Tag Archives: pictura

RÂNDURI PENTRU UN ARTIST AL PENELULUI: IOAN POPEI

Ioan-Popei-IcoaneDespre Ioan Popei am scris în mai multe rânduri, îndeosebi despre perioada sa de început, când se manifesta aproape exclusiv ca iconar.

Scriam aşadar în 1993: „Un „iconar” este şi Ioan Popei, născut la 15 iulie 1954 în Agapia (loc celebru pentru icoanele lui Nicolae Grigorescu, dar nu numai. Şi astăzi măicuţele de la Agapia pictează unicele (ca tehnică) icoane cu „mărgele” („perlate”). Expune începând din 1975, iar din 1987 participă la toate saloanele anuale, judeţene şi municipale, organizate de cenaclul „Aurel Băeşu”. Din 1990 este membru al Asociaţiei artiştilor plastici profesionişti – Neamţ.

Premiile obţinute (1989 – Marele premiu pentru pictură – Botoşani şi Premiul I pentru portret la Concursul A. Verona) l-au determinat să participe cu „personale „ şi peste hotare: 1991 – Kinng’ s Linn (Anglia) şi 1992 – Bayonne (Franţa). Are lucrări în colecţii particulare din Anglia, Franţa, Belgia, Suedia, Italia, Olanda, Australia, S.U.A..

Expoziţia de icoane de la Casa Prieteniei Neamţ – Champagne-Ardenne (15 decembrie 1992 -15 ianuarie 1993) va fi un prilej pentru publicul pietrean de a lua contact cu o artă mai puţin cunoscută, mai puţin practicată, extrem de pretenţioasă.

Icoanele pe lemn ale lui Ioan Popei sunt aşchii din arborele Sfânt. Nici aurul veneţian, nici „patina” atât de iscusit obţinută, nimic din „secretele” unui bun artist nu contează, ci arta de caligraf, minuţia, credinţa şi iluminarea. Icoanele lui Popei sunt pictate direct cu raze de lumină. Unele icoane au graţia siluetelor găsite pe vase egeene. Altele au severitatea şi precizia icoanelor de Novgorod. Cu siguranţă că, pe Popei, însuşi Anastasie Crimca şi l-ar fi dorit ucenic sau chiar colaborator.”

Această perioadă a creaţiei sale a ţinut destul se mult, peste şapte ani, în anul 2000, scriind încă despre icoanele sale:

Continue Reading →
Posted on

GHEORGHE VADANA – TRIUMFUL UNEI VIZIUNI

Gheorghe_Vadana_03Scriam, cu mai bine de un deceniu, despre Gheorghe Vadana: „De câţiva ani buni, Gheorghe Vadana ne-a obişnuit ca, de ziua lui, în februarie, să-i fim prin preajmă. Nu invitându-ne la somptuoase recepţii în saloane de cinci stele, nici în spelunci cu iz de boemă, ci într-o galerie de artă, de obicei Galeriile Lascăr Vorel din Piatra-Neamţ, povestindu-ne, nu cu verb ci cu vervă, în culoare, desen şi compoziţie, ce a făcut el peste an. Un bilanţ sentimental, necesar tuturor, pictorului în primul rând.”

Acum, în 2015, datele problemei s-au schimbat foarte puţin.

Gheorghe Vadana a rămas acelaşi rapsod al munţilor Neamţului, îmbinând lirismul cu narativul, descrierea cu invitaţia la dialog. Peisajele sunt văzute caleidoscopic, totuşi cu dominante (altădată verdele, apoi albastrul, acum galbenul şi chiar rozul). Vadana este un postpostimpresionist, lumina şi nu culoarea interesându-l ca primă instanţă.

Peisajul e de tip anamorfozic, se recompune după vârtejuri blânde, dar întreg tabloul are o unitate severă, inconfundabilă.

Portretele şi autoportretele, altădată măşti ale tristeţii metafizice, sunt acum măşti de sărbătoare, în universul artistului intrând acum tot mai decis ceremonialul, umanitatea strecurându-se astfel în natură firesc, fără vreo contrazicere sau împotrivire.

Deşi pare a avea un pact nescris, pictural cu natura, Gheorghe Vadana nu reţine decât melodia naturii, ritmul ei, practic numai ce convine personalităţii sale deosebite, sensibilităţii sale neobişnuite.

Pictorul nu istoriseşte, nu este contemporan cu o poveste, rapsodul din el are ambiţia relevării mitului, sacrului, ritualului.

