Tag Archives: proza romaneasca

Fantasticul în proza lui Vasile Voiculescu

Vasile-Voiculescu-Lostrita-antologie-de-proza-fantasticaCa orice mare creator de valori, Vasile Voiculescu ar putea fi revendicat de  „sectari “: miticii, metafizicii, tradiţionaliştii, sămănătoriştii chiar, pot aduce oricând argumente care să le pledeze cauza. Şi nu numai ei. Voiculescu este un realist (chiar în accepţia cea mai restrânsă a termenului), un analist, un oniric, un vizionar, un artizan, un stilist mergând până la calofilie.

De fapt, cu proza sa, Voiculescu a ambiţionat să reconstituie, ferm şi iluzoriu, o matrice stilistică românească. Cred că acesta este sensul  ultim, înalt şi simplu, al scrisului său.

Am făcut aceste scurte notaţii, întrucât analizând „fantasticul în opera lui Vasile Voiculescu”,  alte calităţi majore ale scrisului, operei sale, nu ne vor interesa.

Totuşi, conştiinţa că o operă poate fi (şi trebuie să fie !) iluminată din cît mai multe unghiuri posibile, speranţa că poţi rosti ceva esenţial, inedit despre o operă pot justifica o mutilare şi mai gravă decît aceasta.

Aşadar nuvelele „Behaviorism “, „Farsa “, „Fata din Java “, „Amintiri despre pescuit “, „Chef  la mânăstire “, „Limanul “, „Proba “, „ Ciobănilă “, „Ispitele părintelui Evtichie “, „Pescarul Amin “, „Taina gorunului “, „Alcyon sau Diavolul alb “ etc. – unele de o excepţională valoare literară, nu vor intra în discuţia noastră, nefiind nuvele fantastice, neavând măcar câteva elemente care să ne intereseze.

Fantasticul nu ocupă decât cel mult o jumătate din totalul povestirilor lui Voiculescu; totuşi el trebuie luat în consideraţie, tocmai pentru că, am văzut mai înainte, nu există scriitor „pur “ fantastic.

„Lostriţa “ este cea mai fantastică (dacă fantasticul are grade de comparaţie) dintre povestirile lui Vasile Voiculescu. Firul epic este extrem de subţire. Un flăcău, Aliman, pescar pătimaş, urmăreşte de multă vreme, un peşte unic, o lostriţă de dimensiuni neobişnuite, extrem de agilă, fără să reuşească să o prindă. După o vreme, peştele dispare. Apare în schimb o fată de care băiatul se îndrăgosteşte imediat. Idila e curmată de apariţia soacrei care îşi ia „prada înapoi “. Resemnat, flăcăul acceptă nunta cu o altă fată. În ziua nunţii, lostriţa apare, flăcăul se aruncă în ape, dar se îneacă. Aceasta ar fi o „decodare“ realistă a povestirii, nesatisfăcătoare însă.  În fond, nu e vorba numai despre un peşte sau despre o fată. Permanent, o trinitate în unitate violentează realul. Peştele este o creaţie a diavolului, a Satanei. (Prima fisură în real).

Continue Reading →
Posted on

Cazul Vasile Voiculescu – partea II

Vasile VoiculescuMit şi magie în proza lui Vasile Voiculescu

Aşa cum am afirmat deja, proza artistică a lui Vasile Voiculescu este inegală valoric.

Acest fapt nu trebuie să ne mire. Aproape că nu există scriitor român sau străin care să fi scris numai capodopere. Multe din scrierile lui Rebreanu, Cehov, Caragiale, Tolstoi, Balzac, Goethe etc. nu se ridică la înălţimea creatorului lor. Dar, aşa cum bine se ştie, o istorie literară este o istorie a capodoperelor. Examinând cu atenţie prozele lui Vasile Voiculescu, vom constata că scrierile care se apropie de statutul de capodoperă sunt tocmai cele în care mitul şi/sau magia funcţionează.

