MIHAI AGAPE, DESCOPERITORUL

Mihai_Agape_07Născut într-un sat din lunca Prutului (Sălăgeni, azi dispărut de pe orice hartă) la 24 martie 1938, Mihai Agape îşi îndreaptă, firesc, paşii (şi talentul!) spre dulcele târg al Ieşilor, devenind absolvent al Facultăţii de Arte Plastice din capitala Moldovei în 1967 (clasa prof. Adrian Podoleanu). Debutul expoziţional are loc, în acelaşi an, la Casa Universitarilor din Iaşi.

Chiar dacă în activitatea plastică a pictorului nemţean s-au produs unele evenimente faste (membru UAP-secţia pictură, premiul III la Concursul interjudeţean de artă plastică-Botoşani-1975, Diploma jubiliară a Muzeului de Artă din Piatra-Neamţ-1999, Premiul pentru pictură la Bienala Lascăr Vorel ediţia 1999-paita-neamţ etc.), viaţa şi lucrarea sa au curs domol, moldoveneşte, fără prea mari seisme, artistul având însă privilegiul de a învinge timpul, de a-l modela convenabil, aplecându-se ca un semn de întrebare asupra operei. Spirit eleatic, senin, Mihai Agape demonstrează prin propria creaţie, tâlcul ascuns al artei: ars longa. Neatins de „isme” (tentante, derutante, dar atât de efemere), Mihai Agape îşi construieşte arta temeinic ca un ţăran, ca un plugar, ciclic, arând conştiincios, cu religiozitate, dar şi cu încăpăţânare, semănând, plivind, udând, culegându-şi, la vremea potrivită, recolta.

Foileton plastic – 15 pictori din Neamţ văzuţi de Lucian Strochi: Mihai Agape

agape

Mihai Agape este un liric baroc, cultivând involtul. Tablourile sale din ultima perioadă au ca metaforă obsedantă pădurea, iar ca mit personal întoarcerea la origini. Dacă nu s-ar ghici din când în când un chip de zână sau de nimfă, am putea vorbi de o influenţă arabă sau chiar asiatică. Aşa însă, Mihai Agape personifică peisajul după ce l-a analizat până la ultima fibră, până la ultimele esenţe.


(IT) Mihai Agape e’ un lirico barocco che coltiva l’ involto. I suoi quadri dell’ ultimo perioda hanno come metafora ossessiva il bosco e come favola personale il ritorno verso le origini. Se non si potesse indovinare qua e la l’immagine di una fata o di una ninfa, avremo potuto parlare di una certa influenza araba oppire asiatica. Il pittore personifica il paesaggio dopo aver fatto un’analisi fino all’ultima fibra, fino alle ultime essenze.