Despre munte – eseu
Bogatul simbolism al muntelui ţine de ideile de înălţime şi de centru. Fiind înalt, vertical, apropiat de cer, muntele se înscrie în simbolismul transcendenţei; în calitatea lui de centru al hierofaniilor atmosferice şi al multor teofanii, el se înscrie în simbolismul manifestării. Muntele este astfel punctul de întâlnire dintre cer şi pământ, sălaş al zeilor şi capăt al ascensiunii omului. Privit de sus, el apare ca vârful unei verticale, ca un centru al lumii; privit de jos, de la orizont, el apare ca o linie a unei verticale, ca o axă a lumii, dar şi ca o scară, ca un urcuş.
Toate ţările, toate popoarele, mai toate oraşele îşi au propriul lor munte sfînt. Dublul simbolism al înălţimii şi centrului, specific muntelui, se regăseşte la scriitorii bisericeşti. Etapele vieţii mitice sunt descrise de către Sfântul Ioan al Crucii ca un urcuş; sfânta Tereza de Avila vorbeşte despre urcarea pe Carmel ca despre sălaşurile sufletului sau palatul lăuntric.
Muntele exprimă şi noţiunile de stabilitate, de imuabilitate, uneori chiar de puritate. El este, potrivit sumerienilor, masa primordială nediferenţiată, Oul lumii, iar în Zhuowen, el apare ca zămislitorul celor zece mii de fiinţe. Într-un mod mai general, el este deopotrivă, centrul şi axa lumii. Grafic, el este reprezentat printr-un triunghi drept. Muntele este sălaşul zeilor şi ascensiunea lui apare ca o înălţare la Cer, ca un mijloc de a intra în legătură cu Divinitatea, ca o reîntoarcere la Principiu. Împăraţii chinezi aduceau jertfe vârfurilor munţilor; Moise a primit Tablele Legii pe vârful muntelui Sinai; în vârful muntelui Ba-Phnom, loc al unei străvechi capitale a imperiului Furan, cobora necurmat Shiva-Maheshvara. Nemuritorii taoişti se înălţau la ceruri de pe vîrful unui munte, iar aici erau lăsate mesajele destinate Cerului. Munţii axiali cei mai cunoscuţi sînt, în India, Meru, iar în China, Kunlun. Mai sunt şi alţii: Liegouye despre care vorbeşte Liezi; Fuji-Yama, pe care nimeni nu trebuie să urce înainte de a fi purificat; Olimpul grecilor; Alborjul persan, Garizimul samaritean; Mariahul masonic; munţii Elbruz şi Tabor (nume provenind de la o rădăcină ce înseamnă buric); Kaaba de la Mecca; Montsalvat, care apare în legenda Graalului; muntele Qaf al Islamului; muntele alb din tradiţia celtică, Potala din cea Tibetană etc. În toate aceste cazuri, este vorba de muntele central sau polar al unei tradiţii. Montsalvat sau Liegouye se înalţă în mijlocul unor insule inaccesibile; la muntele Qaf nu se poate ajunge nici pe mare, nici pe uscat. Aceasta implică o îndepărtare de la starea primordială, ca şi transferarea centrului spiritual, de pe vârful vizibil al muntelui, în peştera din adâncul lui.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.