Foileton: Gambit (7)

gambit-7Al treilea tablou. Prima surpriză. Iată-l pe Toma T. Daniel. Aproape de centru. Înseamnă că a fost un elev bun… De ce… cine ştie… vorba unui prieten… „năclăite sunt căile Domnului”. Păcat… mare păcat… ar fi putut ajunge ceva în viaţă. O existenţă ratată. Care să fi fost totuşi motivul…”.

Întârziase mai mult acum în faţa acestui tablou de promoţie. Copiase şi numele profesorilor. „Poate aflu de la ei ceva mai mult. Parcă aş fi păstrat un moment de reculegere”.

Spuse aproape răstit, răguşit:

– Să mergem mai departe!

Ilarion Popescu îl privi surprins:

– S-a întâmplat ceva? Doar v-aţi întâlnit cunoştinţa!?!

– Ai dreptate. Mi-am amintit însă de ceva neplăcut, de pe vremea când eram şi eu elev.

Alt tablou. „Din nou nimic interesant. Aceiaşi profesori. O singură profesoară necunoscută până acum. Unul din secretele succeselor liceului. Stabilitatea cadrelor”.

Ajunseseră în dreptul laboratorului de chimie. Uşa era deschisă. Un miros pătrunzător de clor ajunse până la ei.

Andrei ciocăni totuşi în uşa deschisă.

– Un moment.

Un profesor tânăr, „prea tânăr ca să aibă un flăcău absolvent”, turna un lichid incolor într-o eprubetă. Puse apoi eprubeta într-un stativ. Se clăti pe mâini într-o chiuvetă ascunsă între catedră şi un aparat destul de ciudat ca înfăţişare.

Profesorul se şterse energic pe mâini. Cu prosopul încă în mâini îi întrebă:

– Da?!? Despre ce e vorba? S-a întâmplat ceva?!? Întrebările, mirările, semitonurile, arcul circumflex al sprâncenelor – totul într-o viteză neobişnuită.

Andrei rosti grav, rar, parcă într-adins mai rara ca de obicei:

– Nu… nimic deosebit… aveţi aici… un tablou de promoţie… Aş vrea să-l văd…

Preîntâmpinând parcă reacţia negativă a celuilalt:

– Am aprobarea directorului…

Foileton: Gambit (6)

gambit-6Nimic interesant – mormăi înciudat locotenentul Barbu. Parcă s-ar fi aşteptat la vizita noastră. E mai „curat” ca buzunarul unui sinucigaş convins…

– Nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla până la urmă. Într-o casă sunt peste 2000 de obiecte. E imposibil ca nici unul dintre aceste obiecte să nu ne spună „ceva”.

– Totuşi, mărturisesc că aşa ceva mi se întâmplă pentru întâia oară. Nici o poză, nici o scrisoare, nici o agendă, nimic; nimic, nimic.

– Tocmai această „absenţă” îmi spune foarte multe despre Toma. În primul rând faptul că se aştepta la vizita noastră. De ce? Să fi anticipat „căderea” sa? Prea multă prudenţă. În psihologia unui hoţ nu intră şi „căderea”. El vizează doar succesul. Şi e normal – din punctul lui de vedere – să fie aşa. În al doilea rând: nu cumva „hoţul” nostru se face vinovat de o altă faptă antisocială şi şi-a luat, din această cauză, măsuri severe de precauţie?

