Apărut în 2016 la editura Eikon, romanul NOROC CU CARUL MARE este prima scriere care se doreşte şi îşi  declină explicit acest statut, întrucât scrierea are chiar acest subtitlu: roman.

Aparent e vorba de un roman realist, cu un protagonist clar, cu o naraţiune destul de  liniară, cu o timidă saga a Ponorenilor, o cronică a unui învins, convingător redactată.

Textul pendulează între istoria povestită de un narator obiectiv-neutru heterodiegetic, romanul fiind redactat la persoana a III –a, dă impresia de fapt autentic şi de proză obiectivă. Lucrurile sunt însă mai complicate, Mihai Stâncaru transformând treptat romanul într-un roman ezoteric, cu numeroase simboluri şi descifrări numerologice, fascinante uneori, dar nu putem ştii cât aparţine imaginarului dezlănţuit şi cât ştiinţei.

Eroul – să-l numim aşa – se singularizează prin nume, nume şi prenumele său fiind considerate „mai simandicoase” într-o lume rurală.

Începutul sfârşitului nu are nicio legătură cu discursul celebru al lui Winston Churchill şi nici un e un simplu joc de cuvinte (şi de înţelesuri).  De altfel subtitlul cărţii deşi pus în paranteză, e lămuritor: „Amintiri reconfigurate estetic.”

De fapt, volumul este o suită de şase eseuri, primul fiind dedicat amintirii, intitulat eminescian „Când amintirile…”.

Inteligent, Mihai Stâncaru îşi începe discursul rezolvând un aparent truism al lui Plotin: „Amintirea e pentru cei care au uitat”. Printr-o demonstraţie strânsă, Mihai Stâncaru demonstrează că Plotin avea o gândire mai complexă decât  cea a unuia dispus să emită „lapalisade”: „Căci pentru a-ţi aminti ceva, voluntar sau involuntar, e nevoie ca mai întâi să nu mai ştii acele lucruri, să le fi uitat adică, să nu le mai ai, aşa cum nu mai posezi un obiect personal pierdut cândva. Privind lucrurile mai aproape de rădăcina lor, negreşit că punctul e pus pe i: nu am avea ce ne aminti dacă în prealabil nu am fi uitat.”

O fişă de dicţionar pentru scriitorul Mihai Stîncaru ar arăta cam aşa: „Mihai Stîncaru este pseudonimului profesorului doctor Mihai Botez (născut la 28.12.1949 la Filioara, Văratic-judeţul Neamţ). A urmat cursurile liceale la prestigiosul liceu Ştefan cel Mare din Târgu Neamţ şi pe cele universitare la Iaşi la Universitatea Al .I. Cuza din Iaşi, secţia franceză – română. În 1998 îşi ia doctoratul cu teza: Mallarmé. L‘Admirable et la „divine tragedie” du litterature, (după ce fusese bursier al statului francez la Avignon), devenind din acelaşi an, lector la Universitatea din Bacău. A fost profesor mulţi ani la Liceul din Bicaz, precum şi la Colegiile Naţionale Calistrat Hogaş  şi Petru Rareş din Piatra-Neamţ.

Opera sa se împarte între cea didactică (a publicat Littérature française în 1995 şi Le texte et son double, 1998) şi cea propriu-zis literară unde putem reţine următoarele titluri: Jocul de-a cine pierde cîştigă, 1986, Fragilia (miniaturi stilistice)  -2003, Myozotis. Prostologhikon. Casa Imemorială, 2007, Un Fils à Baudelaire, 2014, Începutul sfârşitului, 2015, Noroc cu Carul Mare, 2016.