Carmen Cărăuşu a evoluat spectaculos de la o expoziție la alta (din păcate prea rare, prea discrete, prea lipsite de o publicitate agresivă), dezvoltând câteva teme și motive plastice pe care și le revendică din ce în ce mai mult, pentru a deveni, poate, metafore obsedante.

O primă reușită certă o reprezintă natura statică, unde artista a devenit personală, evitând totuși manierismul.

Florile lui Carmen sunt stranii, hibride, sfidând natura naturata, ca şi cum pictoriţa ar altoi flori de vis cu flori reale, amintind de floarea-soarelui, dar şi de gherghine (dalii) sau de crizanteme (se reţine o admirabilă natură statică, cu o carte roşie, o pară, o cană şi un vas „vărgat” în care se răsfaţă cinci asemenea flori generoase, unde un galben crom rimează şi ritmează cu umbra arsă de pământ, dar şi cu griuri calde, fin distilate).

Tot sub semnul straniului, dar şi al miraculosului, se află o altă natură statică, în care subiectul plastic (o oală cu garoafe roşii şi alte flori mov) este mult deplasat spre stânga, dar important rămâne fundalul, un vârtej, un turbion, un capăt de tunel oranj, dar care, paradoxal, nu ne înspăimântă, ci ne linişteşte).