Căpitanul Andrei privi pe fereastră. Se întoarse mohorât:

– O zi frumoasă. De câte ori „descopăr” o zi ca aceasta, pe lângă bucuria pe care o încerc, încerc şi o revoltă sinceră, aproape inexplicabilă în prima clipă. Mă gândesc atunci la toţi care n-au mai apucat o asemenea zi, deşi ar fi avut dreptul să o trăiască; cei care au plătit cu viaţa – prea scump – o laşitate, o imprudenţă sau au fost pur şi simplu victimele inconştienţei, urii, fanteziei unui asasin sau hazardului pur. Mă gândesc, în cazul asasinului, la faptul că se bucură de o zi pe care n-o mai merită. Mă revolt pe mine însumi, pe soartă, pe asasin; poate şi pe razele soarelui. O senzaţie de câteva momente, dar care mă încearcă întotdeauna. Şi iarăşi o senzaţie: cred că „amicul” nu e un simplu hoţ, aşa cum ar vrea să pară. Schema e aproape clasică; recunoşti întotdeauna o faptă mai puţin gravă decât cea pe care ai făptuit-o. O tentativă de furt se pedepseşte mult mai uşor decât o crimă, nu-i aşa? Înclin să cred că Toma e autorul crimei. De fapt sunt aproape sigur. Numai că asta trebuie s-o dovedească probele, probele ce vor fi prezentate procurorului şi instanţei judecătoreşti.

Foileton: Gambit (5)

gambit-5De fapt, discuţia a degenerat.

– Dimpotrivă.

– Eşti sarcastică.

– Sunt exactă.

– Vroiam să-ţi cer sprijinul…

– Îl ai. Îl aveai înainte chiar de a fi deschis gura. Am înţeles: vrei să nu se ştie că în noaptea de… ai fost pe aici. Fii liniştit, sunt gata să jur că niciodată nu ai trecut pe aici.

– Şi eu ce trebuie să înţeleg din asta?

– Ce vrei. Ce crezi că îţi convine mai mult.

Nu cred că era supărată. Ne-am iubit, cu patimă, cum cred că n-o făcusem de multă vreme. Aproape cu ură. Trupurile noastre păreau ale unor îndrăgostiţi despărţiţi multă vreme de soartă, care, iată, acum se întâlneau. Ea era când trufaşă, când umilă, când dominatoare, când sclavă.

– Ar trebui să te superi mai des. Îţi stă bine, când eşti… puţin supărată. Puţin revoltată.

– N-ai înţeles nimic. Am încercat să uit de mine; câteva clipe. Atât.

– Şi eu am făcut la fel. Pentru o clipă am simţit că nu mai exist.

Acum mă alinta. Luciditatea, înspăimântătoarea ei luciditate, care n-o părăsea niciodată, se frânse. Era femeie. Era una din puţinele clipe când uita de sine, era femeie, şi atât. M-a ghicit.

– Îţi plac mai mult acum? Aşa?

– Nu ştiu. E altceva. Puţin surprinzător pentru mine.

– Vrei o mărturisire? Până la tine nu am fost niciodată aşa…

Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade: Pe strada Mântuleasa

pe-strada-mantuleasaConsiderată de Eugen Simion „cea mai complexă dintre naraţiunile lui Eliade” 1, nuvela Pe strada Mântuleasa se bucură de o lungă şi atentă analiză din partea criticului:

Ce se vede întâi la lectură este parabola. Nuvela are un scenariu realist (detenţiunea provizorie a unui bătrân institutor, Fărâmă), dar în interiorul lui se petrec atâtea fapte neobişnuite încât sensul iniţial se întunecă şi, altele, neaşteptate, ambigue, fabuloase acaparează textul. (…) Prozatorul mărturiseşte că a voit să opună în chip programatic două mitologii: una de tip popular (de o programatică ambiguitate) şi alta modernă, raţionalistă, violentă (mitologia unei lumi desacralizate).” 2

Eliade este totuşi destul de ambiguu, punând accentul pe „viziunea interioară”:

Cînd eşti posedat de un subiect, viziunea interioară e, fără îndoială, hrănită de tot ce porţi în tine, dar această viziune nu este legată de cunoaşterea intelectuală a miturilor, a riturilor şi simbolurilor. Scriind, uiţi tot ce ştii. Recitind Le Vieil Homme et l’Officier (trad. Bătrânul şi Ofiţerul; titlul românesc: „Pe strada Mîntuleasa” n.tr.) am văzut că unele episoade corespund anumitor arhetipuri. Nu mă gândisem la ele atunci când am scris.”3

