Într-o epocă (literară) în care dislocarea, fragmentarea, colajul, aparenta lipsă de măsură (metrică) par suverane, a te întoarce la formele fixe ale poesiei e un gest de mare temeritate, pe care puţini poeţi şi-l mai asumă.

Ca poezie de formă fixă în 14 versuri, sonetul supravieţuieşte în acest secol 21 prin două form(ul)e, devenite canonice: sonetul italian, cu două catrene şi două terţete (terţine) şi cel englez, cu trei catrene şi un distih. În plus, sonetul italian e realizat în endecasilabi, în vreme ce sonetul englez în decasilabi. Sonetul englez e rar folosit la noi, singura realizare notabilă rămînînd uluitoarea operă a lui Vasile Voiculescu, în timp ce sonetul italian (petrarchist) devine forma predilectă a sonetiştilor români. (Sonetul francez realizat în dodecasilab, rămîne o variantă a sonetului italian).

Există varii explicaţii pentru acest act de istorie şi critică literară, dar cred că două lucruri au impus această stare de fapt: în primul rînd posibilităţile interne ale limbii române, mult diferite de ale limbii engleze, (cu majoritatea cuvintelor bisilabice) şi tirania versului popular, realizat cu un minim tradiţional de 7 silabe; cu 3 silabe în plus e greu să realizezi un vers clasic, pe cînd cu 4, în cazul endecasilabului, lucrurile se schimbă radical, admiţîndu-se chiar cezura, într-o structură de 5 plus 6 silabe… În al doilea rînd e vorba de o tradiţie culturală care ne apropie mult mai mult de fraţii noştri peninsulari decît de insularii Albionului ce par atît de puternic separaţi (din toate punctele de vedere) de bătrînul continent.

Am amintit toate acestea pentru a încerca o încadrare a sonetistului Mihai Merticaru, între cei peste 300 de poeţi care au „exersat” sonetul, (Gh. Cardaş inventaria, în Cartea sonetelor româneşti, 1933, aproape 200!), ce ne propune aici şi acum 70 de sonete italiene, într-un volum intitulat Arca lui Petrarca, titlu sugestiv, chiar dacă unii i-ar reproşa autorului o rimă intenţionată într-un soi de şaradă-paradă (ca să intru în jocul poetului).