MIHAI MERTICARU – CATEDRALA DE AZUR

MIHAI-MERTICARU-Catedrala-de-azurAflat la a doua sa carte de versuri, Catedrala de azur – Casa de presă şi editură Cronica- Iaşi, 1994, Mihai Merticaru ne apare ca un poet pe deplin format, stăpân pe mijloacele şi uneltele sale poetice.

Volumul recent apărut e structurat în trei cicluri: Urcuş pe o rază, La capăt de lume şi Cenuşă purpurie, fără deosebiri notabile între ele. Versul e în general clasic, rimat, cu inflexiuni folclorice, de (des)cântec: „Am îmbrăcat cuvântul/ca pe-o aleasă/în şapte rochii de mireasă/şi l-am menit / şi l-am ademenit / în peştera gândului /la izvorul jindului /şi lava vulcanului/la răscrucea anului” (p.7) sau de cimilitură: „Munte greu de oase/Nimeni nu-l descoase” (p.107).

Riscantă e anafora pentru că „produce” întotdeauna „poezie”, procedeul fiind la marginea facilului: „Trăim…/între ieri şi mâine/între plus şi minus/între da şi nu/ între cer şi pământ /între înger şi demon/între adevăr şi minciună…” (p.75) sau „Din disperare, spaimă şi lumină/Din luceferi rostogoliţi în tină/ Din iarbă verde călcată în picioare/Din frunze moarte şi parfum de floare” etc. (p.105) Vorba poetului. „Se naşte şi un pic de poezie”. Dar numai un pic…

Poetul e sorescian, cu gesticulaţie largă: „Scriu cu negru cărbune,/unica materie inepuizabilă/din bezna nopţii în care orbecăim” (p.77) sau „În dreapta pun un tablou/marin de Aivazovski /Pe malul mării aşez o biserică/pictată de Grigorescu /Mai presar câţiva plopi /fără soţ, un tei şi/câteva flori albastre” (p.10) şi încă: „Biata mea mamă /abia a terminat de spălat pământul/şi s-a apucat de spălat noaptea/şi o jumătate de cer” (p.53). Când nu e sorescian, „tonul” e călinescian, sentenţios, teribilist, cu distihuri ce se vor memorabile: „Prizonier urzit în cărări/alb mă topesc în patru zări/ Din ale văzduhului catedrale /adun mereu icoane liliale/buchete largi de curcubeie…”(p.8) sau „Un semn discret făcut aşa-ntr-o doară/I-ar face pe duşmanii mei să moară” (p.12) sau „Nepăsători şi mândri păşim pe jar/Preafericiţi că nu ardem în zadar” (p.23).

UN NECESAR EXERCIŢIU DE MATURITATE (POETICĂ)

Arca-lui-Petrarca-Mihai-MerticaruÎntr-o epocă (literară) în care dislocarea, fragmentarea, colajul, aparenta lipsă de măsură (metrică) par suverane, a te întoarce la formele fixe ale poesiei e un gest de mare temeritate, pe care puţini poeţi şi-l mai asumă.

Ca poezie de formă fixă în 14 versuri, sonetul supravieţuieşte în acest secol 21 prin două form(ul)e, devenite canonice: sonetul italian, cu două catrene şi două terţete (terţine) şi cel englez, cu trei catrene şi un distih. În plus, sonetul italian e realizat în endecasilabi, în vreme ce sonetul englez în decasilabi. Sonetul englez e rar folosit la noi, singura realizare notabilă rămînînd uluitoarea operă a lui Vasile Voiculescu, în timp ce sonetul italian (petrarchist) devine forma predilectă a sonetiştilor români. (Sonetul francez realizat în dodecasilab, rămîne o variantă a sonetului italian).

Există varii explicaţii pentru acest act de istorie şi critică literară, dar cred că două lucruri au impus această stare de fapt: în primul rînd posibilităţile interne ale limbii române, mult diferite de ale limbii engleze, (cu majoritatea cuvintelor bisilabice) şi tirania versului popular, realizat cu un minim tradiţional de 7 silabe; cu 3 silabe în plus e greu să realizezi un vers clasic, pe cînd cu 4, în cazul endecasilabului, lucrurile se schimbă radical, admiţîndu-se chiar cezura, într-o structură de 5 plus 6 silabe… În al doilea rînd e vorba de o tradiţie culturală care ne apropie mult mai mult de fraţii noştri peninsulari decît de insularii Albionului ce par atît de puternic separaţi (din toate punctele de vedere) de bătrînul continent.

Am amintit toate acestea pentru a încerca o încadrare a sonetistului Mihai Merticaru, între cei peste 300 de poeţi care au „exersat” sonetul, (Gh. Cardaş inventaria, în Cartea sonetelor româneşti, 1933, aproape 200!), ce ne propune aici şi acum 70 de sonete italiene, într-un volum intitulat Arca lui Petrarca, titlu sugestiv, chiar dacă unii i-ar reproşa autorului o rimă intenţionată într-un soi de şaradă-paradă (ca să intru în jocul poetului).