Tot Eliade se „contrazice”, mărturisind însă caracterul programatic al povestirilor sale:

În nuvelele mele, încerc mereu să camuflez fantasticul în cotidian. (…) Cred că întotdeauna transistoricul este camuflat de istoric, şi extraordinarul, de obişnuit.” 4

Referindu-se strict la Pe strada Mântuleasa, Mircea Eliade se declară solidar (e drept, indirect) cu Zaharia Fărâmă, un alter ego al său, cel puţin în ceea ce priveşte „scrisul”:

Începusem Pe strada Mântuleasa ca o lungă nuvelă, dar, pe măsură ce scriam, descopeream noi episoade şi nebănuite implicaţii.” 5

Foileton: Gambit (4)

gambit-4Liceul, masiv, cenuşiu, cu ferestrele boltite de arcuri romane, literalmente îngropat între tei şi stejari seculari, impunea de departe oricui, trecător obişnuit, elev sau profesor, respect.

Căpitanul Andrei încercă poarta din fier forjat, vopsită în verde închis, terminată în suliţe ameninţătoare, cu vârfuri romboidale, în stânga ei, încrustată în marmură, o inscripţie străveche „INTRAREA DIRECTORULUI”. „U” era scris ca „V”; luciul literelor se patinase de mult.

„Există şi clădiri care au „morgă”, nu numai oameni”.

Poarta se deschise, neaşteptat de uşor. „De ce să mă mir în fond? Se vede că directorul intră frecvent pe aici. E un om sever, un clasic, îi plac precizia, lucrul bine făcut. Să vedem…”

Intră, apăsând clanţa mare, veche, labă de leu. Şi uşa se deschise uşor.

Cabinetul directorului se afla imediat în dreapta, prima uşă. Ciocăni uşor, apoi ceva mai tare. „Intră” se auzi de dincolo. Profesorul era singur, bine dispus, cu un zâmbet uşor pe buze.

Îl invită cu un gest larg, puţin teatral, să ia loc într-un fotoliu imens, din piele, aflat în faţa biroului. Directorul se aşeză şi el. Andrei remarcă mărimea neobişnuită a mâinilor. Directorul îi observă nedumerirea, dar nu se jenă. Zâmbi acum larg, dezvelindu-şi până la gingie dinţii sănătoşi şi mari, ca de cal.

– Spuneţi-mi, domnule căpitan, de ce credeţi că toţi bătrânii sunt surzi?

– De unde…?

Foileton: Gambit (3)

gambit-3Avocatul Zissu nu putea nici el adormi. Fotografia aceea convenţională („uneori am senzaţia că toate fotografiile de nuntă se aseamănă între ele atât de mult, încât par de fapt una şi aceeaşi poză; miresele au acelaşi zâmbet fals, aceleaşi flori, aceeaşi poziţie – visătoare – şi întotdeauna aceeaşi rochie albă, vaporoasă. Alături, mirii ţepeni, par mai degrabă un element de decor”), fotografia pe care o privise îndelung, stăruitor („aş putea să o reproduc chiar şi în vis”), nu-i dădea pace. Unde o mai întâlnise pe mireasă? Când, în ce împrejurare? Să fie totul doar o senzaţie, o trădare (prin aproximare) a memoriei („nu există decât un număr limitat – circa 134 – de tipuri clar diferenţiate, împrejurarea că unii oameni, deşi nu se găsesc într-o legătură de rudenie, nu au nimic comun, pot semăna uluitor între ei se datorează acestui fapt, elementele de diferenţiere sunt minore sau există o trăsătură dominantă de mare forţă expresivă care, impresionându-te, anulează practic micile necoincidenţe”), să fie deci vorba de o aproximaţie, o suprapunere de două identităţi într-o singură formă?