Cea mai analizată povestire mi se pare a fi Pescarul Amin. Firul narativ este extrem de simplu şi aproape banal. Ceea ce este extraordinar în această povestire este tocmai împletirea de mituri. Povestirea este plasată într-un timp mitic:

„Nu se ţine minte de când Dunărea, umflată de ploi şi de zăpoare, nu se vărsase atât de năprasnic ca în primăvara aceea.”.

E prezent şi mitul potopului, dar nu un mit al mării, ci al fluviului:

„Fluviul era un imens şir de dâmburi rostogolitoare, din coastele cărora se năruiau afară din matcă puhoaie nebune, ce împingeau, înghesuiau în bârdanele bălţilor, în câmpia oablă, în toate râurile şi gârlele duiumurile de ape furioase ce nu-l mai încăpeau.”.

Natura îşi schimbă prin urmare cursul firesc, avertizând omul asupra unor primejdii viitoare. Este un timp al increatului, un mit al haosului:

„În sfârşit, pe la jumătatea lui aprilie Dunărea se îndură. Delta, scufundată în noiane, ieşi din haos.”

Timpul, mitizat, nu poate fi cucerit decât prin respectarea perioadelor mitice:

„- Azi nu, poimâne seara vă spui…”

„A treia seară Amin intră iar.”

Continue Reading →
Posted on

Cazul Vasile Voiculescu – partea I

Vasile VoiculescuFără îndoială, Vasile Voiculescu reprezintă, pentru literatura română, un „caz”.

Numeroasele volume de versuri:  (Poezii (1916), Din Ţara Zimbrului şi Alte poezii (1918), Pârgă (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Urcuş (1937), Întrezăriri (1940)), multe dintre ele premiate, i-au adus o binemeritată notorietate, Vasile Voiculescu plasându-se, valoric, imediat după cei patru poeţi de valoare europeană (Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu), dar în acelaşi raft cu Ion Pillat, Adrian Maniu, Alexandru Philippide.

Vasile Voiculescu este un tradiţionalist, cu elanuri vitaliste şi patriotice, cultivând adesea o poezie de inspiraţie religioasă, dar neezitând să se ia la trântă cu unele mituri ale omenirii (Prometeu, Ganimede). Ca poet, Vasile Voiculescu e fidel epocii sale, lăsându-se influenţat de sentimentalismul post-eminescian şi de lirica socială a lui Vlahuţă sau Şt. O. Iosif ori de „lirica de idei” a unui Panait Cerna. Uneori întrebările pe care şi le pune capătă răspunsuri metafizice, anticipând sau fiind sincrone cu unele versuri şi chiar formulări ale lui Arghezi sau Lucian Blaga: „Părinte, unde să te caut şi pentru ce te-ascunzi mereu? “ şi „Şi-o neînţeleasă / Ispită mă frământă şi mă doare, / O sete de pieire, / Aş vrea să mă topesc în ceaţă / Să mă prefac în abur / Şi pretutindeni, / – Departe – / Pe munţi, prin văi să mă împrăştii..” (versurile sunt scrise în perioada 1916-1918).

Teatrul lui Vasile Voiculescu, mult mai puţin cunoscut, e aproape imposibil pe montat pe scenă, dificil la lectură şi rămâne doar un document interesant al epocii, fiind pus în umbră de teatrul lui Lucian Blaga (oarecum de aceeaşi factură, dar acesta din urmă beneficiind de un limbaj dramatic ales şi de o claritate sporită a mesajului), de teatrul lui Camil Petrescu şi chiar de cel al prietenului său G. Ciprian (cu care înfiinţase, alături de Urmuz şi de Nicolae Constantinescu societatea literară Capul de răţoi), ca să nu mai vorbim de teatrul lui Ion Luca Caragiale sau de cel vodevil-bulevardier practicat de Tudor Muşatescu. Oricum,  lista pieselor (drame, poeme dramatice, comedii) este surprinzător de lungă: Demiurgul, Umbra, Fata Ursului (ultimele două piese sub titlul comun Duhul Pământului – toate din 1943), Gimnastică sentimentală şi Trandafir agăţător – comedii, Pribeaga – piesă istorică, Darul domnişoarei Amalia – scenariu radiofonic – şi, examinând-o, nu putem spune decât că poetul Voiculescu l-a „ucis” pe dramaturgul Voiculescu, lucru firesc într-un fel, întâmplat şi altora (Rebreanu, Slavici, Eminescu, Sadoveanu).

