Mircea Răsvan Ciacâru sau despre oximoron, ritmuri, fantastic şi sinecdocă

Mircea_Razvan_Ciacaru_09Despre Mircea Răsvan Ciacâru am scris în mai multe rânduri, obligat de o frumoasă solidaritate culturală şi intelectuală, de o prietenie profundă, dar fără mari efuziuni. Notam, prin urmare: „Mircea Ciacâru face parte din familia de spirite a unor Hans Holbein (v. Ambasadorii), Lubin Baugin, Jean-Baptiste Chardin, Paul Delvaux, Caspar David Friedrich, a hiperrealismului (Don Eddy, Gerhard Richter, Malcom Morley etc.), a picturii sud-americane.

Dincolo de claritate, ceea ce frapează la artist este precizia detaliului, agresivitatea culorii unice, tari, căldura ce emană din subiectul-obiect, oricât de umil ar fi acesta. Pictorul democratizează natura, îndepărtându-se paradoxal de ea, prin trimiteri aproape livreşti.(…) Pictorul e un timid care îşi face curaj, pictura sa cultivă o agresivitate a singurătăţii (toţi timizii sunt agresivi), dar rezultanta e vectorială, reuşita – certă. Obiectele au materialitate, se pot pipăi, artistul mizând mult pe tactil, dincolo de muzicalul deja amintit. Mircea Răsvan Ciacâru are limpezimea spiritelor alese şi a apelor adânci. Restul e tăcere, rugă şi confirmare perpetuă.”

Şi, ceva mai târziu, despre altă expoziţie-eveniment: „Există însă şi câteva diferenţe notabile. Dacă preocuparea pentru timp (ano-timp) rămâne o constantă, acum spaţiul îşi suprimă parcă o a treia dimensiune. Ce se pierde în/prin absenţa perspectivei (adâncimii) se câştigă însă prin intensitate, printr-o voluptate casantă a detaliului. Ca într-o tehnică subtilă, dar canonică a icoanei, planul secund poate deveni mult mai important decât prim-planul, umbra sugrumă obiectul asemeni iederei, cerul – greu, întunecat – presează asupra pământului aproape străveziu, întreaga compoziţie devine rotitoare, pendulând asemeni unei table pe care trebuie (în)scris semnul, imaginea devenită metaforă, obligându-ne să-i reprivim îndelung, insistent, tablourile. Dacă în alte expoziţii Mircea Răsvan Ciacâru se arăta un subtil, rafinat şi convingător portretist, acum metafora obsedantă – devenită mit personal – rămâne copacul, cuib (nod) al anotimpurilor, legătură directă între cer şi pământ, leagăn al singurătăţilor, umbra noastră cea de toate zilele. Florile sale sunt şi nu sunt naturale, pictorul e interesat de involt, inventează dezinvolt noi specii, altoind culorile, obţinând structuri noi, pe care mama natură le avea doar în proiect. Există în tablourile sale o incredibilă jubilaţie a singurătăţii, un formidabil curcubeu al griurilor, o nevoie acută de a (se) comunica, o dureros de dulce tristeţe. S-ar putea crede, la o prea rapidă panoramare a peisajelor sale, că Mircea Ciacâru (îşi) construieşte natura, propunându-ne o natura artifex, selectând cu grijă engramele din care îşi clădeşte, conştiincios şi exact ca o albină, ulterior, arhetipul. Nimic mai neadevărat. Pictorul caută în fond acele momente unice ale naturii când aceasta se dezveleşte leneş şi impudic, ceaţa dintre văi părându-ni-se atunci mări interioare, o perpetuă dimineaţă fără soare, dar anticipându-l, printr-o citire şi o privire preventive. Un vânt solar, formidabil prin viteză, dar dematerializat, traversându-ne fără ştiinţa noastră, aşa cum se întâmplă în realitate, e reprezentat potenţial, ca un moment de răgaz, ca un echilibru între antiteze…”

Un Maestru: Mircea Răsvan Ciacâru

Mircea-CiacaruDespre Mircea Răsvan Ciacâru am scris în mai multe rânduri, obligat de o prietenie profundă, dar fără mari efuziuni. Notam, prin urmare: „Mircea Ciacâru face parte din familia de spirite a unor Hans Holbein (v. Ambasadorii), Lubin Baugin, Jean-Baptiste Chardin, Paul Delvaux, Caspar David Friedrich, a hiperrealismului (Don Eddy, Gerhard Richter, Malcom Morley etc.), a picturii sud-americane. Dincolo de claritate, ceea ce frapează la artist este precizia detaliului, agresivitatea culorii unice, tari, căldura ce emană din subiectul-obiect, oricât de umil ar fi acesta. Pictorul democratizează natura, îndepărtându-se paradoxal de ea, prin trimiteri aproape livreşti.(…) Pictorul e un timid care îşi face curaj, pictura sa cultivă o agresivitate a singurătăţii (toţi timizii sunt agresivi), dar rezultanta e vectorială, reuşita – certă. Obiectele au materialitate, se pot pipăi, artistul mizând mult pe tactil, dincolo de muzicalul deja amintit. Mircea Răsvan Ciacâru are limpezimea spiritelor alese şi a apelor adânci. Restul e tăcere, rugă şi confirmare perpetuă.”

Şi, ceva mai târziu, despre altă expoziţie-eveniment: „Există însă şi câteva diferenţe notabile. Dacă preocuparea pentru timp (ano-timp) rămâne o constantă, acum spaţiul îşi suprimă parcă o a treia dimensiune. Ce se pierde în/prin absenţa perspectivei (adâncimii) se câştigă însă prin intensitate, printr-o voluptate casantă a detaliului. Ca într-o tehnică subtilă, dar canonică a icoanei, planul secund poate deveni mult mai important decât prim-planul, umbra sugrumă obiectul asemeni iederei, cerul – greu, întunecat – presează asupra pământului aproape străveziu, întreaga compoziţie devine rotitoare, pendulând asemeni unei table pe care trebuie (în)scris semnul, imaginea devenită metaforă, obligându-ne să-i reprivim îndelung, insistent, tablourile.