Închise ochii. „Nu, cu siguranţă că am mai întâlnit-o undeva. Dar unde?”. Privi ca printr-o lunetă dereglată, ca prin hubloul unui avion care străpunge o perdea de nori din „vată de zahăr”. Totul se lumină, limpezindu-se. „Aha! Asta era. Cofetăria”.

O văzuse discutând prieteneşte cu Veronica la cofetăria „Cataif”. Veronica era întoarsă cu spatele, se aplecase uşor, era destul de înaltă, aşa încât, pentru a asculta mai bine ce spunea cealaltă, se gheboşase puţin. Veronica purta atunci o rochie carmin cu o dungă violetă, îi plăcuse combinaţia, cealaltă gesticula reţinut, avea mâini frumoase, de o expresivitate deosebită, dansau parcă prin aer, era o curgere a lor prin spaţiu, mişcările erau extrem de lente, parcă descompuse în mii de alte mişcări, îi plăcuseră mult mâinile acelea şi abia în cele din urmă îi privise chipul, puţin vulgar, nu pentru că era prea dur, cu linii prea ferme, ci pentru că intra în contradicţie cu acele mâini superbe, stătea la rând, se adusese „diplomat”, prăjitura sa preferată, acum nu se mai grăbea, le putea examina în voie, Veronica nu-l văzuse, cealaltă da, îi remarcase insistenţa, îl cântărise din ochi prin câteva priviri repezi, surprinzătoare şi învăluitoare, „priviri de plasă de păianjen”, te învăluie şi nu mai poţi scăpa, aştepţi, aşteptarea e singurul lucru înţelept pe care îl mai poţi face, aştepţi reacţia celuilalt şi în funcţie de ea…, bruneta nu păruse prea satisfăcută, se întorsese ostentativ spre Veronica, se simţea privită şi acum acest lucru părea să nu-i mai convină: avocatul ajunsese la rând, cumpărase patru prăjituri, se gândise pentru o clipă să comande şase, două pentru ele, n-ar fi riscat nimic, le-ar fi oferit Veronicăi, „în fond ce atâtea probleme, cine ar putea fi?, tot vreo slujnică”, era nedrept, Veronica era altceva decât o slujnică în casa prietenei sale, ştia prea bine asta, dar aşa sunt bărbaţii, unde nu pot ajunge dărâmă, distrug, un rid, o aluniţă, o şuviţă dezordonată de păr devine un pretext catastrofal, anularea unei frumuseţi considerate până atunci perfecte, o fisură într-o oglindă sau mai exact o fisură într-o statuie, ce preţ mai poate avea o statuetă ciobită, îşi zâmbise satisfăcut, se aşezase la una din mesele joase, verzi, aproape negre, verde de China, abia acum îl văzuse Veronica, o salutase, şi ea îi răspunsese cu un zâmbet îngăduitor, înclinând pentru o clipă capul, „se vede că nu şi-a revenit, gândurile îi plecaseră departe, încă nu s-au întors, nu şi le-a întors, cine ştie ce i-a povestit bruneta, în orice caz ceva plăcut”, gândise el. „Diplomatul i se păruse fără gust, frişca era veche, aşa că lăsase prăjitura aproape întreagă. Luase totuşi celelalte trei prăjituri, o clipă se gândise să le facă uitate discret pe un colţ de masă, salutase scurt, fără să aştepte să primească vreun răspuns şi ieşise.

De ce i se decupase acum perfect în memorie scena întreagă, doar ceva mai rapid, atunci mai fuseseră câteva ezitări, timpi morţi, acum scena se derulase rapid, gata montată, un film de nici două minute, de ce…?

Foileton: Gambit (partea 2)

gambit2Locotenentul Barbu privea ploaia măruntă, de sfârşit de toamnă, una din acele ploi pe care nici nu le simţi la început, dar care, până la urmă, te pătrund până la oase. Privea înmormântarea, obişnuită, câteva persoane în negru, glasul preotului, puţin obosit, puţin plictisit „evocând” figura dispărutului, câteva lacrimi şi hohote de circumstanţă, apoi bulgării grei, negri, rostogoliţi sonor pe capacul sicriului.

