Cazul Vasile Voiculescu – partea II
Mit şi magie în proza lui Vasile Voiculescu
Aşa cum am afirmat deja, proza artistică a lui Vasile Voiculescu este inegală valoric.
Acest fapt nu trebuie să ne mire. Aproape că nu există scriitor român sau străin care să fi scris numai capodopere. Multe din scrierile lui Rebreanu, Cehov, Caragiale, Tolstoi, Balzac, Goethe etc. nu se ridică la înălţimea creatorului lor. Dar, aşa cum bine se ştie, o istorie literară este o istorie a capodoperelor. Examinând cu atenţie prozele lui Vasile Voiculescu, vom constata că scrierile care se apropie de statutul de capodoperă sunt tocmai cele în care mitul şi/sau magia funcţionează.
Cea mai analizată povestire mi se pare a fi Pescarul Amin. Firul narativ este extrem de simplu şi aproape banal. Ceea ce este extraordinar în această povestire este tocmai împletirea de mituri. Povestirea este plasată într-un timp mitic:
„Nu se ţine minte de când Dunărea, umflată de ploi şi de zăpoare, nu se vărsase atât de năprasnic ca în primăvara aceea.”.
E prezent şi mitul potopului, dar nu un mit al mării, ci al fluviului:
„Fluviul era un imens şir de dâmburi rostogolitoare, din coastele cărora se năruiau afară din matcă puhoaie nebune, ce împingeau, înghesuiau în bârdanele bălţilor, în câmpia oablă, în toate râurile şi gârlele duiumurile de ape furioase ce nu-l mai încăpeau.”.
Natura îşi schimbă prin urmare cursul firesc, avertizând omul asupra unor primejdii viitoare. Este un timp al increatului, un mit al haosului:
„În sfârşit, pe la jumătatea lui aprilie Dunărea se îndură. Delta, scufundată în noiane, ieşi din haos.”
Timpul, mitizat, nu poate fi cucerit decât prin respectarea perioadelor mitice:
„- Azi nu, poimâne seara vă spui…”
„A treia seară Amin intră iar.”
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.