Dacă ar fi ca aceste rânduri să poarte un titlu, l-aş alege probabil pe acesta: Polivalenţa necesară. Aşa cum un matematician este deopotrivă şi geometru, şi iubitor de numere descoperind aritmetica, şi iubitor de cifre şi litere pledând cauza algebrei, şi studiind proiecţiile sub toate unghiurile, făcându-ne să iubim farmecul lilial al trigonometriei. Mai adăugăm şi geometria analitică şi calcului probabilităţilor şi tot atâtea alte suprafeţe ale unui poliedru pe care trebuie să le cunoască şi stăpânească un om al ştiinţelor exacte.

Mihai Hanganu este un matematician cu acte în regulă şi, aplicând principiul unei simetrii necesare (gândiţi-vă la emisferele… cerebrale), matematicianul va găsi, răsfrânt într-o magică oglindă, poetul, prozatorul, eseistul, ziaristul, posibil dramaturgul. Sau, fractalic vorbind, poetul va fi nostalgic, livresc, alchimist, polemist, epigramist, culegător de folclor.

Niciun cititor/cunoscător al operei sale nu va putea anticipa următoarea carte (titlu, gen, specie, tematică).

Mereu imprevizibil şi în acelaşi timp consecvent cu el însuşi, Mihai Hanganu e altul de la carte la carte, rămânând, paradoxal, acelaşi.

Iată câteva fragmente din comentariile mele care i-au însoţit cărţile, sub formă de prefeţe sau postfeţe: „Ca structură se apropie de Ciprian Porumbescu şi de Nicolae Labiş, poezia sa având ca linii de forţă recursul la copilărie, la universul domestic şi infantil, (unde totul, absolut totul e important, primordial şi plin de consecinţe ca într-un ritual, ca într-un mit); dragostea (monogamă, nu şi monocordă, îndrăgostitul fiind fidel muzei sale pe care şi-o doreşte soţie) şi justiţia socială, poetul polemizând cu falsitatea, strâmbătatea, cu tot ce îi alterează imaginea unei societăţi (structuri) ideale. (…) Într-o vreme când poezia e interesată de sintagme, de asonanţe, de dizarmonii, Mihai Hanganu scrie o poezie cu cuvinte. Acordurile pot fi minore, dar nostalgia nu poate fi trăită (şi scrisă) decât într-un asemenea registru tonal.” (Nostalgii, 2004); „…în Bucoavnele bucolicei Bucovine lirica sa se deschide mult, adăugând temelor amintite altele noi: arta poetică (justificarea actului poetic, descrierea propriului univers liric, imensa responsabilitate pe care o presupune scrisul), panismul şi bucolismul. Atitudinea nu este însă doar una contemplativă, ci adesea interactivă, sinestezică, dinamică, inducând ludicul (extins la toate vârstele omului, nu doar la copilărie), tonul oracular, urieşesc, de poeta vates.