– Ce căutăm noi aici?

Andrei nu era nici el prea vesel. Bărbia i se ascuţise (…I se încrâncenează faţa – semn rău pentru…” gândi locotenentul); apoi căpitanul rosti greoi, cu buze încleiate:

– Am tot sperat să vină şi tatăl copilului. N-a venit însă. Ai dreptate, putem pleca.

Văduva le mulţumi din priviri, priviri stinse, arse de nesomn şi de lacrimi, murmurând ceva cu buzele strânse, ceva ininteligibil, dar care cu siguranţă se referea la gestul lor de a participa „la această tristă procesiune”.

Pe drum, Andrei îi spuse lui Barbu aproape tăios:

– Mâine plecăm la Braşov. Cu trenul de 10 şi 23. Stăm două-trei zile. Şi acolo e un „caz”, pare a fi legat de cel de aici. Procuratura ni le-a încredinţat nouă.

Vizita la bătrâna doamnă Pahome nu începu sub cele mai bune auspicii. În primul rând nu era singură. În picioare, încă drept, în ciuda celor vreo 60 de ani („poate chiar 65 – gândi căpitanul –, e genul de om care arată la 45 ca la 65 sau invers şi care într-o noapte, la 70 sau 75 de ani se prăbuşeşte brusc, urmare a unei banale gripe”) avocatul Zissu („cu doi de s şi aşa se şi pronunţă” – ţinuse să precizeze acesta) părea o infirmieră docilă, un gardian intransigent al scaunului cu rotile în care trona („ăsta e cuvântul – „tronează”, e fantastică bătrâna, cred că poate îndoi vergele de oţel cu privirea, o privire ciudată, venin de viperă topit în miere”) o umbră, ruina celei care fusese odată Eufrosina Pahome, una din frumuseţile ţinuturilor dintre măguri şi sigur una dintre cele mai celebre femei din Braşov, prin bogăţia şi, mai ales, prin inteligenţa ei. Bogăţia îi facilitase relaţiile; frumuseţea şi inteligenţa i le menţinuseră, le consolidaseră.

Avocatul Zissu era una din ultimele (dar sigurele) victime ale bătrânei: poate chiar ultima. Paralizată, de ani de zile prizoniera unui scaun cu rotile, Eufrosina Pahome nu mai putea impresiona pe nimeni.

– Ştiu pentru ce aţi venit… pentru sărmana Veronica… Andrei o privi uimit, căutând (totuşi!) să se trădeze cât mai puţin posibil.

– Prea multe nu mai am a spune în afară de cele declarate colegului dumneavoastră. Totuşi…

Foileton: Gambit (partea 1)

lucian-strochi-gambit– Nu-mi plac morţii care zâmbesc!

Remarca aparţinea căpitanului de poliţie Andrei Andrei şi locotenentul Vasile Barbu îl privi intrigat, aşteptând răbdător continuarea. Întrebă totuşi, aproape fără voia lui:

– De ce?…

– S-ar părea că ştiu mai multe decât noi… Hotărât lucru, nu-mi plac oamenii care se despart de viaţă zâmbind. De trecut… e altceva.

– Credeţi că e vorba de un accident?

– Deocamdată aşa s-ar părea. Asta în cazul în care ţi se pare normal ca cineva să adoarmă cu laptele lăsat pe foc. Autopsia, băiete. Acolo se dezleagă nouăzeci la sută din cazuri.

– Şi până atunci?

– Până atunci… operaţii de rutină. Relaţii de la vecini, de la serviciu, o analiză atentă a „mediului”… Cine l-a descoperit?

Locotenentul de poliţie Vasile Barbu îşi consultă conştiincios carnetul de care nu se despărţea niciodată. Răspunse precipitat:

– Un vecin. Mihai Mocanu. Muncitor la I.J.T.L. A simţit mirosul de gaze. A forţat uşa şi a intrat. Asta se întâmpla la orele 6 şi 15.

