Tazlăul este una dintre cele mai culturale comune ale Moldovei, având o mănăstire ctitorită de Ştefan cel Mare şi Sfânt, o casă memorială, cea a lui I.I.Mironescu, o revistă de prestigiu – La Tazlău – şi un număr de scriitori crescuţi sau formaţi în această comună printre care I.I.Mironescu, Cezar Ţucu, Constantin Ardeleanu, Ioan Machedon, Radu Dănăilă ş.a.

Despre comună au mai scris Dimitrie Cantemir, Alexandru Vlahuţă, Calistrat Hogaş, Mihail Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, Ion Rotaru etc., iar o serie de personaje au rămas în istorii şi legende, precum Ieremia Honcu, Maria Pâsoi (Baltă), Trifănescu, Zâc-Zâc.

Dar cel mai important este umorul de Tazlău, marcă înregistrată, vorbind despre el multe personalităţi culturale, începând cu G.Călinescu.

Umorul de Tazlău e mai aspru şi mai puţin gratuit şi liric decât cel al lui Creangă, dar la fel de suculent; mai puţin fantast şi absurd decât al lui Apunake, dar urieşesc, ducând spre mit, rit şi baladă.

Până acum umorul de Tazlău se manifesta doar literar; începând cu Ştefan Potop putem vorbi de un umor plastic, de la caricatură la unor liric, fin, capricios, apropiindu-se mult de ironie.

Expoziţia închinată de Ştefan Potop comunei sale natale (la care s-a adăugat în titlu şi Matrix) a fost un adevărat eveniment: pentru că simezele s-au transfprmat când în paginile lirice ale unui album de familie, când într-o galerie de portrete, deloc idilizate.

Scriam cândva despre portretele lui Ştefan Potop: „Se spune că portretul este cea mai dificilă probă prin care poate trece un pictor. Şi asta din mai multe motive: dacă e prea fidel modelului, portretul suferă concurenţa neloială a fotografiei ajunsă la performanţe incredibile; dacă se îndepărtează prea mult de model va eşua în caricatură, în şarjă prietenească, trădând invariabilele ce fac recognoscibilă o personalitate, portretul devenind altceva, o compoziţie mai mult sau mai puţin abstractă.