Continue Reading →
Posted on

Mai mult decat o promisiune: Dumitru D. Bostan

Dumitru-D-BostanSpirit geometric şi adânc, traversat de furtuni telurice şi ideatice, ironic şi generos, studios şi ascuns ca un iezuit, cucerind fundalurile cu dezinvoltură, cu timiditate de mimoză şi având agresivitatea unei reptile preistorice, Dumitru D. Bostan are ambiţia secretă de a face obiectele să cânte şi să zboare. Râşnitele sale au motor cu combustie internă, cupele sale traiesc voluptatea unor guri mereu nesăţioase, melcii au viteză de deplasare şi de rotire a unor electroni, răsfrângerile vaselor lui sunt mitice şi mistice, atinse de un foc păgân sau divin. Naturile sale dinamice cuceresc prin naturaleţe, pictorul intervenind într-o intimitate regăsită, cu fulgerări de tuşe decise, respaţializând materia abia cosmicizată.

Aflat la prima expoziţie personală, D.D. Bostan este un artist matur, adept al “lucrului bine făcut”. Cele aproape 30 de lucrări (majoritatea naturi “statice”, doar un portret şi un peisaj), expuse la Galeriile Lascăr Vorel din Piatra Neamţ, au funcţia sonetului sau a liedului: maximă concentrare într-o structură aproape canonică.

Lucian Strochi
Asachi, Mai 1997

Dumitru Bostan jr. sau triumful metafizicului interior

Spirit geometric şi adânc, traversat de furtuni telurice şi ideatice, ironic şi generos, studios şi ascuns ca un iezuit, cucerind fundalurile cu dezinvoltură, cu timiditate de mimoză şi având agresivitatea unei reptile preistorice, Dumitru D. Bostan are ambiţia secretă de a face obiectele să cânte şi să zboare. Râşnitele sale au motor cu combustie internă, cupele sale traiesc voluptatea unor guri mereu nesăţioase, melcii au viteză de deplasare şi de rotire a unor electroni, răsfrângerile vaselor lui sunt mitice şi mistice, atinse de un foc păgân sau divin. Naturile sale dinamice cuceresc prin naturaleţe, pictorul intervenind într-o intimitate regăsită, cu fulgerări de tuşe decise, respaţializând materia abia cosmicizată.

Ceea ce impresiona până nu demult în pictura lui Dumitru D. Bostan era perfecta ştiinţă a exploatării efectelor luminii.

Continue Reading →
Posted on

UN IMPRESIONIST CARE IMPRESIONEAZĂ: MIHAI BUTNARU

Vernisaj Mihai Butnaru - noiembrie 2015MIHAI BUTNARU este nemţean (s-a născut la 1.12.1937 în comuna Ţibucanii de Sus, judeţul Neamţ) şi un demn şi fidel reprezentant al Şcolii de Pictură de la Iaşi (a absolvit acolo Facultatea de Arte Plastice în 1964).

Altfel spus, un foarte bun peisagist, indiferent la anotimpuri (ultima sa expoziţie de la Galeriile Lascăr Vorel din Piatra Neamţ conţine, în proporţii egale, numeric vorbind, toate cele patru anotimpuri), foarte fin colorist, cu o antropomorfizare a naturii impresionantă, dar în absenţa omului, umanitatea fiind însă copleşitoare), un pictor de o blândeţe unică (în literatură ar avea ca spirite congenere pe Ionel Teodoreanu, Vasile Alecsandri sau Otilia Cazimir), transformând familia în familiar şi familiarul în caracter şi tip (din expoziţie nu lipsesc portretele bunicii, al soţiei, al fiului cel mare, al fiului mic cu fiul său, o noră mică, o nepoţică aflată la vârsta primelor cochetării, dar şi portretul „BĂDIEI” (Ernest Maftei) pe post de posibil Povestitor.

Mihai Butnaru este un rapsod, poveştile sale fiind despre castele fabuloase, despre cavaleri în armură, despre domniţe diafane, dar şi despre fiinţe misterioase, deghizate în flori.

Tehnica este diversă: de la ulei pe pânză cu rezolvări pointiliste sau cu tuşe scurte, dramatice, până la acuarelă, curajoasă, culoarea difuzând uneori, alteori rămânând „suspendată” în tuşe largi, trecând prin culorile vii ale „acrylului”: multe naturi statice, cu flori ochioase, dar şi cu savante orchestraţii cromatice.

Nu trebuie însă uitat faptul că Mihai Butnaru este şi un inspirat sculptor în palmaresul artistului aflându-se un monumental ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT (numai lucrarea în ghips are 250 de Kg!), iar o MATERNITATE este interesantă prin idee, fiind o icoană întoarsă, copilul fiind o prelungire a trupului femeii, practic un mugur al vieţii.