Îţi privi cu un gest reflex ceasul:

– Acum e 7 şi 20.

– I-ai luat o declaraţie?

– Da. De altfel e dincolo.

– Bine. O să discut şi eu cu el. Altceva?

– Dacă-mi permiteţi… Lucrurile par să se fi petrecut în felul următor: întors acasă, Adrian Pahome, victima, a pus laptele la fiert, s-a dezbrăcat, s-a îmbrăcat în pijama şi s-a aşezat în pat cu mâinile sub cap. Era foarte obosit şi a adormit imediat. Laptele a dat în foc, a stins flacăra de la aragaz; gazul a continuat să se scurgă… Etanşeitatea relativ bună a locuinţei a împiedicat evacuarea acestuia în atmosferă. Victima a inhalat o cantitate mare de gaz. Chiar dacă ar fi fost găsită încă în viaţă, tot n-ar mai fi fost posibilă salvarea sa.

Integrala prozei scurte: Portret în oglindă

portret-in-oglindaSe spune că există peste trei sute de mii de nuanţe de roşu, tot atâtea de verde sau de albastru. Se mai spune şi că ochiul unui pictor poate distinge aproape treizeci de mii de nuanţe ale unei culori. La fel ca ochiul unei ţesătoare cu multă experienţă. Adică de o sută de ori mai mult decât percepe un om normal, obişnuit.

Eram considerată o pictoriţă bună.

-Vezi, draga mea, îmi şoptea oracular profesorul de desen, desenând prin aer cercuri pe care probabil şi le-ar fi dorit perfecte, arta plastică, mai exact pictura presupune trei componente principale: culoarea, desenul şi compoziţia. Culoarea vine de la Dumnezeu, desenul se învaţă. Compoziţia… aici e adevărata problemă. Aici se întâlnesc intuiţia cu inteligenţa, sensibilitatea cu cultura livrescă, rece, obiectivă, capacitatea de a fantaza şi memoria fotografică.

Acum le spun eu elevilor mei:

-Oricât de mult v-ar plăcea nonfigurativul, să ştiţi că avem nevoie de tipare, creierul uman vrea să recunoască tipare, îndeosebi pe cele antropologice. De aceea vedem capete uriaşe sculptate în stânci, când, de fapt, e vorba doar de un joc, de un capriciu al naturii. Imaginaţia noastră, nevoia noastră de concret, de tipare compensează restul.

La facultate, unul dintre profesori ne spunea, folosind o întreagă gamă de verbe dicendi:

-Vă spun, vă declar, vă jur că prea multe genuri în pictură nu sunt. Sau teme, dacă vreţi. Există, bineînţeles, peisajul. Apoi natura statică (moartă – e un termen care îmi displace). Dar cred că proba probelor pentru un pictor o constituie portretul. Astăzi vom învăţa câte ceva despre portret.

Îl admiram pentru că era sobru, precis ca un metronom, previzibil, orice s-ar fi întâmplat, nu s-ar fi abătut de la programul său, de la discursul său.

-Un portret complet trebuie să cuprindă, fizic, sublinia puternic cuvântul, ridicând spre noi nişte incredibili ochi albaştri în care se aduna toată candoarea lumii, următoarele componente: Corpul – adică siluetă, proporţii, talia, constituţia, braţele, mâinile, gâtul, umerii, picioarele…

Integrala prozei scurte: Dirijorul

dirijorul…Realiză că bagheta îi dispăruse. În locul ei şi în locul mâinii drepte, acum întregi îi crescu suav o aripă de înger şi o gheară, tot amintire a unui înger, cel mai iubit al lui Dumnezeu, dar care se răzvrătise împotriva Creatorului şi care căzuse, se prăbuşise din Înalturi, din Tării şi care fusese ars de luminile Raiului şi ale Iadului, de aceea era atât de negru.