Continue Reading →
Posted on

De 10 ori Caragiale

CaragialeSă vedem care ar fi zece dintre contribuţiile sale majore la „dezvoltarea culturii române”.

Iată-le, din perspectiva mea:

  1. Ion Luca Caragiale  este creatorul fantasticului românesc de tip sudic (funcţionând în spaţii limită: han, cameră, curte, pat, iatac, piaţă, stradă etc., în real pătrunzând halucinaţia, nebunia, iluzia, fata morgana. Apar personaje populare: diavolul, femeia (îndărătnică), vrăjitoarea, djinul, personajele travestite, măştile. Totul se desfăşoară în imediat, în prezent, chiar dacă întâmplarea s-a petrecut cu sute de ani în urmă sau încă nu a avut loc. Decorul este deşertul, insula, castelul (real sau virtual), iar metempsihoza e înlocuită de ubicuitate. Eul este direct implicat în acţiune. Registrul este diurn, de obicei miezul zilei, dominantă este căldura, mobilitatea extremă, logoreea, ironia. Se cultivă parabola, povestirea de tip biblic, cu valori iniţiatice sau morale. Fantasticul sudului e, în fond, un basm convertit la fabulă). Continuatorul direct al lui Caragiale este Mircea Eliade.
  2. Caragiale este creatorul absurdului românesc (remarca îi aparţine lui Eugen Ionesco) (v. Căldură mare).
  3. I.L.Caragiale este creatorul unui personaj devenit tip: Mitică şi al unui „curent”: miticismul. Mitică e şmecher, guraliv, inventiv, simpatic, un Păcală al mahalalei, ironic, „cu replică”, uneori vulgar, incoruptibil, reflectând spiritul muntenesc, un antierou.
  4. Caragiale, prin geniul său lingvistic, pulverizează, dinamitează şi trimite în ridicol anumite cuvinte,  salvându-ne de un romantism desuet, de album (amic, amant, amor-ca să ne oprim dor la cuvinte care încep cu „a”! Cine mai pronunţă astăzi cu seriozitate aceste cuvinte?).
  5. Caragiale realizează prima migraţiune a satului românesc spre oraş,  oprindu-se la periferie (mahala), realizând şi prima monografie spirituală a acesteia.
  6. Caragiale este creatorul personajului-copil „rău”. Până la el personajele-copii erau obligatoriu angelice. „Goe” devine marcă înregistrată şi cap de serie.
  7. Caragiale impune prin opera sa, între altele,  paronimul şi oximoronul, transformându-le în ticuri mnemotehnice.
  8. Ion Luca Caragiale este primul autor român care radiografiază zona politicului, cu rezultate excepţionale, analiza sa fiind una globală şi nu vizând doar anumite tare sau aspecte ca până atunci.
  9. Caragiale impune în literatura română o adevărată filozofie a numelor. De la el, nici un autor român nu poate rămâne indiferent atunci când e vorba de numele sau prenumele personajelor.
  10. În binomul Râsu’-Plânsu’ descoperit de Nichita Stănescu şi considerat ca fiind definitoriu pentru personalitatea şi psihologia poporului român, Plânsu’ va fi fără îndoială Eminescu, iar Râsu’ I.L.Caragiale. Dacă Eminescu este versul şi aversul poporului român, Caragiale îi este reversul.
Continue Reading →
Posted on