dar neezitând să se ia la trântă cu unele mituri ale omenirii (Prometeu, Ganimede). Ca poet, Vasile Voiculescu e fidel epocii sale, lăsându-se influenţat de sentimentalismul post-eminescian şi de lirica socială a lui Vlahuţă sau Şt. O. Iosif ori de „lirica de idei” a unui Panait Cerna. Uneori întrebările pe care şi le pune capătă răspunsuri metafizice, anticipând sau fiind sincrone cu unele versuri şi chiar formulări ale lui Arghezi sau Lucian Blaga: „Părinte, unde să te caut şi pentru ce te-ascunzi mereu? “ şi „Şi-o neînţeleasă / Ispită mă frământă şi mă doare, / O sete de pieire, / Aş vrea să mă topesc în ceaţă / Să mă prefac în abur / Şi pretutindeni, / – Departe – / Pe munţi, prin văi să mă împrăştii..” (versurile sunt scrise în perioada 1916-1918).

Teatrul lui Vasile Voiculescu, mult mai puţin cunoscut, e aproape imposibil pe montat pe scenă, dificil la lectură şi rămâne doar un document interesant al epocii, fiind pus în umbră de teatrul lui Lucian Blaga (oarecum de aceeaşi factură, dar acesta din urmă beneficiind de un limbaj dramatic ales şi de o claritate sporită a mesajului), de teatrul lui Camil Petrescu şi chiar de cel al prietenului său G. Ciprian (cu care înfiinţase, alături de Urmuz şi de Nicolae Constantinescu societatea literară Capul de răţoi), ca să nu mai vorbim de teatrul lui Ion Luca Caragiale sau de cel vodevil-bulevardier practicat de Tudor Muşatescu. Oricum,  lista pieselor (drame, poeme dramatice, comedii) este surprinzător de lungă: Demiurgul, Umbra, Fata Ursului (ultimele două piese sub titlul comun Duhul Pământului – toate din 1943), Gimnastică sentimentală şi Trandafir agăţător – comedii, Pribeaga – piesă istorică, Darul domnişoarei Amalia – scenariu radiofonic – şi, examinând-o, nu putem spune decât că poetul Voiculescu l-a „ucis” pe dramaturgul Voiculescu, lucru firesc într-un fel, întâmplat şi altora (Rebreanu, Slavici, Eminescu, Sadoveanu).