Pelerinajul continuă la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, cea mai veche bibliotecă universitară din România, pe urmă la Biblioteca de la Mânăstirea Neamț și de aici în Țara Nilului, țara soarelui răsare, țara lui Amon-Ra.

În ipostaza de rege își găsește regina pe potrivă pentru a forma „pentru totdeauna, întrupchiparea unei perechi divine, femeie și bărbat, sau poate un androgin.” (p.343)

Retrăirea episodului biblic Adam și Eva din capitolul „Facerea” când Evei i-au spus toți „mamă” iar nu „părintele nr. 2” cum cere așa-zisa corectitudine politică a zilelor noastre.

Trecerea „de la întuneric la lumină va însemna victoria spiritului asupra materialului și, în același timp, al veșnicului asupra efemerului, al științei asupra  violenței oarbe.” (conform „Dicționarului de simboluri”)

În cenușa manuscriselor arse, Ștefana descoperă un dicționar de la A la Zet. Nu putem nota, din păcate, decât definiția sărutului: „Sărutul este prima încercare disperată a îndrăgostiților de a reface androginul.” (p.261)

La pagina 207 dăm peste visuri, parabole, povești, o fabulă, o întâmplare, o snoavă. „Visul aduce o poveste și noi, oamenii, suntem doritori de povești.”

Povestea ține de arheitate, spune  Eminescu („Archaeus”).

Câteva din poeziile sale au cuvântul încă din titlu: „Călin (file din poveste)”, „Povestea teiului”, „Povestea codrului”, „Povestea magului călător în stele”, chiar capodopera „Luceafărul” este cea mai frumoasă poveste de iubire din poezia lumii.

Capitolul care se deschide cu enunțul „Era bună prietenă cu Tereza” pare o exemplificare a maximei „Somnul rațiunii (și al națiunii n.n.) zămislește monștri (Goya). Tereza, nimfomană, se dovedește a fi o ființă abjectă, atrăgând-o pe Anastasia-Calipso într-o cursă pentru a fi violată și supusă la perversiuni inimaginabile de către trei infractori: Ceacâru, Șchiopu și Jâmbilă, infirmitățile lor fizice fiind o confirmare a celor morale. Din nefericire, multe bestii scapă nepedepsite de-o justiție neputincioasă și coruptă. Când cei trei o violează și pe mama unuia dintre ei, cel poreclit Șchiopu, șeful de post, tatăl acestuia, își mobilizează „echipa” și pornește în căutarea lor. Panicați, hăituiți de oameni, cei trei își găsesc sfârșitul într-o apă „prea puternică” și „prea murdară”,    împlinindu-se astfel dreptatea divină, fiindcă cea umană întârzia să vină.

În plin secol XXI, mai avem parte, din fericire, de romantism, de personaje excepționale. Cu mențiunea că „nu există în realitate un fenomen artistic pur (…) romantismul modern e și romantic și clasic.” (George Călinescu – „Clasicism, romantism, baroc” în vol. „Impresii asupra literaturii spaniole”, EPLU, București, 1965, p.16)

Mamei fetiței salvate din foc, Preotul îi face o mărturisire: „Fata ta m-a salvat de două ori, prima dată în biserică și acum, n-am să uit asta niciodată.” (p. 120)

Contopirea trupurilor este eminesciană, scena asemănătoare din „Călin (file din poveste)” fiind magistrală.

Operația pe cord deschis pe care o suportă Preotul este descrisă balzacian, „punct cu punct”, fără a se neglija amănuntele.

Cum primise de la Părintele și albumul de artă „cu foarte multe imagini cu femei goale”, adolescentul o văzu pe Ștefana „reprezentând o divinitate sau, pur și simplu, dragostea. (p.47)

Scenele erotice care urmează, în vis sau în realitate, de o dureroasă intensitate, între Ștefana și Ștefan fac dovada că ei doi sunt perechea ideală, androginul.

În clasele terminale, seminaristul învață despre promovarea valorilor creștine: credința, nădejdea, dragostea, dreptatea, pacea, libertatea, sfințenia, virtutea, tipicul și liturghia; despre Sfintele taine (Taina Sfântului Botez, Taina Mirungerii, Taina Spovedaniei, Taina Împărtășaniei, Taina Nunții, a Logodnei, a Cununiei, Taina Sfântului Maslu, Taina Preoției, Cathetica și Omilectica, Dogmatica, Escatoligia ș.a.

O reușită îmbinare a realității cu fantezia, a elementului autobiografic cu literatura universală, cu viețile sfinților, cu scriitori celebri, cu artiști sau actori.

Personajul narator, un alter ego al scriitorului începe abrupt: „Nu mi-am cunoscut nici mama, nici tatăl.”, fapt care va motiva nevoia sa vitală de afecțiune. Eroul este un copil „găsit pe treptele de piatră ale bisericii.” Preotul care îl salvează îi pune numele Eugeniu  Ștefan. (Eu geniu și coroană)

Prenumele poate influența caracterul. Gura lumii însă maculează fapta creștinească săvârșită de preot: „- M-ai făcut de rușine. Cum mai pot eu să trec printre oameni fără să-mi plec capul?” (p.6) Preotul însă, „deși tânăr, era înțelept”. Dovada o află, peste ani, copilul găsit în parabola descoperită într-o carte, de acolo înțelegând că „rostul” său era acela de a fi „om al cărții.”

Scriitorul total Lucian Strochi este una din personalitățile cele mai proeminente ale literaturii și culturii naționale și europene.

Opera sa de până acum, peste cincizeci de volume (povestiri, romane, eseuri, monografii, lucrare de doctorat, piese de teatru, zeci de volume de versuri încununate cu o capodoperă („Ancadierul”, 2014), sute de prefețe, recenzii, cronici, aforisme ș.a. este pe drept cuvânt, impresionantă.

În privința valorii estetice, cu recentul său roman „Donatorii de suflete” egalează capodopera amintită.