Continue Reading →
Posted on

1971: EXPOZIŢIA PICTORULUI HORIA POPP

horia-poppAflat la a şasea expoziţie (a doua personală), Horia Popp se prezintă în faţa publicului petroşănean cu 13 lucrări în tempera şi 4 în tuş, într-o expoziţie recent deschisă la Casa de cultură, în sala bibliotecii.

Horia Popp are obsesia spaţiului vast, a înălţimii (deformare profesională, a terminat „monumentala”). Lucrările sale sunt realizate în tehnica fragmentării (nu reţinem decât detalii ale obiectelor şi nu obiectul, detaliul devine astfel simbolul subiectivismului pur, imaginea totală denotând pasivitate, cazul aparatului de fotografiat, noi trebuie să devenim ecoul sensibilităţii noastre). Dar Horia Popp unifică imaginea într-o coerenţă logică, subordonând-o ideii.

Ciclul „Cântece” pare a ilustra o frază muzicală preclasică: notele îşi pierd „înălţimea”, „prinse” în plasa culorii. Sunetele se sparg în obiecte, asistăm la o „aglomerare” de tipul celei realizate în gravura medievală germană; animale fabuloase populează un univers reificat, dar în care fiecare obiect apare ca un reflex al omului(masca, balanţa, candela). Dincolo de acest spaţiu ghiceşti mâinile pianistului „ordonând” acest spaţiu dezarticulat.

„Cântec II” este o istorie apocrifă a genezei muzicii: „şi vor învăţa stelele să cadă şi oamenii să iasă de după măşti în acel unic spectacol al scenei albastre”.

„Cântec III” ridică îndoiala la vibraţia tragicului: o balanţă-cruce, îndoiala faţă de tine şi de tot ce te înconjoară, face ca ochiul să refuze cornul abundenţei şi chiar aspiraţia (pasărea albă prăbuşită sub cascadă).

Continue Reading →
Posted on

VÂRSTELE LAMUREI – ILIE BOCA

ilie_boca_05Ilie Boca este unul dintre cei mai paradoxali pictori români.

Pictura sa atinge când arhetipul, prin engrame ce se doresc, platonician sau nu, umbre ale unei idei sau simboluri – acestea însemnând – cum ne sugerează Gilbert Durand – eufemizări ale unui mit, când cotidianul, efemer şi/sau ieşit din prezent prea repede, încât te întrebi dacă a atins vreodată acest timp.

Un pictor, deci, al eternităţilor, dar şi al efemeridelor.

Referindu-ne la o altă vârstă, cea a artistului de această dată, uneori, prin pictura sa, Ilie Boca se joacă cu imaginile, îşi povesteşte singur poveşti, cu tâlcuri imediate sau abil ascunse, expresioniste sau chiar absurde (v. pictura şi basmul ecou, cel cu cocoşul roşu).

Adolescent rebel, pictorul băcăuan realizează graffitti, cu rune ciudate sau cu simboluri trimise nouă de o civilizaţie extraterestră, care va reveni cândva, pentru un dialog real, nu neapărat uman.

Tânăr îndrăgostit de o amantă capricioasă, pictura – Ilie Boca se grăbeşte în a-şi declara, cromatic şi prin contururi iubirea, neajungându-i niciodată o clipă, o pânză, pictând frenetic dipticuri, tripticuri, polipticuri (asupra acestui din urmă termen deţine patentul), ferestre colorate sau vitralii în catedrale păgâne.

Continue Reading →
Posted on

UN ROMANTIC PRINTRE NOI ŞI PERIOADA SA ALBASTRĂ: GHEORGHE VADANA

vadanaGheorghe Vadana este un romantic, chiar dacă un Autoportret al său, prezent în ultima sa expoziţie, semănând uluitor cu cel al unui renascentist italian, ne-ar contrazice.

Expoziţia sa, recent deschisă la Galeriile Lascăr Vorel din Piatra-Neamţ nu conţine multe elemente de noutate: romantismul nu e doar o modă(chiar dacă a fost), cât mai ales o stare de spirit.

În primul rând e vorba de o iubire nedisimulată faţă de natură. Un romantic va fi întotdeauna sensibil la natura naturata şi mai puţin la schimbarea ei datorată capriciilor timpului.

Cu alte cuvinte, Gheorghe Vadana va picta inspirat toamne languroase (Peisaj de toamnă), ierni lirice, sonore (Iarna, Iarna pe Pietricica, Iarna în luncă), primăveri orgolioase şi explozive (Flori de primăvară), dar şi peisaje în care geograficul are o trimitere directă (Peisaj de pe Tisa, Pângărăcior, Ceahlău, Micul Balaton) ca un posibil mit al locului, o matrice – mandală, un genius loci, din care el, străinul sau el, omul locului (când este vorba de Ceahlău), îşi poate extrage esenţele, filtrate discret, într-un cromatism bine temperat.

