Prestigiul lui Eminescu este imens. Cel puţin pentru / printre români. Pentru majoritatea românilor, Eminescu este Poetul, Poetul naţional, Geniul, tânărul delicat de pe coperta întâi a unui caiet de şcoală, privind visător şi adolescentin, undeva, în zare, la steaua singurătăţii. Orice român, capabil să recite pe de rost o strofă eminesciană are impresia că îl cunoaşte pe Eminescu, că îl înţelege perfect, ba chiar e în stare să aducă şi argumente în favoarea „genialului poet”.

G. Călinescu însuşi credea mesianic în destinul milenar al poetului Mihai Eminescu. O spune admirabil în neuitata sa monografie Viaţa lui Mihai Eminescu:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet (s. n.) pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. (p.317).

Orice încercare de a vedea în Eminescu „omul deplin al culturii române”, de a adăuga poeziei antume şi postume proza, teatrul, traducerile, articolele din ziare, scrisorile etc. pare zadarnică.

Eminescu îşi este propriul său handicap, poetul Eminescu striveşte pe prozatorul Eminescu, pe gazetarul Eminescu. Va mai trece mult până când Eminescu va fi receptat ca fiind ceea ce este: cel mai important scriitor  român.

Proza eminesciană nu este cu nimic inferioară poeziei.

Totuşi, câteva precizări se impun: