CEI NOUĂ DE PE FRIZA NEMURITORILOR

Strada Arghezi

Strada Arghezi

Am scris aceste rânduri în semn de protest. Mai întîi un protest faţă de propria mea memorie, apoi faţă de memoria celorlalţi.

Să mă explic: în noaptea de 4 martie 1977 au murit peste 1500 de oameni.

Dumnezeu să-i odihnească în Ceruri pe toţi, pentru că au murit inocenţi precum pruncii.

Dintre ei, ori de câte ori pământul trece prin meridianul timpului numit 4 martie, ne mai amintim de Toma Caragiu, de Alexandru Bocăneţ, de Doina Badea şi rar, foarte rar, de câte unul său altul, asociat acestora.

N-aş vrea să se înţeleagă cumva că nu l-am iubit şi nu îl iubesc pe Toma Caragiu, marele nostru actor de teatru şi de televiziune, pe regizorul Alexandru Bocăneţ cel care a revoluţionat într-un fel televiziunea, spectacolele sale scenografice fiind unice şi inimitabile, că nu am admirat şi nu admir mereu vocea inconfundabilă a Doinei Badea, singura cântăreaţă care făcea efortul de a-şi coborî vocea şi nu de a o urca, atât de puternică o avea.

Dar nu îi pot uita nicicând pe scriitori, pe cei nouă nemuritori: A.E. BACONSKI, SAVIN BRATU, DANIELA CAUREA, MIHAI GAFIŢA, VIRGIL GHEORGHIU, ALEXANDRU IVASIUC, MIHAI PETROVEANU, VERONICA PORUMBACU, NICOLAE ŞTEFĂNESCU (ordinea este strict alfabetică).

Aproape de fiecare mă leagă una sau mai multe amintiri.

Prima mea amintire despre ei e legată de o întâlnire cu scriitorii. S-a petrecut la Petroşani, prin anii ’60 la fostul Teatrul Valea Jiului, situat dincolo de calea ferată. Acolo le-am auzit recitând pe VERONICA PORUMBACU şi pe Maria Banuş. A fost primul meu contact cu poezia. Faptul că Veronica era atât de mică de statură o făcea să pară o pionieră, o prietenă. Am căpătat atunci curaj şi mi-am spus că aş putea scrie şi eu. Lucru pe care l-am şi făcut, nu peste mult timp.

A doua amintire se leagă de DANIELA CAUREA, cu care am fost coleg. Era frumoasă, avea un păr negru nemaipomenit. Venea la cursuri însoţită de Ion Crânguleanu. El era timid şi, deşi era blond, părea întunecat. În schimb Daniela iradia lumină şi frumuseţe. Cred că Blaga, dacă ar fi văzut-o, ar fi exclamat: „Iată modelul meu pentru Izvorul nopţii!”

Despre scris

Lucian Strochi - aforisme 2 mai 2015Începusem să scriu, scoteam uşor limba printre dinţi şi buze (semn de încordare) şi deodată am avut o idee şi mai grozavă, şi în scris te poţi rătăci; atunci şi scrisul e un labirint.

Aşadar cel mai uşor lucru e să te rătăceşti. Lucrurile par acum simple şi poate că aşa şi sunt, dar pentru mine au însemnat cele mai mari descoperiri, mai mari decât roata sau focul, pe care oricum le descoperiseră alţii înaintea mea.

Şi dacă scrisul e un labirint (spuneam cuvântul „labirint” – nu ştiam exact ce înseamnă, dar semăna ca sunet cu „argint” şi atunci am crezut că labirintul e alcătuit din trepte pe care curge argint topit), înseamnă că nu era altceva decât un fir, sau un pumn de cenuşă sau de pietricele. Te poate scoate oricând la lumină sau te poate coborî în întuneric. Dar oare nu cumva scrisul însemna în acelaşi timp şi labirint şi firul care te scotea din acel labirint?

Am avut prima spaimă a scrisului: scrisul – o taină pe care nu o puteam înţelege pe deplin. Nu era mai bine să nu mai scriu nimic, ci să mă gândesc numai la cele ce mă înconjurau, blânde şi ameninţătoare, moi şi ascuţite? Şi apoi, scrisul îmi apărea ca o urmă trădătoare, oricine putea veni pe urmele mele, putea ajunge în spatele meu, fără ca eu să-l văd. Îmi ghicea gândurile, afla ceea ce eu aş fi vrut să ascund şi, în plus, nu-l vedeam.

O vreme am renunţat la scris, făceam doar colăcei şi beţigaşe şi totul mi se părea mult mai simplu, fiecare semn semăna cu celălalt, aşa încât nu te mai puteai rătăci, nimeni nu-ţi mai afla gândurile şi nimeni nu mai venea în urma ta.

Am început din nou să citesc. Nu aveam prea multe cărţi, erau mai puţin de o sută, într-o neorânduială savantă, de la un manual de zoologie la „Fram, ursul polar” şi de la „Crimă şi pedeapsă” la „Prinţ şi cerşetor”.

Nu ştiam prea bine ce o carte: la început, când nu ştiam încă să citesc, am crezut că sunt un fel de cărămizi. Le aşezam unele sub altele, lăsând un loc gol unde îmi strecuram cu spaimă mâna. Dacă se afla acolo ceva? Apoi am crezut că în lume nu sunt decât cărţile pe care le aveam şi noi şi cu siguranţă şi ceilalţi oameni. Deci: toţi oamenii aveau aceleaşi cărţi care erau cele pe care le citeam eu şi toţi oamenii citeau cărţi. Când am aflat că în lume sunt mai multe cărţi am fost dezamăgit: când voi putea să le citesc pe toate? Am găsit şi două cărţi care m-au tulburat foarte mult. Despre cartea ce era scrisă în ebraică nici nu am ştiut că e scrisă cu litere. Vedeam semnele, dar am crezut că sunt desene, un fel de valuri care se izbeau uşor în tulpina unor trestii. Cartea în rusă m-a mirat şi mai mult: unele litere semănau cu literele pe care le ştiam, altele nu. Am aflat că alţi oameni scriu altfel decât noi şi m-am gândit că aceia sunt oameni ciudaţi sau poate că vor să ascundă ceva. Poate că şi ei au aflat că scrisul e un labirint şi s-au temut ca alţi oameni să nu vină cumva pe urmele lor.