Ca şi cum tot ce i se întâmplase cu mult timp în urmă, nu ar fi fost decât un vis.

Vedea ca prin ceaţă. Avea să afle, mult mai târziu, că e un fenomen cât se poate de normal, puii animalelor fac ochi la câteva săptămâni de la naştere, uneori îşi schimbă chiar culoarea, din albaştri devin verzi sau căprui, mai rar negri, nu mai sunt lăptoşi, se apără şi ei cum pot de lumina mult prea puternică, lumina zilei, după ce nu au cunoscut decât lumina neagră a pântecului, ai lui s-au temut să nu fie orb, ar fi fost tragic, un orb e mai mult un mort viu, în această lume a luminilor şi a contrastelor, n-a fost vorba de aşa ceva, ochii i s-au limpezit treptat, e drept, destul de greu, în câteva luni, lăcrimau puternic, aveau chiar impresia că sunt acoperiţi de o pieliţă foarte subţire, ca aceea de ceapă, aşa cum au păsările, de parcă ar fi avut încă o pleoapă, numai că la păsări ea se ascunde repede, abia o poţi zări, la el se întindea toată peste ochi, nu chiar ca o albeaţă, un pictor iscusit îi acoperise ochii cu un strat subţire de culoare apoasă, bătând în vernil, da, ochii s-au limpezit şi toţi au constatat că avea ochi frumoşi şi atât de negri, încât trebuia să faci un efort considerabil pentru a nu confunda pupila cu irisul, sclerotica era curată, albă, atât de albă, încât bătea în albăstriu, aşa cum sunt uneori, adăpostite, de garduri şi de umbre, zăpezile.

Îi plăceau sunetele, avea un auz perfect, dar nimeni nu şi-a dat seama la început de asta şi cu atât mai puţin el, credea că toată lumea aude cum aude el, prima dată când a realizat că are un auz foarte bun a fost atunci când a auzit un sunet extrem de înalt, de subţire, persistent, a plecat în căutarea lui şi a găsit, la temelia zidului vechii catedrale, un pui de liliac, era extrem de urât, semăna cu un diavol, aşa cum văzuse diavolul înfăţişat în cărţile colorate pe care le găsise prin casă, avea aripi de piele şi mai ales dinţi, ascuţiţi, egali, canini în loc de incisivi, gata să sfâşie, i-a fost totuşi milă de puiul acela care îşi striga singur durerea, dar n-a ştiut ce să facă, a urcat, ţinându-l în mână, până sus, în podul catedralei, până la grinzile de lemn înnegrite de timp şi de fumul lumânărilor şi l-a lăsat acolo pe o grindă, n-a uitat multă vreme sunetul acela ascuţit, stăruitor, mult mai târziu a aflat că liliacul utilizează ultrasunetele, auzea deci ultrasunetele, apoi la un control, nu mai ţinea minte de ce făcuse acel control, i s-a confirmat că da, auzea ultrasunetele, adică urechea lui percepea sunete mult mai înalte decât cele percepute în mod obişnuit de o ureche obişnuită, auzea sunetele păsărilor, aflate la mare depărtare de el, în pădure, începuse să le ştie, adică să-şi dea seama care pasăre emitea acel sunet şi care pasăre alt sunet, erau ţipete, triluri, chemări, sunete de avertizare, chiar începuturi de cântec, credea chiar că fiecare sunet are o culoare, când a descoperit că lumina nu e albă, aşa cum o vedem, aşa cum credem că o vedem, ci o funie multicoloră, spectrul rogvaiv, roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet, numai că el credea că la un capăt era roşul şi la celălalt albastrul, violetul nu e culoare pură, ci un amestec de roşu şi de albastru, cel puţin aşa credea el, cel mai jos sunet trebuia să fie roşu, cel mai înalt albastru, aşa că el credea că aude în infraroşu şi în ultraalbastru.