Continue Reading →
Posted on

FLORIN TEODORESCU SAU DESPRE HIPNOTISMUL PICTURII

florin-teodorescu-2Florin Teodorescu este un pictor contemporan din Iaşi, binecunoscut pietrenilor.

Se află acum la a şaptea personală de la Galeria Lascăr Vorel (după cele din 2000, 2001, 2007, 2008, 2010 şi 2011) şi, de fiecare dată, a surprins plăcut prin valoarea compoziţiilor, prin echilibrul psihologic fragil pe care personajele sale ni-i propun, ca într-un dans pe sârmă.

Călătoria iniţiatică propusă de pictor poate avea ca puncte de plecare Matisse – printr-o abilă şi subtilă rezolvare a planurilor secunde, Mondrian – prin precizia decupajelor, Edvard Munch – prin expresionismul patetic al discursurilor personajelor, Renoir – prin valorificarea savantă a combinaţiilor de roz şi negru, dar şi românii Corneliu Baba – prin compoziţie şi prin distribuţia protagoniştilor, Dan Hatmanu – prin spiritul ironic şi ludic, Lascăr Vorel – prin patetismul figurilor, prin limbajul gestual, devenit parapictural (aşa cum există un limbaj paraverbal).

Importante nu sunt însă aceste puncte de plecare, ci punctele de sosire, totdeauna originale, neliniştitoare, incomode pentru lenea noastră spirituală.

Iată, câteva exemple, din această expoziţie, dar şi din cele mai recente: Regina nopţii nu mai e doar o floare frumos mirositoare, cu rochie albă de mireasă; florile devin trâmbiţe, noaptea e sfâşiată, prelungirile florii devin cuie, gheare, spini, ghimpi.

Caii de pripas, patru la număr, rămân singuratici, într-o pădure (atât de rară încât pare un decor de teatru) abia sugerată, ce nu ascunde animalul, dimpotrivă, îl potenţează.

La o cursă de cai, accentul logic nu mai cade pe cai sau pe călăreţi, ca în celebrele picturi ale lui Degas, ci pe pălăriile doamnelor, adevăr psihologic admirabil surprins, pentru că participarea la spectacol e ea însăşi un spectacol, pălăria fiind obligatorie în societatea engleză, de pildă (Femei la curse).

În Cabaret, spectacolul e oferit doar de figură: masca (persona) prin albul ei întăreşte expresia ochilor, a gurii uşor întredeschise.

Continue Reading →
Posted on

O ÎNTÂLNIRE DE SUFLET SAU SCURT TRATAT DESPRE CULORI

Violeta DinuDuminică, 24 martie 2002, societatea RIFIL a fost gazda generoasă a unei ample expoziţii de pictură şi grafică. Au expus în sala de consiliu, în birouri, pe holuri, invadând practic cu lumină, culoare şi suflet spaţiile neconvenţionale, 15 artişti plastici nemţeni, de la Iulia Hălăucescu la Dumitru Mosor.

Expoziţia a beneficiat de un spaţiu ideal, lucrările, dintre care cele mai multe de mari dimensiuni, au putut „respira” liber.

Artiştii nemţeni s-au străduit să participe la această întâlnire de suflet cu cele mai reprezentative lucrări, unele din colecţiile personale, nivelul general fiind unul foarte înalt.

Iată câteva dintre cele rostite la vernisaj: Doina Daschievici e permanent în căutarea perfecţiunii şi a originilor; mandalele ei, pătratele sau romburile concentrează tensiuni neobişnuite, par plicuri care se deschid sau se închid şi care conţin mesaje disperate, asemeni celor ascunse de marinari într-o sticlă şi aruncate în mare; un verde astral, verde Daschievici, îi traversează lucrările ca un vânt cosmic; Arcadie Răileanu, basarabeanul venit în urmă cu doi-trei ani în Neamţ a reuşit să se integreze perfect, după ce a reuşit să producă breşe în mişcarea plastică nemţeană, prin culorile sale spectrale, pure, prin severa construcţie (e arhitect!), prin sugestiile pe care le permite privitorului, fiind un artist în vogă; Iosif Haidu, din Roman, un artist  pentru care grafica e o adevărată religie şi care acum şi aici e prezent cu două acuarele; Dan Cepoi, artist traversat de nelinişti metafizice, pictând ochi de strigoi, aflaţi în cer sau în arbori, urmărindu-te necruţător; ochi plini, nu striviţi în materie precum cei ai lui Ţuculescu;

Continue Reading →
Posted on