Eseu: DESPRE FANTASTICUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Proza-fantasticaCurios, o Istorie a literaturii fantastice româneşti nu s-a scris încă, deşi s-au realizat antologii admirabile (să amintim numai de Masca. Proză fantastică românească. Prefaţă şi antologie de Alexandru George. Bucureşti, Editura Minerva, 1982), s-au scris studii ce pot constitui veritabile introduceri în literatura fantastică (între care Proza fantastică românească a lui Sergiu Pavel Dan (Bucureşti, Editura Minerva, 1975), monografii dedicate unor scriitori, maeştri ai fantasticului (Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Mihai Eminescu etc.), iar lista autorilor fantastici creşte în proporţie trigonometrică, atât prin „restituiri”, cât şi prin achiziţii şi adeziuni de noi membri, justificând pe deplin o asemenea încercare.

Personal am inventariat peste 300 (trei sute) de scriitori români care au cel puţin o proză fantastică inclusă într-un volum şi alţi aproximativ 250 de autori care au publicat proze fantastice în revistele de cultură.

Absenţa acestei Istorii… s-ar explica atât prin neîncrederea criticilor în perenitatea genului (am amintit undeva de G. Călinescu şi de T. Vianu, dar lor li se pot adăuga Eugen Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Adrian Marino (culmea! autorul unui substanţial studiu despre fantastic), Al. Philippide (el însuşi autor de proză fantastică!) etc., cât şi prin dificultatea evidentă de a clasifica un material extrem de greu de clasificat.

Dar cred că adevăratul motiv al absenţei unei Istorii a literaturii fantastice româneşti îl constituie faptul că puţini autori au scris numai literatură fantastică. Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Al. Macedonski, Ion Minulescu, Mateiu Caragiale, Adrian Maniu, Tudor Arghezi, Victor Eftimiu, Ionel Teodoreanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu etc. au scris proză fantastică, dar ei s-au impus, în literatura română, prin alte genuri şi opere.

Fantasticul în proza lui Vasile Voiculescu

Vasile-Voiculescu-Lostrita-antologie-de-proza-fantasticaCa orice mare creator de valori, Vasile Voiculescu ar putea fi revendicat de  „sectari “: miticii, metafizicii, tradiţionaliştii, sămănătoriştii chiar, pot aduce oricând argumente care să le pledeze cauza. Şi nu numai ei. Voiculescu este un realist (chiar în accepţia cea mai restrânsă a termenului), un analist, un oniric, un vizionar, un artizan, un stilist mergând până la calofilie.

De fapt, cu proza sa, Voiculescu a ambiţionat să reconstituie, ferm şi iluzoriu, o matrice stilistică românească. Cred că acesta este sensul  ultim, înalt şi simplu, al scrisului său.

Am făcut aceste scurte notaţii, întrucât analizând „fantasticul în opera lui Vasile Voiculescu”,  alte calităţi majore ale scrisului, operei sale, nu ne vor interesa.

Totuşi, conştiinţa că o operă poate fi (şi trebuie să fie !) iluminată din cît mai multe unghiuri posibile, speranţa că poţi rosti ceva esenţial, inedit despre o operă pot justifica o mutilare şi mai gravă decît aceasta.

Aşadar nuvelele „Behaviorism “, „Farsa “, „Fata din Java “, „Amintiri despre pescuit “, „Chef  la mânăstire “, „Limanul “, „Proba “, „ Ciobănilă “, „Ispitele părintelui Evtichie “, „Pescarul Amin “, „Taina gorunului “, „Alcyon sau Diavolul alb “ etc. – unele de o excepţională valoare literară, nu vor intra în discuţia noastră, nefiind nuvele fantastice, neavând măcar câteva elemente care să ne intereseze.

Fantasticul nu ocupă decât cel mult o jumătate din totalul povestirilor lui Voiculescu; totuşi el trebuie luat în consideraţie, tocmai pentru că, am văzut mai înainte, nu există scriitor „pur “ fantastic.

„Lostriţa “ este cea mai fantastică (dacă fantasticul are grade de comparaţie) dintre povestirile lui Vasile Voiculescu. Firul epic este extrem de subţire. Un flăcău, Aliman, pescar pătimaş, urmăreşte de multă vreme, un peşte unic, o lostriţă de dimensiuni neobişnuite, extrem de agilă, fără să reuşească să o prindă. După o vreme, peştele dispare. Apare în schimb o fată de care băiatul se îndrăgosteşte imediat. Idila e curmată de apariţia soacrei care îşi ia „prada înapoi “. Resemnat, flăcăul acceptă nunta cu o altă fată. În ziua nunţii, lostriţa apare, flăcăul se aruncă în ape, dar se îneacă. Aceasta ar fi o „decodare“ realistă a povestirii, nesatisfăcătoare însă.  În fond, nu e vorba numai despre un peşte sau despre o fată. Permanent, o trinitate în unitate violentează realul. Peştele este o creaţie a diavolului, a Satanei. (Prima fisură în real).